Ţara Dornelor e acel colţ de Românie care, singur, fără niciun artificiu, ar putea fi paşaportul ţării oriunde în lume. Ştiţi, sunt imaginile acelea idilice, de pliant de promovare a frumuseţilor patriei, ce aproape că par neverosimile. Numai că locurile acestea există într-adevăr, sunt fragmente dintr-o lume veche, straşnică şi, mai presus de toate, onestă. Au fiecare câte-o poveste, propria identitate, chiar propriul ritm al existenţei. Ţara Dornelor nu are hotar, se desfăşoară cât e orizontul de mare, cât vezi cu ochii. Doar pentru a satisface rigorile geografice, spunem că se suprapune unităţii de relief Depresiunea Dornelor şi cuprinde municipiul Vatra Dornei şi nouă comune, între care Ciocăneşti, Dorna Arini, Şaru Dornei, Dorna Cândrenilor şi Poiana Stampei. Legenda spune că toate locurile acestea îşi trag numele de la o tragedie întâmplată demult, pe vremea lui Dragoş Vodă. „Descălecătorul“ moldovean, plecat la vânătoare de căprioare, ar fi ucis-o din greşeală pe Dorina, fată frumoasă din popor, fecioară de păstori. Cuprins de regrete amarnice, vodă a înmormântat-o chiar în locul cu pricina pe care l-a numit, împreună cu râul din apropiere, Vatra Dorinei. Aşa povestesc bătrânii, aşa să fi fost. Istoria a consemnat, mai târziu, că timp de mai bine de un veac, de la sfârşitul secolului XVIII şi tot secolul XIX, ţinuturile acestea au fost una din destinaţiile turistice de lux ale Europei, preferate îndeosebi de austrieci. Ei au deschis staţiunea balneo-climaterică şi tot ei au început să exporte apa minerală naturală. Alţi oameni, alte vremuri.

Ziua de vară la ţară La ţară, timpul este o noţiune vagă, puţin sesizabilă. Se măsoară în zile, iar ziua se potriveşte după cât de sus e soarele pe cer. La ţară, se cuvine aşadar să cinsteşti ziua. Să te trezeşti în zori, să pleci de acasă dimineaţa devreme, când iarba scârţâie sub tălpi de la broboanele de rouă ce încă stau ciorchine pe frunze şi aerul umed şi rece înţeapă uşor nările. La ţară, treburile sunt orânduite după mişcarea soarelui pe cer. La amiază, când arde mai abitir, lumea se retrage la umbră. E vremea mesei. Prânzul cel mare, cum se spune la sat. Şi chiar aşa este, copios. Oamenii din partea Dornelor fac cea mai bună afinată, care se bea, obligatoriu, înainte de masă. E aperitiv. După, vin bucatele tradiţionale. Pe rând: ciorbă rădăuţeană, tocăniţă de hribi cu smântână, păstrăv la grătar şi poale în brâu. La final, se mai închină un păhărel de afinată. Pentru putere de muncă! Amurgul croşetează la orizont toate nuanţele gălbui-roşiatice şi mov-albăstrii şi, încet-încet, noaptea se aşează cuminte peste munţi şi peste văi. E frumos. E linişte. Oamenii încep să se strângă pe la casele lor. Doar dinspre birtul din sat răzbat voci grave de bărbaţi în putere, veniţi să încheie cinstit ziua grea de muncă. Aici, sub o umbrelă de plastic, poţi bea bere şi te poţi da la vorbă cu câte un sătean voios, cu obrajii rumeni. Sătenii de la birturile acestea sunt vorbă lungă! Se poate sta aşa, depănând poveşti personale haioase, până în miez de noapte, când singurele ecouri în noapte sunt râsetele puternice ale bărbaţilor acestora. Aşa merg lucrurile la ţară.

Călimani, plai cu flori Valea Ţării Dornelor e străjuită pe latura vestică de munţii Călimani, unde se află Parcul Naţional Călimani – o zonă specială de conservare ce se întinde pe patru judeţe: Suceava, Mureş, Harghita şi Bistriţa-Năsăud. Călimanii au de oferit multe drumeţului cumsecade, bine echipat pentru trasee nu tocmai uşoare. Potecile şi drumurile forestiere străbat peisaje care-ţi taie răsuflarea – la propriu, de multe ori: păduri de amestec traversate de câte-un firicel de apă cristalină alene curgătoare, păşuni pe care stau răsfirate văcuţe la păscut, desişuri de jneapăn ori ienupăr şi chiar o fostă carieră de exploatare a sulfului. Primăvara, Călimanii sunt roşii, acoperiţi de smârdar sau bujor de munte. O floare rară. Vara, cu atât mai rară, abia dacă se găseşte câte-un fir înflorit pe un versant sudic abrupt. Dacă se trece pe nesimţite, la pas ori cu maşina de teren, în judeţul Harghita, la poalele Vârfului Răchitiş, se găseşte locul de joacă al naturii. Rezervaţia Lacul Iezerul Călimanilor cuprinde un mic lac de baraj natural înconjunrat de jnepeni, ienuperi şi smârdar, printre care se strecoară zeci de reptile de munte şi păsări cu cântec subţire. Oamenii din partea locului susţin că pe aici s-au consumat vestitele aventuri haiduceşti ale lui Pintea sau Haralambie Niculiţă. Demne de slavă spiritele răzvrătite de odinioară. Lacul Iezerul Călimanilor, loc de odihnă şi reculegere

Cei 12 Apostoli mistici Călimanii spun poveşti şi de mai demult, din vremea când istoria neamului abia începuse. În Vârful 12 Apostoli, natura a sculptat în piatra vulcanică figuri mitice, denumite de locuitori după cum le-a jucat imaginaţia. Aşadar, ceilalţi apostoli: Moşul, Mareşalul, Guşterul, Dragonii, Ramses, Nefertiti, Cămila. În ghidurile turistice scrie – şi se citeşte cu voce tare – cum statuile astea abstracte ar fi avut legătură cu dacii, cu ritualurile lor mistice. Ulterior, ar fi fost adoptate, cum s-a mai întâmplat, de adepţii ortodoxiei. Mai departe, se explică: la solstiţiul de vară, mulţimea urca pe munte pentru a prăznui „Moşii de la Călimani“, obicei venit de la cultul dacic al soarelui, bradului şi focului. Ceremoniile au fost interzise în 1914 de autorităţile ocupante. Când aude toate acestea, un localnic insensibil la sublimul mitului, abia întors de la muncă din străinătate, poate da verdictul categoric: „Aşa o fi scriind, dar luaţi aminte de la mine că nu e nimic adevărat.“ Orişicât, fiecare înţelege ce poate. Cert este că de la 12 Apostoli, din vârf, se desfăşoară la picioarele călătorului o perdea nesfărşită de pădure şi până la linia orizontului se pot număra până la şase-şapte rânduri de munţi coloraţi în aproape toate nuanţele pe care albastrul le are pe acest Pământ. Iar asta nu e puţin lucru. Tinovul Mare, zonă umedă de interes naţional