Adrian Dohotaru, poet român, jurnalist, eseist, dramaturg şi diplomat de carieră

8 iulie 2016, ora 00:51, in categoria Atelier literar

Adrian Dohotaru s-a născut la 2 aprilie 1939, Oradea. Născut într-o familie de intelectuali şi era om fin, agreabil, comunicativ. Am scris era căci numai este. S-a stins din viaţă în urma unui neelucidat accident de maşină, în Rusia în drum spre Odessa. Acolo mergea să depună o coroană de flori la bustul lui Mihai Eminescu. N-a mai ajuns. A fost înmormântat la Belu. La catafalcul marelui scriitor au venit scriitorii cu o Floare din lacrimă. A fost gazetar la revistele „Amfiteatru” şi „Viaţa studenţească”. Între scrierile sale amintim: Apoteoză a liniştii (1976), Frezii rebele (1977), Privire liberă (1983). Poezia sa e sinceră, confesivă, diafană, cu adâncimi filosofice.

Dohotaru este, ca şi vărul său, Alexandru Andriţoiu, un poet al iubirii. Pentru el, iubita este un „înger diafan şi pur” – cum i s-a întâmplat şi lui şi altora ca noi.

„Viaţa mea
este oglinda
prin care se vedea
grădina cu vişinii în floare
chipul meu e un nor de polen” (Autoportret în stilul lui Van Gogh).

„Puritatea mea sperie
pentru că e învăluită
în câteva straturi
ale Firii
de care nu sunt vinovat”

Veşnic neliniştit, peregrin prin bibliotecile lumii, poetul nu se împacă cu sine. Polemic şi melancolic, trist şi mâhnit faţă cu o lume convulsivă, neaşezată, poetul preferă să se retragă adesea „În lumea lui lăuntrică / şi visează că-n va fi cald, / va fi somn / va fi linişte”. Desluşim, aici, tragic şi grav un presentiment al morţii apropiate, decantat în ritmuri melancolice, prelungit, ca un suspin, în faţa femeii care a plecat precum nevasta şefului de gară, dintr-o poemă celebră, clasică. Aceea s-a dus cu un călător. Acesta este înţelesul cărţii Privire liberă.

Peste haos şi tristeţi, peste mizeriile, lumii şi ale vieţii, poezia rezistă, respiră: „Nu mai pot dovedi că exist, decât respirând” – scrie Dohotaru, în vreme ce femeia sa, peregrină,

„dresează tigrii şi lei
într-un peisaj de fum”.

Prin versurile lor, cu suflet şi cuget ales, Marii poeţi nu mai mor. Iată sugestia unei despărţiri nedorite de tânărul poet înamorat:

„Am vrut să te l-au de mână
să umblăm pe jos
pe toate drumurile pământului,
dar mi-e fost teamă” (Noi doi)

Cea care refuză plimbarea în doi este o iubită rea, o logodnică perfidă, cu părul roşu ca de vulpe…

Poetul, ca om, este un incomod pentru o lume stupidă, mizeră, cu suflet pitic. E puternic moral, dar e singur:

„Vă promit că nu voi uita pe nimeni nicicând,
pentru fărădelegi şi abuzuri,
pentru teama de a nu greşi
pentru teama ambiguă, delimitată
dictatorilor de profesie
şi de buzunar, care ne fură cuvintele …”
(Proprietarii de cuvinte)

Cenzorii erau hoţii de cuvinte, profitorii de profesie, cu diplome cumpărate. Ei se mişcau în maşini de lux. Poeţii, pictorii, actorii mergeam pe jos, sau înghesuiţi în tramvaie învechite. Cultura unui popor se susţine prin corifeii acestei „Da, domnilor ambasadori, / Da, domnul ministru de Finanţe / Lăsaţi-l pe Eminescu să moară în mizerie…”.

Dohotaru a scris şi teatru. I s-au şi jucat câteva texte dramatice la Oradea, Bucureşti, Bârlad şi Budapesta. Teatrul său, oarecum poetic, ca expresie se constituie într-o dezbatere gravă, intransigentă asupra condiţiei omului într-o societate postindustrială. Insomnie şi Îndrăgostiţii de la nouă, seara, cele mai bune piese ale scriitorului au în centrul lor figuri de oameni drepţi, cumpătaţi, cât şi de lichele strecurate în ierarhia politică şi socială pe scara de serviciu. Un tânăr, cu suflet curat, viitor inginer – încă student, Pop Sabin este aspru muştruluit de un decan, recidivist mărunt şi penibil, ajuns decan al acelei facultăţi fără a-şi fi luat măcar diploma de bacalaureat.

Îndrăgostiţii de la nouă seara este o frumoasă poveste de dragoste, scrisă au o mână sigură de acest adevăr, pe care l-au iubit ca pe un frate. „Cineva trebuie tras la răspundere, cineva trebuie să pună degetul pe ramă, căci acum spune poetul – dramaturg, trebui repede curăţată pădurea (românească) de uscături”. La premierele bucureştene ale celor două piese, cea din 1982 – de la Nottara, s-a râs şi s-a tăcut amar. În rolurile principale i-am admirat pe iluştrii actori: Alexandru Repan, Cristina Tacoi, Petrică Popa şi, mai ales, pe marele George Constantin. Prin dispariţia lui Dohotaru cultura română şi cea europeană au pierdut un scriitor de elită, subtilitate şi rigoare.

Opera literară
Apoteoza liniştii, 1976;
Frezii verbale, 1977;
Ora 24, Bucureşti, 1978;
Privire liberă, Bucureşti, 1980;
Insomnie. Îndrăgostiţii de la ora nouă seara, Bucureşti, 1985;
Anchetă asupra unui tânăr care nu a făcut nimic, Bucureşti, 1993.

Moare la 1 septembrie 1995, Munchen, Germania

Sursa:
crispedia
wikipedia

 

Redactor: Maria Dumitrache

 
Te invitam sa dai un like paginii de Facebook Jurnalul de Drajna: