“Jaguari în salt împietriţi,
oţel vă curge-n artere -
ţărmuri din timpi străine
le-apropiaţi cu simplitate,
ca un destin,
ca o iubire mare
inimile

Certitudini peste genune – poduri,
între două săruturi cuvintele – poduri,
între astăzi şi ieri, amintirile – poduri,
între lungi despărţiri, speranţele – poduri,

Uitarea – pod între noi amândoi.”
(Poduri )

Alexandru Căprariu s-a născut la 20 decembrie 1929 în Cluj. Este fiul Mariei (născută Rusu) şi al lui Alexandru Căprariu, funcţionar. Face la Cluj studiile liceale şi Facultatea de Filosofie, absolvită în 1952. Elev al Şcolii de Literatură „M. Eminescu” în 1951-1952, este exmatriculat pentru lecturi interzise din Tudor Arghezi şi Lucian Blaga. Debutează cu poezie în „Almanah literar” în 1949 şi colabo­rează la „Steaua”, „Tribuna”, „Contemporanul”, „România literară”, „Luceafărul” etc., semnând la începuturi şi poezii de circumstanţă, în ton cu epoca proletcultistă. Este redactor la „Tribuna” (1957-1969), director al Editurii Dacia (1969-1986) şi din nou redactor la „Tribuna”, unde ţine nu numai cronica literară, ci şi o „cronică sportivă”. În perioada de început a „Tribunei” a fost şi cronicar plastic şi dramatic.

Debutează editorial cu volumul de versuri Orizonturi (1963), urmat de Cercurile dragostei (1966), culegere de poezie intimistă, aşezată la încrucişarea unor influenţe diverse, nedecantate încă suficient. Următorul volum, Jurnal literar (1967) include cronicile literare semnate în „Tribuna”, pe marginea unor volume de Tudor Arghezi, T. Vianu, I.L. Caragiale, Ion Barbu, Adrian Maniu, Geo Bogza, Al. A. Philippide, Ion Negoiţescu, Miron Radu Paraschivescu, Ion Vlasiu, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Nicolae Labiş, Ion Brad, Virgil Teodorescu, Ştefan Aug. Doinaş, Ion Caraion, Titus Popovici etc. Cuminţenia critică este dusă aici până la extrem, de aceea rar se poate desprinde astăzi din paginile respective o propoziţie critică memorabilă, răsărind dintre truisme şi concesii făcute comandamentelor ideologice ale vremii.

“Rotundă, ora în cadran s-a-nscris-
Egală sieşi bate-n lut şi-n vis.
Nu se re-ntoarce. Veşnică plecată,
Răspunde şi întreabă totodată.
Petrificată, se răstoarnă totuşi-
C-a luna-n cer şi-n undă printre lotuşi.
Sculptată-n suflet, ora cunoscută
Muşcă-n trecut şi rana o sărută.”
(Ora veche )

Adevărata schimbare la faţă are Ioc odată cu volumul de versuri Mica autobiografie (1975), care face racordul la temele, motivele şi modul de a scrie poezie din perioada interbelică, urmat de Marea autobiografie (1979), Ochii de pretutindeni (1981), Ierbarul cu amintiri (1984), Asfinţiturile zilnice (1985) etc. Pentru Mica autobiografie primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor, iar pentru Marea autobiografie pe acela al Asociaţiei Scriitorilor din Cluj Napoca.
Din aceeaşi generaţie cu Al. Andriţoiu şi Ion Brad, de care îl leagă şi afinităţi temperamentale şi de atitudine poetică (apartenenţa mai pronunţată la tradiţie, la versul muzical şi la rafinarea livrescă), Căprariu traversează, ca şi confraţii săi, o anumită criză a limbajului şi a adeziunii la poezia oficială pentru a evolua – într-un mod mai decis decât ceilalţi – spre un intimism de substanţă, preocupat de marile teme ale existenţei: iubirea, lupta cu timpul, obsesia morţii, adeziunea la peisaj, raporturile cu transcendenţa. Rezultă de aici o poezie a bucuriilor simple, solar-meditativă, bazată pe confesiunea spontană, ţintind refacerea trăirii imaginativ-fanteziste prin încorporarea realului în „mica” sau „marea” autobiografie. Exultanta în faţa frumuseţilor firii, trăirea frenetică a evenimentului cotidian, surprinderea candidă a devenirilor fireşti sunt componente ale unei poetici de jurnal existenţial, în care umbra înnegurată a morţii, presimţirea ei dureroasă fac loc treptat unei gravităţi de factură elegiacă.

“Există un timp peste timp
prin care ne naştem a doua oară,
există un timp peste timp
pentru cei care nu ştiu să moară,
există un timp nescris în ceas
viu în culoare,
în vis,
în glas,
un timp stăpân şi-n tăceri,
maree fără cuvinte,
un timp fără leagăn şi fără morminte,
dar în care gîlgîie voci
din stele şi lună,
din antice roci,
un timp venit din geologie,
un timp pentru care luptăm să se ştie
dacă-ngenunche prin noi sau urcă-n vecie,
un timp-stejar mereu în furtună egal,
un timp-ocean fără de mal,
un timp peste timp în el
-inel de foc în focul altui inel-
ora în oră:
(un timp-tată,
un timp-mamă,
un timp-frate,
un timp-soră)
timpul fiinţelor noastre, incandescent,
timpul prezent

neostenit trecătorul prezent.”
(Nescrisul timp)

Cantabilă şi sonoră, desprinsă din trunchiul unei tradiţii clasice de bună factură sau din cel al modernismului interbelic de tip tradiţionalist, poezia lui Căprariu se salvează de la caducitate prin transparenţa melodi­oasă a sonurilor, printr-o caligrafie discretă, prin spunere revelatorie. Experimente diverse, bine asimilate, vădesc o aplecare spre desăvârşirea formală, spre cizelare şi selectarea enunţului până la esenţial. Delicat şi senzitiv, poetul încearcă să capteze un limbaj la fel de sugestiv ca şi percepţia concretă, vehicul pentru înţelegerea iniţiatică a sensurilor lumii. Pelerin modern, el este un homo viator prin clipa prezentă spre un tărâm al transcendenţei imaginare: „Ca o sălbăticiune rănită gonesc / prin ierburile înalte. Sângele meu regal // aruncă rubine prin florile albastre / şi gonesc, gonesc hipnotizat de o stea / încă nevăzută de nimeni”.

“Călătorim mereu, călătorim-
şi n-o să ştie nimeni, niciodată,
că bine-am fi putut să ne oprim,
ce simplu-am fi putut să ne oprim
la prima gară-n hartă ne-nsemnată”
(Mereu)

“Nedumerit o clipă, sub un văzduh de foc,
Stă cântul ciocârliei, târzie creangă-n vânt,
Şi nu se recunoaşte aceluiaşi noroc
Sol paşnic, şi aceluiaşi pământ.
A fost un dans de holde, pe-aicea, ieri. Azi nu-i.
Fântâni arteziene, vibrând ca-n mitul getic,
Îşi decantau metalul, ţâşnit în fir gălbui,
Şi murmurând frenetic.
Covorul, de mătase şi aur, adunat,
Din zori până la ceasul când steaua-n cer se ştie,
Câmp crud şi beat de cântec de greier a lăsat,
Pe care plugul iarăşi o să-l scrie -
La fel, dar cât de altfel o să-l scrie!”
(Câmp secerat )

Poezia lui Căprariu are însă şi o altă faţă, în care predomină ludicul, tonul şăgalnic, jucăuş, histrionic. Viaţa e văzută ca o mare comedie (Revelaţie) în care „actorii schimbă măşti şi schimbă glume”, în care domneşte jocul grimaselor, al măştilor, al travestiurilor, ca formă de evaziune din perimetrul prea încrâncenat al existenţei, ca filosofie a fiinţei ameninţate. Discursul liric vizează eradicarea răului, ceea ce presupune şi o radicalizare a limbajului moral, o conotaţie etică, purificatoare. Caracterizarea „Am fost şi rămân fiul străzii” din Mica autobiografie consemnează tocmai această opţiune atitudinală, căci, aici, din aglomerarea unor elemente comune, a unor fapte diverse, se construieşte o poezie de mare delicateţe.

“Nu mai sunt cai, spun, dragi prieteni, nu-s!
Şi prin văzduhul plin de elegie,
Cum un suspin-lavină, spre apus,
Coboară cea din urmă herghelie,
Cu ea pierind copiii ce eram
Cînd galopam prin ierbile candorii,
Neştiutori că nu-i nici un balsam
La veşnica rotire a ninsorii.
Ci, dragi prieteni, tăinuit vă spun,
Stăpînul-Timp să nici nu prindă veste:
Din hrerghelie, calul cel mai bun
E viu – sculptat în ultima poveste.”
(Caii)

Opera
Orizonturi, Bucureşti, 1963;
Cercurile dragostei, Bucureşti, 1966;
Jurnal literar, Bucureşti, 1967;
Povestea cu mielul, clopoţelul şi copăcelul, Bucureşti, 1968;
Mica autobiografie, Bucureşti, 1975;
În timp ce pământul se-nvârte, Cluj Napoca, 1976;
Marea autobiografie, Bucureşti, 1979;
Primăvară scandinavă, Cluj Napoca, 1980;
Ochii de pretutindeni, Cluj Napoca, 1981;
Ierbarul cu amintiri, Cluj Napoca, 1984;
Asfinţiturile zilnice, Cluj Napoca, 1985;
Cicatricile penumbrei, Bucureşti, 1987;
Reîntoarcerea menestrelului, Cluj Napoca, 1988;
Poeme, prefaţă de Petru Poantă, Cluj Napoca 1997.

“Potriveşte-ţi ceasornicul după al meu:
vom pierde aceleaşi trenuri
şi, poate, aceleaşi speranţe-
dar astfel
minutarele vor săgeta simultan
clipa-fecioară a dragostei.

Potriveşte-ţi ceasornicul după al meu:
să-nşelăm timpul ce ne-ar fi dus
pe două drumuri,
lăsând inimile noastre să se caute-n zadar,
navigînd;
tu – pe harta cea bună,
eu – după copia ei fragmentastă,
în care continentele încă sînt fără contur.

Potriveşte-ţi ceasornicul după al meu:
cu timpul
şi adolescenţele, azi depărtate,
vor dobîndi aceeaşi fiinţă,
acelaşi parfum,
aceleaşi culori
ca două grădini vecine
ce-şi împletesc în adînc,
nevăzut dar firesc,
rădăcinile arborilor mereu întineriţi prin anotimp.

Potriveşte-ţi ceasornicul după al meu:
exact după al meu
- nu mai înainte, nu mai în urmă -
să fim mereu noi înşine,
să nu existe niciodată
un
prea devreme
sau
un
prea tîrziu.”
(Ceasornicul)
Moare la 4 februarie 1988, Cluj Napoca

 

Surse:
crispedia.ro
poezie.ro

Autor: Maria Dumitrache