Bonifaciu Florescu s-a născut la 14 mai 1848, Budapesta Era fiul nelegitim al lui Nicolae Bălcescu şi al Alexandrinei (Luxiţa) Florescu, fiica marelui logofăt Iordache Florescu. Asupra legăturii fiicei lor, pe care o considerau o mezalianţă, Floreştii ascund adevărul, în timp ce Bălceştii recunosc paternitatea copilului. Luxiţa Florescu şi-a adoptat în 1858 propriul fiu şi s-a îngrijit de educaţia lui. Elev la Liceul „Louis-Le-Grand” din Paris, urmează Facultatea de Litere la Academia din Rennes, obţinând, în 1872, licenţa. Vine în ţară în 1873. Prin concurs, este numit profesor „provizor” la Catedra de istorie universală critică de la Facultatea de Litere din Iaşi. Titu Maiorescu îl destituie în 1874. Este profesor de istorie şi de limba şi literatura franceză la Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti. A mai predat franceza la Gimnaziul „Mihai Viteazul”, la Liceul Militar şi la Seminarul Nifon din capitală.

Autor de manuale, al unui dicţionar (1894) şi al unei antologii (La Poesie lyrique francaise du X-eme au XX-eme siecle, 1895), editor şi comentator al lui Buffon (Discours sur le style, 1884), istoric al literaturii franceze (Histoire de la litterature francaise jusqu’a Malherbe, 1892), Florescu a desfăşurat şi o insistentă activitate jurnalistică. Membru al Partidului Liberal, prieten cu Pantazi Ghica şi colaborator la gazetele acestuia, s-a numărat între cei care au făcut o opoziţie categorică Junimii şi lui Titu Maiorescu: figurează în aproape toate foile antijunimiste („Românul”, „Tranzacţiuni literare şi ştiinţifice”, „Revista contimporană”, „Stindardul”) şi, împreună cu Al. Macedonski, iniţiază editarea „Literatorului”. A fondat „Portofoliul român” şi „Duminica” (alături de I.C. Săvescu); a condus „Ţara literară”, a întemeiat „Revista albastră” şi „Biblioteca omului de gust”. A colaborat la „Revista orientală”, „România literară”, „Nuvelistul”, „Revista literară”, „Vestea”, „Peleşul”, „Analele literare” etc. În 1894 a scos săptămânalul „Dacia viitoare”.

Publicistul se arată preocupat de istoria şi literatura popoarelor. Scrie despre Revoluţia franceză, îl interesează Istoria în cântecele poporare, susţine rubrici ca „Revista politică” şi „Revista ştiinţelor”. Dă un Curs facultativ de istorie modernă critică (1875) şi un Memento de istorie universală sau Istoria în tablouri (1883). În „Literatorul” i-a apărut o suită de Studii literare, reproduse în două volume (1892-1893). Didactice, greoaie, dar dovedind o bună cunoaştere a culturii antice, studiile judecă literatura vremii în raport cu idealul clasic al criticului: naturalismul e acuzat că anulează prin întâmplător caracterul de generalitate al artei (Frumos, graţios, sublim), parnasianismul este respins, întrucât excesul formal ar anula mişcarea ideii şi „simţământul” (Despre poezia descriptiva).

Florescu utilizează noţiuni şi definiţii din Buffon, teoretizează asupra apropierii dintre pictură şi poezie, dar şi asupra armoniei imitative. Mereu limitat în aprecieri de dogma sa clasicistă (poeziile lui Nerval sunt „bizareriile minţii sale bolnave”, Baudelaire nu este niciodată citat), emite uneori şi observaţii interesante, cum ar fi cea despre importanţa decorului în romantism, parnasianism, simbolism. Când iese din chingile metodei pentru a analiza o operă (Gr. Alexandrescu, Al. Vlahuţă etc.), comentatorul nu trece dincolo de examenul versificaţiei. Preţuieşte, în literatura română, numai scriitorii pe care cercul „Literatorului” şi-i recunoştea ca înaintaşi: I. Heliade-Rădulescu, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, în timp ce M. Eminescu şi I. Slavici sunt ironizaţi, fără inteligenţă. Eminescu, care a crezut că sub pseudonimul Rienzi se ascundea Florescu, a răspuns atacurilor din „Literatorul” cu o Epistolă deschisă către homunculul Bonifaciu (rămasă în manuscris în timpul vieţii poetului, ea conţine germenii Scrisorii II). Unui examen negator sunt supuse scrierile lui Maiorescu în două articole, intitulate Despre stil; este proclamată tendenţios lipsa, la noi, a unei critici literare.

Florescu a scris versuri în română (Ritmuri şi rime, 1892) şi în franceză (Quelques vers. Au profit des blesses, 1877); căznite jocuri prozodice, ele au contribuit totuşi la împământenirea unor forme fixe. Poemul în proză, cultivat la „Literatorul”, este încercat, după model francez, în Aquarele şi poezii în proză (1894) şi în câteva Sanguine româneşti, anexate Sanguinelor traduse din Catulle Mendes (1889). Florescu a fost un conştiincios popularizator al literaturii franceze, iar prin intermediul francezei a asigurat rubrica de tălmăciri din „Portofoliul român”, „Povestitorul”, „Duminica”, „Literatorul”, „Biblioteca familiei” cu texte din Alexander Pope, Ronsard, Voltaire, Moliere, Alfred de Musset, H. Murger, W. Scott, J.L. Runeberg, J.M. de Heredia, Theodore de Banville, E.A. Poe, Longfellow, Petofi, din folclorul rus, chinez, albanez, indian, italian. Printre primii la noi, a dat în româneşte o versiune în proză la Nevrozele lui Maurice Rollinat. A tradus, după intermediar francez, din folclorul rus, chinez, albanez, indian, italian, din Petofi, Longfellow, J.L. Runeberg şi R. Burns.

Moare la 18 decembrie 1899, Bucureşti

Opera literară
Istoria în cântecele poporare, 27-31 iulie, 1, 3 august 1873;
Curs de istoria universală critică. Discurs de deschidere, 1873;
Asupra poeziei romane, 1873;
Poetul Gregoriu Alexandrescu, 1874:
Etiam contra omnes, Bucureşti, 1875;
Curs facultativ de istoria modernă, critică, Bucureşti, 1875;
O sută de adevăruri, Bucureşti, 1875;
Despre stil, 1878;
Despre individualităţi în literatură, 1876;
Quelques vers. Au profet des blesses, Bucureşti, 1877;
Memento de istorie universală sau Istoria în tablouri, Bucureşti, 1333;
Discursul despre stil al lui Buffon, în Buffon, Discours sur le style, Bucureşti, 1884;
„Poezii” de Alexandru Vlahuţă, 1887;
Sanguinele romaneşti, în Catulle Mendes, Sanguine, Bucureşti, 1889;
Ritmuri şi rime, Bucureşti, 1892;
Studii literare, I-II, Bucureşti, 1892-1893;
Aquarele şi poezii în proză, Bucureşti, 1894.

Traduceri
Ch. Deulin, Părul Miseriei, 31 august – 1 septembrie 1874;
X. de Maistre, Leprosul din oraşul Aosta, 1876;
E.A. Poe, Adevărul asupra cazului d-lui Valdemar, 1876;
Josephine Colomb, Negi Cigana, 1876;
H. Murger, Balade, 1880;
A. Second, Trei separaţiuni de corp, 1876; Portretul răposatului Duhamel, 1876;
I. Garnier, Lea, 1876;
Sainte-Beuve, Maria, 1876;
Voltaire, Istoria unui brahm, 1876; Întâmplare indiană, 1876; Orbii judecători despre culori, 1890;
G. de Nerval, Monstrul verde, 1876;
George Sand, Joconda lui Leonard da Vinci, 1876;
J. de Saint-Germaln, Foaia de alun, 1876;
H. Greville, Lina, 1876; Povestea cârpaciului (poveste milaneză), 1880;
J.L. Runeberg, Puterea amorului, 1880; Poezie populară suedeză. Cântec popular danez, 1880;
R. Burns, Ochi albaştri, 1880; Cântec din Britania franceză, 1880;
Th. Moore, Maria, 1880;
A. Nouville, Asta-i tot, 1880; Don Juan, 1880; Cântec grecesc, 1880;
Petofi, Gelozia, 1880, 18, Din poeziile lui…, 1882, 1890;
Gil Polo, Orbirea, 1880;
Marmontel, Memoriile lui…, 1830; Cei doi amici (poveste populară rusă), 1880;
Walter Scott, Fecioara de la Toro, 1880; Pantum males, 1881;
J.P.F Mallefille, Tabloul secolului al XVI, 1881; Don Rafael, 1881; Don Juan, 1882; Poezii arabe, 1881; Poezii persane, 1881;
A. Pope, Rugăciunea universală, 1882; Femeia capricioasă, femeia egoistă, 1882;
Cleant, Imn către Joe, 1882;
Fr. Ruckert, o poezie de…, 1882;
A. de Musset, Să nu zici vorbă mare, 1884;
Th. de Banville, Ca apa, 1888;
Catulle Mendes, Sanguine, Bucureşti, 1889; Recunoştinţa, 1890; Fericirea altora, 1890; Oaspetele nepoftit, 1891; Înţeleaptă necuriozitate, 1892; Calculatorul cel bun, 1892;
Alexandre Dumas, Cugetări, 1890;
S. Lapointe, Banii dracului, 1890;
Aug. Brizeux, Alaiul fetei sărace, 1890;
H. W. Longfellow, Excelsior. Psalmul vieţii, 1890; Avadanaele (apologuri indiene), 1890;
J. le Roho, În contra pesimiştilor, 1890;
A. Robert, Căpitanul Vârtej, 1890; Romanţa fetei Mulan (poezie chineză), 1890;
R. Topffer, Frica, 1890;
M. Rollinat, Nevroze, 1890;
J. Lemaître, Prinţesa Lilit, 1890;
J.M. de Heredia, Dorul de ţară, 1890;
Ronsard, Roza, 1891;
Hugo, Mellin de Saint-Gelais, Ronsard, Rabelais, J. le Roho, Musset, în Ritmuri şi rime, Bucureşti, 1892; Cântece madecase, 1894;
Th. Gautier, La un portret din veacul trecut, 1895;
P. Bourget, Muzica, 1895;
Manuel des Essarts, Viaţa armonioasă, 1895;
Victor Hugo, După bătălie, 1895;
Ghuse Schiro, Călugăriţa, 1896; Poezii populare albaneze, 1896;
Flaubert, Candidatul, 1897.

Surse:
wikipedia
crispedia
infoazi.ro
historia.ro

Redactor: Maria Dumitrache