«Rugă pentru părinţi

Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi.

Chiamă-i Doamne înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.

Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întârzia
Să o ia de la început.

Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.

Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.

Plini de boli şi suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.

E pământul tot mai greu,
Despărţirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.

Dar de ce priviţi asa,
Fata mea şi fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei mă duc şi eu.

Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Rămas bun, băiatul meu,
Rămas bun, fetiţa mea,

Tatăl meu, băiatul meu,
Mama mea, fetiţa mea.»

Adrian Păunescu s-a născut la 20 iulie 1943, Copăceni, judeţul Bălţi, România Mare. Este fiul Floarei Păunescu şi al lui Constantin Păunescu, învăţători. După reocuparea Basarabiei de către armata sovietică, familia se întoarce la Bârca, în Oltenia. Păunescu începe cursul mediu la Liceul „Fraţii Buzeşti” din Craiova, spre a-l continua la Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti şi a-l absolvi, în 1960, la Şcoala Medie nr. 10. În acelaşi an debutează cu versuri în „Luceafărul”.

Student, între 1963 şi 1968, la Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, lucrează, din 1966, în redacţia revistei „Amfiteatru”. În 1968 trece la „Gazeta literară”. În 1970 devine redactor-şef adjunct la „Luceafărul”. Timp de un an şcolar (1971-1972) beneficiază de o bursă la Iowa (Statele Unite). Revenit în ţară, întemeiază un „cenaclu revoluţionar” de mare răsunet, ce organizează şezători în toată ţara.

Din 1973, când poetului i se încredinţează direcţia săptămânalului „Flacăra”, cenaclul primeşte numele acestuia şi faima lui, într-un anume sens eficientă şi în „umanizarea” ideologiei oficiale, creşte neîncetat. Aici promovează poezia contemporană, lansând numeroase talente, atât literare cât şi muzicale. Dar în anii ’80 revista şi cenaclul întreţin şi intensifică până la limitele excesului şi ale imposturii cultul familiei Ceauşescu, conco­mitent cu semnalarea, pe de altă parte, a fel şi fel de situaţii deplorabile, de abuzuri şi injustiţii şi cu sprijinirea doleanţelor multor frustraţi şi năpăstuiţi.

«Leagăn pentru toată copilăria

Pune-ţi, copile, capul pe pernă,
Te-asteaptă vise, prunc adormit,
În vise viaţa este eternă,
Cu ceruri blânde şi fără sfârşit.

Ce ştii tu-n lume câte se-ntâmplă,
Nici nu e bine tu să le şti,
Lumea-ngenunche la a ta tâmplă,
Şi, lângă tine suflet, cor de copii.

Astăzi, copile, eu îţi dau pâine,
Tu pâinea asta o muşti firesc,
Ce-ţi dau eu astăzi tu-mi vei da mâine,
Eu, legănându-te, îmbătrânesc.

Trupul tau fraged ca un mesteacăn
Să se îndoaie galeş în somn,
Ca să creşti mare, plâng şi te leagan,
Copile dulce, prea tinere domn.

La geam lumina lunii ţi-o scapăr
Luminii tale să-i dau ecou,
Dormi, fericitule, că eu te apăr,
Că eu în tine mă nasc din nou.

Capu-l pe perna pune-l, copile,
Totul e bine, ai tai sunt vii
Şi mai au viaţă şi mai au zile,
Să crezi că pururea ei vor trăi.

Mama şi tata ţie-ţi vor face
Leagăn de stele şi de ninsori,
Să-ţi fie bine, să dormi în pace,
Să ai lumina la ursitori.

Pune-ţi, copile, capul pe pernă,
Dormi şi viseaza bunul tău vis,
Că-n vise viaţa este eternă,
Visul e lumea ce eu ţi-am promis.

Pat de rachită mirositoare,
Leagăn albastru şi-ncondeiat,
Pentru copilul care răsare
Şi-ai cărui ochi ritmul lumii îl bat.

Mama te leagană, veghează tata,
Somnul ţi-l apară ochi părinteşti,
Dormi şi visează că lumea-i gata
Şi te asteaptă numai să creşti.

Mie-mi trec anii, ţie-ţi vin anii,
Poate că mâine îţi va fi greu,
S-accepti ca astăzi eu ţi-am spus nani,
Dar nani-nani, frumosul meu.»

La 17 septembrie 1973 înfiinţează Cenaclul „Flacăra”, adevărat fenomen de masă, cu care susţine, până la interzicerea sa, la 16 iunie 1985, 1.615 manifestări de muzică, poezie şi dialog, în faţa a mai mult de 6 milioane de spectatori. Pe scena Cenaclului „Flacăra”, se lansează spre marele public, cele mai faimoase figuri ale muzicii tinere româneşti, poeţi şi alţi creatori.

În 1982, apare triplul album de discuri LP, Cenaclul Flacăra în concert, iar în 1983, este realizată, fără a putea fi cuprinse decât puţine filmări, pelicula de 70 de minute Cenaclul Flacăra – Te salut, generaţie în blugi, interzisă imediat de autorităţi. În urma unor incidente înregistrate la un concert al Cenaclului Flacăra la Ploieşti activitatea cenaclului este interzisă până în 1990. Incidentele s-au datorat pe de-o parte condiţiilor meteo (furtună) care au făcut să fie oprit curentul electric pe stadionul „Petrolul”, iar pe de altă parte faptului că unii participanţi au profitat de această ocazie şi au creat o busculadă, soldată, se pare cu victime. La acel moment incidentul a fost trecut sub tăcere de către autorităţile comuniste.

La 7 mai 1990 înfiinţează Cenaclul „Totuşi iubirea”, pe Stadionul din Drobeta Turnu Severin, sub impulsul fotbalistului Ilie Balaci şi al ziaristului Dumitru Vişan. În cei peste 10 ani de activitate, noul cenaclu susţine concerte de mare succes, în ţară şi dincolo de actualele graniţe, în special la Chişinău. O parte din activitatea de excepţie a Cenaclului „Totuşi iubirea” (690 de manifestări, până la 25 mai 2000) se regăseşte în seria de casete audio şi video editate de Fundaţia Iubirea, între 1995 şi 1999.

«Totuşi, iubirea

Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.

Şi totuşi e stare de veghe
Şi totuşi murim repetat
Şi totuşi mai cred în pereche
Şi totuşi ceva sa-ntâmplat.

Pretenţii nici n-am de la lume
Un pat, întuneric şi tu
Intrăm în amor fără nume
Fiorul ca fulger căzu.

Motoarele lumii sunt stinse
Reţele pe căi au căzut
Un mare pustiu pe cuprins e
Trezeşte-le tu c-un sărut.

Acum te declar Dumnezee
Eu însumi mă simt Dumnezeu
Continuă lumea femeie
Cu plozi scrişi în numele meu.

Afară roiesc întunerici
Aici suntem noi luminoşi
Se ceartă-ntre ele biserici
Făcându-şi acelaşi reproş.

Şi tu şi iubirea există
Şi moartea există în ea
Îmi place mai mult când eşti tristă
Tristeţea, de fapt, e a ta.

Genunchii mi-i plec pe podele
Cu capul mă sprijin de cer,
Tu eşti în puterile mele,
Deşi închiziţii te cer.

Ce spun se aude aiurea,
Mă-ntorc la silaba dintâi,
Prăval peste tine pădurea:
Adio, adică rămâi.

Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.»

În perioada 1977-1981, la ideea lui Dumitru Popescu, realizează la Televiziunea Română un ciclu de emisiuni de descoperire şi valorificare a potenţialului creator cultural naţional („Antena vă aparţine”, „Antena Cântării României”, „Gala Antenelor”, „Descoperirea României”, „Redescoperirea României”, etc.) Între 1985 şi 1989 numele său nu mai poate apărea pe posturile de radio şi televiziune, măsură restrictivă care continuă până în 1992.

Din 1992 participă, în calitate de invitat, la emisiuni pe teme politice şi culturale, la TVR 1 (cea mai de răsunet fiind cea realizată de Mihai Tatulici, în 17 iulie 1992) şi TVR 2 („Seratele muzicale” ale lui Iosif Sava, „Ceaiul de la ora 5″ al Marinei Almăşan), Antena 1 (inclusiv la „Milionarii de la miezul nopţii”, realizator Marius Tucă şi la emisiunea „Printre rânduri” a lui Radu Herjeu), Tele 7 abc, Pro TV, Sigma TV, Super Nova din București, Tele+ şi Cinemar Baia Mare, Valcea TV, Deva TV, Terra Sat Craiova, Dags TV Petroşani, Slobozia, Bacău TV, Lugoj TV, Terra Sat Reşiţa, Cony Sat Tulcea şi alte posturi locale de televiziune, la Radio România, Radio 21, Radio 2M+, Radio Total, Radio Blue Jeans Slobozia, Europa Liberă etc. La 27 martie 1998 realizează Duplexul Bucureşti-Chişinau, la TVR 2.

În perioada 21 martie 1998 – 2 aprilie 1999 realizează la Antena 1 emisiunea săptămânală de cultură, civilizaţie, eveniment şi performanţă „Schimbul de noapte – Pariul pe insomnie” (dialoguri cu personalităţi, recitaluri de muzică de toate genurile, lansări şi relansări de talente din muzică, literatură, plastică, ştiinţă, sănătate, teatru, expoziţii de pictură, fotografie şi sculptură, rubrici de cultură economică, mitologie istorică a neamului, limba română actuală, reportaje de actualitate, alte rubrici de cultură, dialog şi civilizaţie vii (49 de ediţii). Din 9 aprilie 1999, emisiunea îşi schimbă denumirea în „O şansă pentru fiecare” (se difuzează vinerea, 12 ediţii, până la 25 iunie 1999), iar din 25 iulie 1999 până în 14 decembrie 1999, când are loc ultima ediţie, emisiunea se difuzează duminică noaptea, de la ora 1, în continuarea emisiunii „Meciul meciurilor”, în cadrul megaemisiunii „O noapte cu Adrian Păunescu”. Între 7 martie şi 14 decembrie 1999 este realizator al emisiunii duminicale de la Antena 1 „Meciul meciurilor”. Din 26 ianuarie 2000 realizează la Tele 7 abc, două noi emisiuni săptămânale: „O noapte cu Adrian Paunescu” (talk-show, sâmbătă noaptea) şi „Cenaclul Totuşi iubirea” (duminică seara).

«Eu sunt eu

Trenuri somnoroase pleacă întrebând
Ce-i cu mine-n gară, ce-oi avea de gând,
Plec şi eu din gară şi tristeţea-mi port
Spre mirajul galben din aeroport.

Galbenă-i lumina, ochii mei sunt trişti,
Toţi privesc la mine ca la terorişti.
Unde-aş pune pasul liber şi corect,
Fără îndoială, aş părea suspect.

Şi pe zi ce trece lumea-i tot mai rea,
Când nu vreau nimica, crede că aş vrea.
Gara mă somează, iarba nu-mi dă loc,
Pe aeroporturi parcă aş da foc.

Încordarea-n lume a crescut cumplit,
Eu mă simt suspectul care a iubit,
Şi cu cât iubirea mi-o arăt firesc,
Cu atât toţi ceilalţi straniu mă privesc.

Am cocoaşă-n spate şi am mâini prea mari,
Ştergători de lacrimi am la ochelari,
Cum în lumea asta totul e cum nu-i,
Mă transform în altul fără voia lui.

Bat cu pumnu-n masă şi cu biciu-n cal,
Nu mai sunt patetic şi sentimental,
Fug râzând din gară la aeroport,
Un pistol cu apă într-o mână port.

Pun pistolu-n ceafă la aviator,
Nu crâcni, urmează ruta ta de zbor,
Ruta dumitale este ruta mea,
Dar eu sunt eu însumi, nu altcineva.

Vreau după acestea pe acest pământ
Să mă luaţi cu toţii drept ceea ce sunt,
Acum observ cât e de greu,
Să vă arăt că eu sunt eu.»

Între 1966-1968 este secretar al organizaţiei U.T.C. de la Uniunea Scriitorilor din România, iar în august 1968 devine membru al Partidului Comunist Român. În toamna anului 1985 este sancţionat cu vot de blam cu avertisment. Relaţia lui Păunescu cu regimul Ceauşescu este în general considerată ca ambiguă, mergând de la scrierea de poeme adulatoare la critici publice directe. Aceasta explică şi varietatea poziţiilor pro şi contra Păunescu de după 1989.

Din 1992 până în 1998 este membru în Partidul Socialist al Muncii, partid absorbit ulterior de PSD, căruia îi devine vicepreşedinte în 1993 şi primvicepreşedinte şi purtător de cuvânt în 1994. În februarie 1996 este desemnat candidat al PSM la alegerile prezidenţiale din 1996 pe care le pierde. În perioada 1992-1996 este senator de Dolj; preşedinte al Comisiei senatoriale de cultură, artă şi mass-media şi al Grupului Parlamentar „Partida Naţională”, membru al delegaţiei parlamentare române la Consiliul Europei de la Strasbourg. Este observator european la alegerile din Republica Moldova (1994) şi Croaţia (1995). În 1994, este ales vicepreşedinte al Grupului Politic Stânga Europeană Unită şi devine membru al Partidului Democraţiei Sociale din România (devenit, din 16 iunie 2001, Partidul Social Democrat).

În perioada 2000-2004 este senator de Dolj, preşedinte al Comisiei Senatului pentru Cultură, Culte, Artă şi Mijloace de Informare în Masă, membru al Comisiei Interparlamentare Bucureşti-Chişinău, preşedinte al Grupulului Parlamentar de prietenie România-China, membru al Grupului Parlamentar de prietenie România-Turcia şi membru al Grupului de prietenie România-Portugalia.

«Din nou, Dacii liberi

Noi n-am avut nevoie
Să luam adeverinţe
Că vieţuim acasă,
În patrie la noi,
Am fost şi vom rămâne
De-a pururi dacii liberi
Şi iubitori de pace,
Şi vrednici de război.

La Sarmisegetuza,
La focuri, cu Zamolxe,
Şi stelele din ceruri
Din sânge ni se rup.
Nu ne-au învins romanii
Şi-am râs de toţi barbarii
Strigând la ei cu steagul
Făcut din cap de lup.

Această dăm de ştire,
De sub pământul nostru,
Urmaşilor în care
Reinviem acum.
Femeile iubindu-şi
Să nască dacii liberi
Spre răzbunarea noastră
Pe cel din urmă drum.

Numiţi şi ţara noastră
Cu numele ei dacic
Iubiţi pe nou veniţii
După atâţia ani,
Dar veşnic ţineţi minte
Că peste dacii liberi
Au tot călcat invazii
Şi altfel de romani.

Noi am rămas în glie
Şi devenim pădure,
Şi devenim recolte,
Să vă hrănim pe voi,
Şi temelia ţării
S-o întărim cu oase
Şi iubitori de pace,
Şi vrednici de război.

Cu tot ce năzăreşte
Din firea noastră veche,
Dăm Romelor de ştire,
Prin ierburi murmurind,
Că numai oboseală
Ne-a aşezat sub scoarţă,
Dar dacă e nevoie
Ne vom scula oricând.»

După explozia decembristă, Păunescu scoate periodicele „Vremea” şi „Totuşi iubirea”, fondează Editura Adrian Păunescu, reactivează cenaclul, cât şi o nouă serie a revistei „Flacăra”, moderează emisiuni televizate etc. Angrenat în politica militantă, devine membru în conducerea Partidului Socialist al Muncii, de unde trece la Partidul Social Democrat; activează în Parlamentul României, ca senator al primului, apoi al celui de-al doilea partid, fiind desemnat şi între parlamentarii care reprezintă România în Consiliul Europei.

Pe tărâmul scrisului, Păunescu excelează, înainte de orice, prin productivitate. Dintre poeţii români, e, poate, cel mai fecund din toate timpurile, având editate zeci de volume, unele de o masivitate neobişnuită. Modernist cu măsură, în primele trei cărţi – Ultrasentimente (1965), Mieii primi (1966), Fântâna somnambulă (1968) – poetul adoptă ulterior mijloace expresive clasice, multe de factură preeminesciană. Străbătând culegerile al căror şir începe cu Istoria unei secunde (1971), s-ar părea că se parcurg pagini cu versuri inedite de I. Heliade-Rădulescu, V. Cârlova, Cezar Bolliac, D. Bolintineanu, V. Alecsandri şi mai ales Grigore Alexandrescu: „Să ne gândim la mica, lovita noastră ţară, / să ne gândim la lume, la patrie din nou, / să-i fie dreaptă calea, aicea şi afară, / să ne gândim la ţară, acum de Anul Nou”.

Cadenţa stihurilor din piese ca Mere şi rouă, Veac de tăcere o aminteşte pe cea din macedonskienele Stepa şi Prietenie apusă. Totuşi, e de precizat că autorul nu urmează poezia veacului al XIX-lea şi în materie de lexic. Vocabularul său, minus regionalismele izolate şi unele cuvinte create, se găseşte întru totul în Dicţionarul limbii române contemporane. În majoritatea poeziilor este, în schimb, preluată prozodia din precedentul secol şi, odată cu ea, întreaga ei poetică. După toate indiciile, în înţelegerea lui Păunescu, cuvântul „poezie” e sinonimul cuvântului „vers” şi a poetiza înseamnă a versifica. Tot ce provoacă o reacţie oarecare a sensibilităţii (şi nicidecum doar ceea ce, potrivit opiniei lui Vladimir Maiakovski, se poate spune numai în versuri) are, căzând sub incidenţa privirii sale, şansa de a se face vers, şi chiar se face, într-o clipită.

Aidoma poeţilor din veacurile trecute, cel care scrie Manifest pentru sănătatea pământului (1980) întrebuinţează versul la orice, îi impune toate corvezile la care e supusă vorbirea obişnuită. Recurge la el pentru a se confesa, a-şi vărsa năduful, a se căi, a se justifica, pentru a slăvi şi a veşteji, pentru a denunţa, a ameninţa, a condamna, pentru a formula judecăţi, pentru a instrui şi a îndemna, pentru a evoca şi comemora, pentru a mobiliza.

«Condamnaţi

Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,
eu vad pierind, cu ochii, ce-am iubit,
mi-ar fi prea mult şi-o gaură de şarpe
să merg în ea, tăcut şi umilit.

Ce să mai cânt. când au venit piraţii
şi apele din mătci ni le-au furat,
o lacrimă fiinţei mele daţi-i
şi-o s-auziţi de omul scufundat.

M-aş îneca, m-aş stinge şi m-aş duce,
să mă zdrobească ritmuri pe-o şosea,
nici nu mai am nevoie de o cruce,
mi-a fost destul c-am dus-o pe a mea.

Eu, sclavul trist al harpei mele tristre,
prăpădul întinzându-se îl văd
şi nu mai e nimic să mai reziste
acestei sinucideri în prăpăd.

De n-aş avea puterea diavolească
să înţeleg că totul a căzut,
dar vin heralzii cinici să-mi izbească
scrisorile prăpădului de scut.

Prietenii mă ocolosc de frică,
probabil mă consideră ciumat,
eu însumi scriu acum la lampa mică
să nu mă vadă cei care se bat.

Iubire? Vis de mâine? Regăsire?
N-au gizii mei un minim interes
poveşti cu dulci iluzii să-mi înşire
din starea condamnatului să ies.

Se pregăteşte marele exemplu!
Acela, zic Casandrele, sunt eu!
Ca un berbec am să mă duc în templu.
Murind, măcar s-ajung la Dumnezeu.

Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,
eu, cântăreţul soarelui din nord,
de-aicea, dintr-o gaură de şarpe,
rostesc un acatist şi-un dezacord.

Ce să mai cânt? Doar calea pân-la gide!
Ce să mai cânt? Pe voi, ca pe eroi?
Îmi vine şi a plânge şi a râde
că nu există cale înapoi.

Voi nu vedeţi ea nu mai aveţi ţară
şi ca străini vi-s pruncii, cobitori,
învaţă ei ceva pe dinafară,
dar n-au părinti, ei au meditatori.

Voi nu simtiţi că nu mai aveţi ape?
V-au luat piraţii tot pe vasul lor
şi iată, din aproape în aproape,
noi suntem un pustiu nemuritor.

Din harpa mea ridicolă şi tandră
învoluntar un cântec fără rang
te cheamă lângă mine, hai Casandra,
sărută-mi gâtul gata pentru streang.»

Autorul versurilor din Ultrasentimente a parti­cipat la readucerea poeziei, în anii ’60, pe traiectul evolutiv normal tot atât de intens ca Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, şi chiar cu aceeaşi eficacitate.

Piesele remarcabile din volumul de debut şi din cel următor, Mieii primi, reiau (în expresie personală, deocamdată doar prin amprenta tonusului afectiv) motive, trăiri şi tonalităţi de genul celor frecvente în lirica perioadei interbelice. Nota cea mai pregnant individualizantă a „ultrasentimentelor” e un naturism cu accente de senzualitate candidă, analog, cu un spor de suculentă, celui din Paşii profetului de Lucian Blaga: „O, pepenii iluminau cerul când se coceau. / Cu urmele dinţilor de iepuri în ei, / Stelele noi le muşcau, le sângerau, / Cu purpurii averse de ulei” (Amurg cu diavoli).

«Orfani

A fi om e mai greu decât plumbul pe lume,
Noi nici nume n-avem. Dar câţi oameni au nume?

Ne-aţi uitat în cămin şi ni-i greu şi ruşine,
Mai cumplită, oricum, e uitarea de sine.

Suntem răi între noi, tot ce-i rău ne-răieşte,
Cei mai răi sunt acei ce urăsc omeneşte.

Noi – parinţi nu avem, cum destinul ne arată,
Pe pământ, cei mai mulţi n-au nici mamă, nici tată.

Poate că, între noi, peste traiul de câine,
Sunt cei supradotaţi pentru lumea de mâine.

Şi mai mare ca noi e, oricum, altă rană,
Un popor de orfani, într-o lume orfană.»

Nici un poet român, de la Aron Cotruş încoace, nu îl întrece, şi nici măcar nu îl egalează în obţinerea de efecte literare prin manipularea doar vag prelucrată a vorbirii cotidiene aspre, a injuriei plastice la modul elementar, a expresiei pamfletare. E dificil a disocia în fiecare propoziţie constituenţii cu tentă expresionistă, modernistă în general, de cei pur romantici, însă percutanta vocabulelor, insolitul alăturărilor, modul pro­vocator al construcţiilor frastice şi imagistice dau multor versuri un aspect incontestabil modern. Adeseori instrumentul vorbirii poetice e paradoxul. Fie că semnalează situaţii para­doxale, fie că enunţă paradoxal, poetul obţine efecte vrednice de literatura absurdului. Simulând repudierea comerţului particular, poemul Florăresele se încheie astfel: „…au apărut florile, au înflorit – / auzi dumneata – florile, / asta ne mai trebuia, / la asta nu ne aşteptam. Am fost luaţi / prin surprindere. Au înflorit florile”.

«Hipnoză de toamnă

E-o linişte plătită-atât de scump
Şi e o pace de sorginte sfântă
De se aude tăinuit cum cântă
Mătasea în ştiuleţii de porumb.

Colinele se-ntunecă de cai,
Amărăciunea toamnei reînvie
Şi cade sufletul din ciocârlie
Pecetluind ţâţânile din rai.

Dinspre poteci de purpură subţire
Se cântă imnul nunţilor de cerbi,
Cerboaice senzuale fată-n ierbi
Şi reîncep legende să respire.

Orfeu, curând, va fi răpit de sterpi
Şi-nchis într-un azil de patru lire.»

Ca autor de proză narativă, Păunescu s-a afirmat cu povestirile fantastice din Cărţile poştale ale morţii (1970; Premiul Uniunii Scriitorilor) şi cu fragmente de roman apărute în presă. A publicat şi un alert memorial de călătorie, De la Bârca la Viena şi înapoi (1982). Vajnic publicist, şi-a strâns o parte din torenţiala lui producţie în câteva volume compacte.

Cartea Sunt un om liber a fost retrasă de pe piaţă, în septembrie 1989, de îndată ce a apărut şi a revenit printre cititori în martie 1990. Cartea cărţilor de poezie este o integrală a poeziilor apărute în volume şi un capitol de versuri inedite. Cartea cuprinde toate cărţile de versuri publicate de Păunescu, de la debutul din 1965, până în 1999. Pe cât s-a putut, autorul a reconstituit şi a oferit variantele adevărate ale poeziilor sale, pe care, în anumite cazuri, datorită cenzurii, le-a publicat, în volumele sale, cu titluri sau versuri schimbate.

Cărţile lui Păunescu au apărut într-un tiraj de peste 1.000.000 exemplare, fiind un record pentru un poet român în viaţă.

«Dumnezeul salvării

Închide fereastra, perdeaua o lasă,
Dă zgomotul mării afară din casă,
Dă-mi voie s-aşez fruntea mea pe-al tău pantec,
S-ascult al rodirii şi-al tainelor cântec,

Să fiu tot o rană, să fii tot o rană,
Materia-n fierberea ei grosolană,
Să trecem în moarte din cauze varii,
Cu marea venind către noi ca barbarii.

Eu las adevărul acesta să steie,
Eşti cea mai fierbinte şi dulce femeie,
La noapte, plângând lângă tot ce mă doare,
Pe ochi desena-te-voi, straniu, cu sare.

Dă marea afară din casă şi vino,
Nestinso, neblândo şi iar nestrăino,
Pereche de umbra noptatecă pune
În contul durerii că eşti slăbiciune,

Că inima-mi pica din piept şi mă cheamă,
Că sufletul meu te consideră mamă,
Că norii se-adună şi vremea se strică
Şi eu, stând sub grijă, te ţin ca pe-o fiică,

Dar tu dintre toate mai nouă, mai vechea,
Îmi eşti dulcea umbra, împasul, perechea,
Tu, drama cu mii de soluţii greşite,
Te plâng până ochii îmi ies din orbite.

Fii azi râzătoare, fii azi optimistă,
Soluţia buna e-n noi şi există
Şi dacă, iubito, femeie visată,
Ar fi să ne stingem curând, nu odată,

Din dragostea noastră nebună şi bună,
Cu marea în casă, şi-n pat arşi de lună,
Eu ştiu că s-or naşte sub cinice astre
Alţi doi să repete-ntrebările noastre.

Ţi-ai naşte copilul, ţi-aş naşte copila,
În pumni de olar ar surâde argila
Şi daca nu e Dumnezeu să audă
Ce luptă dăm astăzi cu moartea cea crudă,

Din dragostea noastră, prin timpul prea greu
S-ar naşte el, vindecător Dumnezeuul,
Pe tronuri sărace suindu-şi fiinţa
Ar face să cânte prin noi suferinţa.

Iubito, amână secunda fatală,
Să dăm alor noştri şi dramă şi boală,
Copiilor noştri să dăm să învingă
Prin ei tragedia cu chip de seringă.

Dă zgomotul mării afară din casă,
Vreau linişte, linişte, marea m-apasă.
Vreau moartea să vină să lupte cu mine,
Eu sunt cineva, moartea e oarecine.

Şi mută din tine în mine durerea,
Că tot ţi-o voi lua folosind mângâierea
Te-nchină şi crede, în mine te mută,
Cu jale cu tot şi cu clipa temută.

Şi daca se-ngăduie fapta aceasta,
Cu pumnii aprinşi mergi şi sparge fereastra,
Să intre barbara şi tulburea mare
Prin noi în pământul pe care nu-l doare,

Să intre săratele zbateri şi unde
Sub toţi cei ce n-au simţăminte profunde,
Să-mi spele armura, sa-ţi treacă de coapsă,
Căci marea e singura lumii pedeapsă,

Să rupa, în val, şantinele de veghe,
Căci marea e singura morţii pereche,
Să vina fatal, consfinţând cu toţi solii
Mutarea în mine a dramei şi bolii,

Să vina să stingă cu tot vicleşugul
Şi lampa din casă şi ochii şi rugul
Şi-apoi să mă ducă departe, departe,
Sătulul de viaţă, bolnavul de moarte,

Să-ţi scriu cărţi poştale pe piele de cegă
Din Marea Niponă, din Marea Norvegă,
Din Marea de Flăcări ce plânge sub mare,
Iubito, pedeapsa, iubito, mirare,

Iubito de neguri, iubito de lună,
Iubito de taină şi jale-mpreună,
Iubito de carne, iubito de şoapte,
Suav miazăzi şi brutal miazănoapte,

Dar ăstea sunt simple şi bune cuvinte,
Şint legile care fac vieţi şi morminte,
Dar ăstea nimic nu înseamnă când vine
O grijă la mine şi moartea la tine.

Apleaca-ţi fiinţa prin ceaţa albastră
Să naştem salvarea din dragostea noastră
Şi roagă-te fiului tău ce e-n tine,
Să vină mai repede, să-ţi fie bine.

Să vina să urle ca mama şi tatăl
Îi sunt duşi la moarte; el şovăie, iată-l,
Da sângele tău, pur şi tânăr, să-l crească
În ritm fără pauză neomenească,

Dă pantecul tău, rodniciei, seminţei,
Fii gazdă nu bolii, ci vietii, fiinţei,
Tu meriţi pământul să-ti stea sub picioare,
Regină prea blândă şi nemuritoare,

Din mare să-ţi bată mătănii catargul,
Cum buzele tale îşi tânguie arcul,
Cum inima mea te-a găsit şi te ştie
Şi eşti bucurie, şi eşti tragedie.

Hai, vino, în liniştea mea neguroasă,
Dă zgomotul mării afară din casă
Şi-n larmele lumii şi-n templele mării
Să naşti Dumnezeul cinstit al salvării.»

Opera
Ultrasentimente, prefaţă de Matei Călinescu, Bucureşti, 1965;
Mieii primi, Bucureşti, 1966;
Fântâna somnambulă, Bucureşti, 1968;
Aventurile extraordinare ale lui Hap şi Pap, cu ilustraţii de Constanţa Buzea, prima lui soţie,Bucureşti, 1970;
Cărţile poştale ale morţii, Bucureşti, 1970;
Istoria unei secunde, Bucureşti, 1971;
Sub semnul întrebării, Bucureşti, 1971; ediţia II, Bucureşti, 1979;
Viaţă de excepţii, Bucureşti, 1971;
Lumea ca lume, Craiova, 1973;
Repetabila povară, Craiova, 1974;
Pământul deocamdată, Bucureşti, 1976;
Poezii de până azi, prefaţă de Eugen Barbu, postfaţă de Şerban Cioculescu, record mondial de tiraj pentru poezie, 155.000 exemplare, Bucureşti, 1978;
Manifest pentru sănătatea pământului, Bucureşti, 1980;
Iubiţi-vă pe tunuri, Bucureşti, 1981;
De la Bârca la Viena şi înapoi, cu ilustraţii de Andrei Păunescu, Bucureşti, 1982;
Rezervaţia de zimbri, cu ilustraţii de Ioana Păunescu, Bucureşti, 1982;
Totuşi, iubirea, Bucureşti, 1983;
Manifest pentru mileniul trei, Bucureşti, vol. I-II, 1984-1986;
Locuri comune, Bucureşti, 1986;
Viaţa mea e un roman, Bucureşti, 1987;
Într-adevăr, cu ilustraţii de Andrei Păunescu, Bucureşti, 1988;
Sunt un om liber, Bucureşti, 1989;
Poezii cenzurate, cu ilustraţii de Andrei Păunescu, Bucureşti, 1990;
Trilogia căruntă, vol. I: Româniada, Bucureşti, 1993, vol. II: Noaptea marii beţii, Bucureşti, 1993, vol. III: Bieţi lampagii, Bucureşti, 1994;
Front fără învingători, Bucureşti, 1995;
Infracţiunea de a fi, cu o prezentare şi bibliografie de Andrei Păunescu,Bucureşti, 1996;
Tragedia naţională, Bucureşti, 1997;
Deromânizarea României, Bucureşti, 1998;
Cartea cărţilor de poezie, Bucureşti, 1999; ediţie revăzută, adăugită şi actualizată, Bucureşti, 2003;
Meserie mizerabilă, sufletul, Bucureşti, 2000;
Nemuritor la zidul morţii, Bucureşti, 2001;
Măştile însângerate, Bucureşti, 2001;
Până la capăt, Bucureşti, 2002;
Din doi în doi, Bucureşti, 2003;
Liber să sufăr, Bucureşti, 2003;
Eminamente, Bucureşti, 2003;
Logica avalanşei, Bucureşti, 2005;
Antiprimăvara, Bucureşti, 2005;
Ninsoarea de adio, Bucureşti, 2005;
Un om pe nişte scări, Bucureşti, 2006;
De mamă şi de foaie verde, Bucureşti, 2006;
Copaci fără pădure, Bucureşti, 2006;
Vagabonzi pe plaiul mioritic, Bucureşti, 2007;
Rugă pentru părinţi, Bucureşti, 2007;
Încă viu, Bucureşti, 2008;
Libertatea de unică folosinţă, Bucureşti, 2009.

Afilieri
Preşedinte al Fundaţiei „Iubirea”;
Preşedinte al Fundaţiei „Constantin”.

Premii decernate
La împlinirea vârstei de 67 de ani (21 iulie 2010) i s-a acordat „Meritul Academic” pentru creaţia literară şi pentru susţinerea proiectelor Academiei Române.

Statui
1986 – bust al poetului executat de sculptorul Deac (păstrat cu discreţie în casa poetului);
1999 – bustul poetului, executat de artistul Rodion Gheorghiţă şi aşezat în centrul localităţii Slătioara, judeţul Vâlcea, în acelaşi complex statuar cu Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Mihail Sadoveanu şi Dinu Săraru.

Moare la 5 noiembrie 2010, Bucureşti

Surse:
wikipedia
crispedia
romanianvoice.com
poezii.ro
jurnalul.ro

Redactor: Maria Dumitrache