Bogdan Amaru (pseudonim al lui Alexandru Pârâianu) s-a născut la 6 aprilie 1907, Budele, judeţul Vâlcea. Este fiul Anei şi al lui Nicolae Pârâianu, ţărani. Urmează clasele primare la Nenciuleşti – Vâlcea, apoi Liceul „Al. Lahovary” din Râmnicu Vâlcea, Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti (1928, întreruptă în 1930), Conservatorul din Bucureşti, secţia de artă dramatică (1930-1933). A fost funcţionar la Episcopia Râmnicului şi a Noului Severin (ca elev), impiegat la Ministerul Cultelor (ca student).

Debutează cu proză la „Calendarul” (1932). A cola­borat la „Adevărul”, „Cadran”, „Cuvântul liber”, „Facla”, „Dimineaţa”, „Iot”, „Rampa”, „Viaţa literară”, „Vremea” şi „Reporter”. Frecventează cenaclul Sburătorul, fiind remarcat nu doar de E. Lovinescu, dar şi de G.M. Zamfirescu, M. Sadoveanu, G. Ibrăileanu, G. Topârceanu, Mircea Eliade şi Eugen Jebeleanu. Abia în 1973 Mircea Handoca îi editează un volum de schiţe şi nuvele, Goana după fluturi.

Scrisul lui Amaru, răspândit prin diverse publicaţii, poartă pecetea sorţii sale de tânăr sărac, care făcuse o tentativă de sinucidere (va muri, de altfel, prematur) şi se instalase pe o poziţie acuzat de stânga. Personajele prozelor sale aparţin lumii rurale (schiţele Mizeria satelor provinciale, Moş Crăciun pe uliţele satului) sau periferiei bucureştene (Capitala la periferie, Bal şi amor la mahala, Iarna la periferie), prezentând „oameni veşnic flămânzi după o bucată de pâine, după dreptate, după o lingură de sare sau de mângâiere. Şi când praful se alege de toate visele lor se logodesc cu moartea.”

Este autorul unui roman pierdut, Amor vagabond (1934), cu privire la care Mircea Eliade afirmă că „era plin de umor, plin de vervă, plin de fantezie. Invenţie verbală, comparaţii, lirică, paradox, metafizică”. Piesa Goana după fluturi (1933) este o farsă tragică.

Moare la 27 octombrie 1936, Bucureşti

Opera
Goana după fluturi, ediţie îngrijită de Mircea Handoca, prefaţă de George Gibescu, Bucureşti, 1973.

Sursa:
crispedia
napocanews.ro

Redactor: Maria Dumitrache