Pentru că se apropie cu paşi repezi «Sărbătorile de Iarnă», şi liniştea sufletească parcă o căutăm tot mai mult, prin smerenie şi spovedanie, fapte bune şi gânduri curate, să ne deschidem sufletul către persoanele de lângă noi, să întindem mâna către cei neajutoraţi şi să aducem puţină seninătate în inimile lor.

Să le pictăm peretele gol cu culori diverse şi pline de vise împlinite . Să fim minunea lor – “Hope !”

***

În ochii fetiţei, lacrimile izvorăsc picătură cu picătură … Cu degetele ei micuţe şi slăbite şi-a trecut gândul plin de speranţă pe o coală albă inocentă, spre a fi auzit de cei cu suflet cald. A scris cuvânt cu cuvânt fiecare părticică din leagănul unui conţinut a unei dorinţe ce adie suav cu titlul mare – “ Vreau să trăiesc!”
Şi-a mai şters din când în când cu mâna ochişorii dureroşi de la atâtea lacrimi ce s-au scurs în această perioadă vicioasă în care boala a exilat-o în lumea halatelor albe, printre ace şi chin.

A oftat uşor.

Şi-a întors capul privind la miile de stele ce se aşternuseră pe pânza celestă. A făcut cu mâna spre ele , salutându-le duios cu vocea ei de înger.
“-Bună seara, steluţe minunate!”
Şi ele, mândrele de ele cum stăteau parcă cusute pe cerul senin, îi zâmbesc sclipind aievea, şi-i şoptesc la rândul lor:
“-Bună seara, îngeraş mic!”
Fetiţa le zâmbeşte plăcut şi îşi întinse mânuţa ei atât de mică dar plină de căldură vrând a le atinge. Dar nu putu. Mai încerca încă o dată, dar în zadar. Tristă, le întrebă:
“-De ce nu pot să vă ating. Mi-aş dori foarte mult să vă ţin în palma mea. Să nu vă fie teamă de înţepăturile ce s-au aşezat pe pielea mea, nu fac rău nimănui … doar mie câteodată când mai vine câte o doamnă în halat alb să-mi administreze tratamentul. Fără el, acum nu aş fi putut să vă vorbesc. Off!”, şi vru să se retragă de la geamul deschis şi să se aşeze pe patul unde trupul i-a fost exilat de atâta amar de vreme, dar o steluţă micuţă o sărută pe obraz, şi-i spuse:
“ – Nu de înţepăturile tale ne e teamă … de fapt nu ne e teamă de nimic, ci doar de vremea capricioasă, de tunete şi fulgere pentru că atunci n-o să ne  mai vezi, nici tu şi nici ceilalţi îngeraşi. Nu fi tristă şi închide ochişorii. Vreau să mergi cu mine într-o altă lume. O lume plină de jucării , veselie şi culoare“ .
“-Şi … visul meu se va împlini?”, spuse îngeraşul cu vocea tristă.
“-Care este visul tău?”
“-Visul meu … . Vreau să mă joc cu frăţiorul meu, să mă duc la grădiniţă şi să desen cu colegii mei, să o văd pe mami că nu mai plânge şi pe tati că nu îi e teamă să mă ţină în braţe“
“-De ce nu ai putea să faci toate aceste lucruri, îngeraş?” o întrebă steluţa pe un ton mirat.
“-Pentru că sunt bolnăvioară şi oricât încearcă doctorii să mă facă bine, umbra nu vrea să părăsească organismul meu. Dar … ştiu că într-o zi voi fi sănătoasă şi lumina se va bate cu umbra… aceasta rea şi voi câştiga lupta împotriva ei. Eu cred în minuni. Îmi spunea odată un bătrânel cu care m-am întâlnit pe acest hol fumuriu … să ştii că el e luminat dar eu îl numesc aşa pentru că toată lumea care vine aici poartă cu ei umbre … umbre rele!“
“-Ce ţi-a spus acel bătrânel, îngeraş?”
“-Aaa… da! Acel bătrânel … eu îi spuneam tătăiţă, mi-a zis o poveste frumoasă. Cică undeva într-un loc magic există o cutie plină de îngeraşi şi aceştia ocrotesc pe cei ca mine. În fiecare zi, ei luptă să deschidă mii de uşi şi fiecare cheie adunată este pusă în altă cutiuţă unde flacăra dragostei şi dăruirii nu se stinge niciodată. Când i-am spus că şi eu vreau în acea lume magică, el mi-a spus să-mi las gândurile pe o foaie  pentru că un îngeraş va veni şi o să mă ajute să scap de umbră dar cu condiţia să cred în minuni şi să mă rog în fiecare seară Tatălui Nostru. Şi o fac pentru că ştiu …undeva cuvintele mele vor ajunge iar uşor-uşor visul meu va prinde aripi şi voi scăpa de acest perete gol şi-l voi picta cu fluturaşi, flori şi un curcubeu mare … mare de tot”.
“-Frumoasă povestea. A avut dreptate, bătrânelul. Hope, te cheamă, nu?”
“-Da. Numele meu este Hope“
“-Atunci, Hope închide ochişorii şi vei pătrunde în lumea magică unde dintr-o cutiuţă cu căldura unor interioare pline de bunătate vor ieşi mânuţe ce-ţi vor oferi aripi ca să … zbori!”
“-Am să închid ochişorii şi am să mă las purtată de tine, steluţa mea frumoasă dar am o rugăminte: la ora 7 dimineaţa trebuie să fiu înapoi pentru a primi tratamentul”
“-Am înţeles!”, îi spuse steluţa zâmbind şi porniră într-o călătorie a jucăriilor şi a veseliei.
Cum păşiră în această dimensiune fiecare păpuşică, trenuleţ, maşinuţă, ursuleţ de pluş şi chiar o broască ţestoasă se apropiară de Hope rugând-o să se joace cu ele. Fetiţa acceptă şi cu fiecare dansa, vorbea … chiar şi baba-oarba se juca. În tot acest timp cât ea era în lumea magică, în cealaltă dimensiune medicii se luptau să scoată din organismul ei umbra ce se lipise de el.
Hope fusese diagnosticată cu cancer şi, vreme de doi ani a încercat să supravieţuiască acestei boli ce s-a împotmolit în trupuşorul ei şi acum îi venise rândul să scape de această lume: a acelor, halatelor albe, a spitalelor … să înlăture acest voal acru şi uneori amar plin de durere şi suferinţă. Operaţia a avut succes şi după câteva ore Hope şi-a deschis ochii, uşor bulversată de noua realitate şi entuziasmată că scăpase de  masca aceea de pe faţă, s-a ridicat din pat şi a sărit în braţele tatălui, şi-a sărutat mama pe ochii care-i plângeau de fericire şi şi-a luat frăţiorul de mână prin acel hol care nu mai era fumuriu pentru ea ci plin de culoare, păşind încrezătoare spre o poveste fără durere, fără umbră ci doar plină de lumină dar fără să uite a mulţumi în fiecare seară prin rugăciune Celui de Sus că i-a ascultat dorinţa, dar şi cutiuţei îngeraşilor că a primit-o şi pe ea.

Autor : Maria Dumitrache