«O, suflete…

O, suflete, priveşte departe-al tău mormânt –
Mormântul ce zideşte uitarea şi tăcerea –;
Fii totul azi: lumină, vieaţă,-avânt şi cânt,
Şi fii măreţ, puternic, căci nu te-a-nvins durerea.

Să simt în orice clipă a ta înfiorare,
Dezgustul de ce-i humă, – din lumile senine
Să te-ncununi cu-avânturi, puterea creatoare
Dumnezeiască sevă să îşi reverse-n tine.

Vom înfrunta vieaţa cu dorul neînvins
Al celor care luptă să-nvingă sau să moară,
Şi mistica lumină păstra-va focu-aprins
Când steaua veÅŸniciei iluzii-n noi coboară…

Nedespărţit tovarăş, proteiform ca visul,
Drumeţi suntem spre piscul pe care-i tot etern:
E numai unul drumul, şi-iluminând abisul
Cad florile veciei, când flori mulţimi se cern.»

Alexandru Colorian s-a născut la 18 martie 1896, BucureÅŸti. Familia sa era originară din Craiova. A fost licenÅ£iat în drept. A debutat cu versuri în „Sărbătoarea eroilor”, revistă apărută în 1913-1914 sub redacÅ£ia lui Eugeniu Sperantia, al cărei spirit se revendică de la programul „poeziei noi”, propus de O. Densusianu. Poate ÅŸi din acest motiv Colorian va declara că adevăratul debut are loc în 1914, în „VieaÅ£a nouă”, unde va colabora până în 1925. Drept mărturie a ataÅŸamentului faţă de revistă ÅŸi de mentorul ei, poetul întocmeÅŸte în 1939 antologia PoeÅ£i de la „VieaÅ£a nouă”, publicată însă, „substanÅ£ial revăzută”, abia în 1968.

A scris la „Versuri ÅŸi proză”, publicaÅ£ie a lui I.M. RaÅŸcu, iar între 1924 ÅŸi 1928 a fost redactor literar la cotidianul „Îndreptarea”. A mai colaborat la „Lumină nouă”, „România”, „Universul literar” etc. ÃŽn volum a debutat în 1926, cu Simple fantezii pentru toamnă.

Cuvintele înscrise pe frontispiciul „Sărbătorii eroilor” sunt emblematice, cu unele nuanÅ£e, ÅŸi pentru poezia lui Colorian: „Viaţă intensă, clocotitoare, energie, iubire de realitate ÅŸi de lumină”, după cum versul final din poemul ce dă titlul volumului Preludii în zori (1928) îi defineÅŸte universul ÅŸi starea lirică: „Nestinsă serbare-i fiinÅ£a-mi ÅŸi sufletul viaÅ£a îşi cântă”. Versurile lui Colorian sunt ale unui macedonskian din a doua fază, a zborului perihelic, însă fără pandantul poeziei „sociale” din prima etapă a autorului NopÅ£ilor, faţă de care lirismul ascen­sional reprezintă un liman dobândit.

«Apoteoză

Se vor aÅŸterne umbre tot mai multe
Åži tot mai singuri, vom vorbi cu noi;
O, suflete, amintirile s-asculte
Veni-vor, cum prin noapte trec strigoi.

Amurgul fi-va umbră şi uitare
Pe-a zilelor senină primăvară,
În noi cânta-va bucuria clară
Că am învins fatidica visare…

Åži tot mai singuri risipi-vom flori,
Surâzători că am strivit robia —
Şi-ncrezători în drumul spre noi zori
În suflet vom culege veşnicia.»

La Colorian, acesta e un dat (genuin), aÅŸa încât, lipsită de substanÅ£a dramaticului contrast (raportarea, prin detaÅŸare ÅŸi înălÅ£are superbă, la infernul mundan), poezia lui e lipsită ÅŸi de fundamentul filosofic-vizionar. Poate ÅŸi de aceea vitalismul său este atenuat, ca ÅŸi exuberanÅ£a formelor – ce rămân ale unui meridional tem­perat, trăind discret voluptatea luminii solare ÅŸi a succedaneelor ei -, sclipiri de calcare ÅŸi irizări de suprafeÅ£e marine, „pulberea de azur” a nisipurilor Balcicului, într-o suită de acuarele Å£inând echilibrul între graÅ£ie ÅŸi sobrietate, între evanescenÅ£a simbolistă ÅŸi fermitatea parnasiană a liniilor.

«Discurs pentru Narcis

Narcis, eternă umbră prin umbre trecătoare,
Sta frânt peste izvorul ce chipu-i oglindea —
Frumos ca amintirea în ochiul care moare
Åži-absent ca presimÅ£ita lumină dintr-o stea…

„Narcis, o! spune-mi unde himera-amăgitoare
Va sângera în zboru-i febril de orb liliac?
Grădinile vieţii umbresc multiple-izvoare,
Dar mâine nici iluzia nu vei mai retrăi;
Schelet de amăgire, de umbră şi uitare
Trecutu-ntreg va fi.

Narcis, sub zbor de veacuri, tipare-nşelătoare –
De amintire — fi-vor strivite ca o floare;
Când pretutindeni noaptea ispitele strecoară,
Tu, umbră, rupe unda de vis ce te-nfioară…

Narcis, desăvârşirea în sufletu-ţi s-ascunde —
O, chipul tău vremelnic rostogolit de unde…

(Izvorul e-amăgirea,
Avântu-i nemurirea;
Cu fapta încunună vieaţa şi iubirea).

Pădurea dantelată a nopţii nu-nfioară
Când adumbreşte-oglinda cristalului lichid?
Şi-aceeaşi nu e veşnic când vultur vremea zboară —
Doar tu, în «renunţarea deplină», crezi placid.

Stol, ireale nimfe săgeată împrejurul –
Şi tremură dorinţa în plase să te prindă;
Obositor e chipul tău putred, în oglindă,
Când şerpuieşte-n suflet fatidic, doar surâsul
Izvorului… Oh! zborul alucinant de stea!…

Narcis, în peisajul — miraj un suflet moare,
Te rupe din vieaţa cernită de exil:
Se şterge-izvorul, chipul (vai! forma-i trecătoare);
VieaÅ£a nu-i eternă lucind pe Ygdrasil?…

În depărtări pământul străluce ca în basme,
Chemarea vieţii nouă risipă-i de miasme
Din flori şi fructe coapte, — în cercuri sclipitoare
Ispita bucuriei se sfoliază-n soare;

Buchete mii de pasări ţes clare-apoteoze,
În umbra cald brodată cu buze moi de roze;
Şi văluri reci de frunze, şi pânze vii de plante
ÃŽn domuri de lumină-s sculptate-n diamante…

Narcis, sfâşie cercul de vis ce te-nconjoarâ;
Lumini, culori, dorinţe, ispite nu-nfioară?

(Izvorul e-amăgirea,
Avântu-i nemurirea;
Cu fapta încunună şi gândul şi iubirea).

Hipnotică, se frânge-n adânc dorinţa-ţi mută
— În unda turburată ce nu scânteie-un gând —
Şi umbra-ţi rugătoare schiţează-ngemănând,
O nouă umbră: moartă, schilavă ÅŸi urâtă…

Narcis, vremelnic idol, te smulge din visare —
Proteică oglindă-i desăvârşirea-n noi:
O singură oglindă se-ntunecă-n noroi.

Desăvârşirea este vieaţă şi e moarte —
Zeu nou, cu dărnicie, azi tuturor te-mparte.”»

O suită asemănătoare, mutatis mutandis, este aceea a evocării peisajului natural ÅŸi cultural italian: VeneÅ£ia, FlorenÅ£a, Napoli, Roma, Sicilia („insula soarelui”) sau aceea a resuscitării „bas­mului copilăriei”, cu similitudini pillatiene în reconstituirea casei bunicilor etc., dar fără fiorul subiacent al temei trecerii.

Ca şi Pillat cel din Povestea Maicii Domnului, Colorian compune un lung poem biblic, Iisus, urmărind îndeaproape Evanghelia, într-o manieră mai degrabă didactică, în care epicul şi descriptivul nu sunt depăşite prin fiorul mistic, de presupus în astfel de creaţii. Mai reuşite sunt conturările de figuri din istoria politică naţională sau din cea culturală şi literară românească şi europeană, în care autorul izbuteşte portrete autentice prin înscrierea lor în sfera unor imagini şi cuvinte-cheie ale universurilor artistice respective.

«Dostoievski

Te-ai aplecat milos ca pe o rană,
Spre cei umili, — şi-ntreaga suferinţă
A vieţii-ai înfăşat-o în credinţă, —
Şi-ai sărutat mizeria umană

Din lumea ca o floare putrezită
Pe care doar păcatul o încinge,
Zbătându-se în resemnare când învinge
Destinul peste viaţa înnegrită.

Păcatul, crima, furtul, nebunia
Târâte-s fără voie-n frenezia
Fiinţei ce confundă cerul şi infernul, —

Şi bietul om învins când se prosternă,
Simte-n sărut iertarea cea eternă
Pe care-o dă cu milă El, eternul.»

Colorian a fost unul dintre editorii cei mai avizaÅ£i ai lui Eminescu de până la ediÅ£iile devenite clasice (Perpessicius, D. MurăraÅŸu, Petru CreÅ£ia, Aurelia Rusu). ÃŽn editarea poeziilor, el optează nu pentru criteriul cronologic, ci pentru cel al „omogenităţii” de sentiment ÅŸi de concepÅ£ie ÅŸi, pe urmele lui Ibrăileanu, pentru „unificarea «radicală»”. EdiÅ£ia de proză, cea mai cuprinzătoare de până la data apariÅ£iei ei (1943), conÅ£ine, pe lângă antume, ÅŸi postumele deja publicate, precum ÅŸi ÅŸapte titluri inedite. ÃŽn ambele ediÅ£ii, textele sunt precedate de ample ÅŸi erudite studii, putând alcătui – însumate – o carte.

Moare la 2 octombrie 1971

Opera
Simple fantezii pentru toamnă, Bucureşti, 1926;
Preludii în zori, Bucureşti, 1928; 2917.
Poeme de război urmate de „Basmul vieÅ£ii”, BucureÅŸti, 1936;
Exil, BucureÅŸti, 1937;
Inscripţii pentru Baltic, Bucureşti, 1937;
Stampe italice, BucureÅŸti, 1939;
Poema eternă. Basmul copilăriei. Basmul iubirii. Basmul morţii, Bucureşti, 1941;
Poeme alese, BucureÅŸti, 1942;
Iisus, BucureÅŸti, 1943;
Poeme. Medalioane lirice, prefaţă de Dumitru Micu, Bucureşti, 1968.

Ediţii
Mihai Eminescu, Poezii, introducerea editorului, Bucureşti, 1940, Poezii postume, Bucureşti, 1940 (în colaborare cu Al. lacobescu), Proză literară, Bucureşti, 1943.

Antologii
PoeÅ£i de la „ VieaÅ£a nouă”, introducere de D. Micu, BucureÅŸti, 1968.

«Interior

Odaia unde-odată ai plâns şi ai visat
La glasul reveriei, în seri-năbuşitoare,
Te-ntâmpină tăcută, în umbră plutitoare,
Cu dragoste de soră — de parcă n-ai plecat
Spre-oraş cu-amurguri triste, sub ele Dâmboviţa
Ce te-ntovărăşeÅŸte cu val verzui, ca viÅ£a…

În jur, renvie toate, din praf şi din sulfină,
Portretul şters al mamei, din cadru iar zâmbeşte,
Pe masă flori uscate, — piticul povesteşte.
În colţ, de altă lume, când blond copil, în seară,
Întârziai alene-n pădurea fermecată,
Când Creangă, Ispirescu, sub candela pătrată
Şi-n vis urmau şoptirea, în alb pătuţ de ceară.

Pe rafturi înnegrite, uitatele volume
Se-arată mustrătoare — dar, oare le-ai uitat
Când înmiit, în tine, cuvântu-ntraripat,
Cu zâmbet veşnic tânăr, te-a însoţit în lume?

Pe masa-ngălbenită, caiete vechi de şcoală
Trăiesc iar nopţi de trudă, de disperare tristă,
În ele geme-o umbră, cu faţa în batistă —
În tine, brusc ivite, sunt gânduri de răscoală,
Când astăzi, tot mai singur, revezi copilăria,
Cu ochii blânzi de câine, privindu-te supusă,
Cu faţa-mbătrânită, zâmbind la vremea dusă,
Venind întârziată să-nece reveria.»

Sursa:
crispedia
cerculpoetilor.net
poezie.ro

Redactor: Maria Dumitrache