«Ieri, azi, mâine

Ieri!… cenușa ce păstrează forma încă neschimbată,
Din ce-a ars în focul vremii; lacrima deja uscată,
Sau un zâmbet de pe buze, spulberat de-al sorții vânt;
Ieri… poveste, cu eroii oase putrede-n mormânt.

Astăzi?… lampă ce se stinge, stea plecată spre-asfințit,
Visuri nebătute încă de-al ursitei vânt cumplit,
Piscul nalt, pe care dorul, vânător, stă și pândește
Țărmul unde amintirea cu dorința se-ntâlnește.

Mâini?… o strângere din umeri a enigmei întrebate;
Rai sau iad, în care ochiul niciodată nu străbate,
Cui de aninat speranțe, prunc ce nu poate grăi.
Mâine… mâine, cine știe câți din noi vom mai trăi!»

Alexandru Vlahuţă s-a născut la 5 septembrie 1859, Pleşeşti, azi Alexandru Vlahuţă, judeţul Vaslui. Cu o copilărie ingrată, minată de boală, Vlahuţă, fiul Ecaterinei (născută Petrescu) şi al lui Neculai Vlahuţă, mic proprietar, trece pragul şcolii cu o întârziere de 2 ani. La Bârlad face clasele primare din 1867, apoi din 1871 Liceul „Gh. Roşca Codreanu”, absolvit în 1878. În anul următor îşi ia bacalaureatul la Bucureşti, înscriindu-se la Facultatea de Drept, pe care nu avea să o termine. Profesor, din 1879, la Gimnaziul „Ienăchiţă Văcărescu” din Târgovişte, obţine o catedră şi la şcoala de la Mănăstirea Dealu (1880-1883). Problemele învăţământului nu-l lasă indiferent, şi publică diferite articole în care combate dogmatismul şi formalismul din metodele de predare, ca şi defectuoasa alcătuire a unor manuale şcolare; în 1902 va scoate împreună cu George Coşbuc o carte de citire destinată şcolilor secundare şi profesionale, înscris în Baroul Târgovişte (1882) cu o diplomă cumpărată, întrucât nu avea licenţa în drept, pledează de câteva ori, dar fără mare succes.

«PORȚILE DE FIER
Soarele scapătă spre asfințit. Crestele munților par aprinse. Încet, se desfac și s-aștern pe văi perdele de umbră.

Înaintea noastră, pe luciul plumburiu al apei, se ivește-n curmeziș mai întâi o dungă, o coamă gălbuie și creață. Ne apropiem de pragul gherdapurilor. Dunărea începe să vâjâie mânioasă, — e un zbucium ș-un clocot de valuri dintr-un mal în altul. Peste-adâncimi se fac ochiuri mari, cari rotesc în loc. Ici apa se scufundă, bolborosind, ca suptă de gura unei vâltori, colo se umflă, se burdusește și urlă făcând clăbuci, bătându-se de stânci cari nu se văd.

Vaporul merge mai încet, mai cu pază. Patru oameni stau la roata de la cârmă; amândoi comandanții sunt pe punte, în picioare, cu ochii ațintiți înainte: trecem printre gherdapuri. Dunărea mugește mai tare. Cu ochii închiși, te-ai crede întrun codru pe-o vijelie cumplită. Din fundul ei se-ntind, pe sub valuri, nenumărate brațe de piatră, gata s-apuce vasul și să-l farme-n bucăți la cea mai mică nebăgare de seamă. Aici, sub volbura asta de valuri, e încheietura Balcanilor cu Carpații. Peste pumnii lor încleștați, Dunărea se aruncă furioasă, rupând cu zgomot cele din urmă stăvilare ce i se mai ridică-n cale. Și în vălmășagul acestei ciocniri de titani, fiecare val pare că strigă, fiecare stâncă pare că se mișcă. Deodată apa lunecă de pe zăgazul colțuros și se întinde ca o pânză. Lupta, năprasnica luptă dintre cei doi uriași, cari de aci încolo au a purta străjile României, s-a încheiat. Munții, învinși, se dau la o parte. Zarea se deschide. Din stânga, de sub curmătura unui deal, vine râul Bahna să întâmpine, să salute sosirea marelui fluviu la pragul țării, cu al cărei pământ și destin se leagă pentru totdeauna. Din ce depărtări scoboară și cât a luptat Dunărea ca să străbată-ncoace! A trebuit să spintece munții, să-și sape albia în piatră de-a curmezișul Carpaților. A bătut, și “Porțile de Fier” s-au deschis în fața puterii eterne a valurilor ei.

Acum vuietul contenește — biruitoare, apa s-așază între maluri, potolită, netedă ca o oglindă. Carpații își împing spre miazănoapte înălțimile învălite în codru. Câteva stânci curioase își mai ridică, din desișul verde, capetele pleșuve, ca și cum ar vrea să mai privească o dată la potopul acesta călător, căruia nimic nu i-a putut sta împotrivă.»
România pitorească

Timp de patru luni, în 1883, se găseşte la Galaţi, unde publică articole şi schiţe în ziarul „Galaţii”. De catedră se desparte târziu, în 1893. Până atunci, mutându-se la Bucureşti, mai predă la Şcoala Normală a Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român, în locul lui Ioan Slavici (1884-1885), la pensionul Elenei Miller-Verghy, este o vreme (de la sfârşitul lui 1885) meditator la Liceul „Vasile Alecsandri” al lui Ştefan Vellescu, apoi profesor la Azilul „Elena Doamna” şi la Liceul „Sf. Gheorghe”, condus de Anghel Demetriescu. În 1888, la propunerea lui Titu Maiorescu, e numit revizor şcolar pentru judeţele Prahova şi Buzău. A mai îndeplinit şi alte funcţii: corector la „Analele parlamentare” (1892-1896), secretar al Comisiei industriale de pe lângă Ministerul Domeniilor, şef de birou la acelaşi minister, referendar la Casa Şcoalelor (1901). În 1907 se afla la conducerea Muzeului Pedagogic al Casei Şcoalelor. A călătorit în câteva rânduri la Constantinopol, Paris, în Italia şi în Norvegia. Propus de Iosif Vulcan, în 1893 este primit membru corespondent al Academiei Române, însă refuză. A fost ales, în 1948, membru de onoare post-mortem.

Vlahuţă a manifestat înclinaţii literare de pe când era elev la liceu şi trimitea versuri la „Convorbiri literare”, unde va colabora între 1878 şi 1885. În 1879 i se publică un articol (Banul) în ziarul târgoviştean „Dâmboviţa”, iar în anul următor îi apar câteva poezii în „Lira română”. Publicistica lui, nu numai literară, e cu largheţe risipită prin revistele şi ziarele timpului, chiar şi în cele mai puţin notorii. A semnat, astfel, în „Convorbiri literare”, „România liberă” (1883-1885, 1889, unde face parte şi din redacţie), „Epoca”, „Lupta”, „Epoca ilustrată”, „Lupta literară”, „Familia”, „Revista nouă” (1887-1890, unde este şi redactor), „Timpul”, „Naţionalul”, „Calendar pentru toţi românii”, „Săptămâna ilustrată”, „Literatură şi ştiinţă”, „Constituţionalul”, „Adevărul”, „Eminescu”, „Povestea vorbei”, „Gazeta săteanului”, „România jună”, „Revista poporului”, „Pagini literare”, „Calendarul Minerva”, „Generaţia nouă”, „Literatură şi artă română”, „Scena”, „Viaţa românească”, „Universul”, „Luceafărul”, „Tribuna poporului”, „Flacăra”, „Şcolarii”, „Neamul românesc”, „România”, „Drum drept” „Lumea” şi „Drapelul”. În perioada târgovişteană a făcut parte din comitetul de redacţie al gazetei locale „Armonia”.

«GIURGIU. CĂLUGĂRENII
Sosim în fața orașului Giurgiu. Țărmurile se depărtează. Din coșurile înalte ale fabricilor gâlgâie rotocoale negre de fum ce se risipesc molatic în zarea nesfârșită. Dunărea liniștită, largă are aspectul unui lac frumos, poleit de razele soarelui. Un șes neted, verde, răsare în mijlocul apei. E ostrovul San-Giorgio, pe care-a stat odinioară un falnic castel, zidit de genovezi — stăpânitorii mărilor de-acum o mie de ani. În dreptul acestei insule se-ntinde, pe câmpia din stânga, Giurgiul — sentinela capitalei la Dunăre — vechea și zbuciumata cetate, stăpânită când de români, când de turci, bătută și pusă-n flăcări când de unii, când de alții, neștiind până pe la începutul acestui veac cărui dumnezeu să se închine, și cui, și-n ce limbă să-și spuie durerile. În cinci sute de ani șia văzut de paisprezece ori bisericile prefăcute în geamii:creștinii trebuiau să s-ascundă prin beciuri ca să se poată închina în legea lor.

Pe aici și-a întins pod peste Dunăre acum trei sute de ani bătrânul și nebiruitul Sinan-pașa — spaima creștinătății. El venea cu oaste multă și cu vâlvă mare, hotărât să sfarme -o dată pentru totdeauna — stăvilarele române din poalele Carpaților, cuibul acesta de viteji, cari de-atâta timp stăteau străji neadormite la porțile Europei apusene și nu lăsau puterea Semilunii să-și întindă mai departe valurile-i cotropitoare. Pentru fericirea neamului nostru, pe vremea aceea domn în Țara Românească era Mihai Viteazu, una din cele mai eroice figuri în istoria omenirii. Văzând el ce potop de oaste vine asupră-i și cugetând că o luptă în câmp deschis nu e cu putință, se retrase la câteva ceasuri departe de Giurgiu, pe valea Neajlovului, la locul numit Vadul Călugărenilor. Aici, drumul spre București trecea printre două dealuri acoperite de păduri. Valea era îngustă și mlăștinoasă. La intrare era un pod lung de lemn peste băltoacele Neajlovului. Mihai trecu podul și se așeză în strâmtoarea aceasta ca-ntr-o cetate. Puțini erau la număr ostașii lui, dar inimoși, încercați în lupte, cu multă iubire de țară, și hotărâți cu toții a-și da scump viața. Împărțiți în cete, așteptau pe vrăjmaș și-și plănuiau lovirile. A patra zi, pe la nămiezi, pândarii de pe măguri zăriră dinspre Giurgiu un nor mare de praf întunecând văzduhul. Pe la toacă, oastea marelui vizir, de zece ori mai numeroasă decât a lui Mihai, era împânzită la gura vadului, dincolo de pod. Din înfundăturile codrului, românii își măsurau vrăjmașul cu care-aveau să dea piept a doua zi. Noaptea și-o petrecură sfătuind împrejurul focurilor. Când se lumina de ziuă, toți erau în picioare, nerăbdători, gata de luptă.

Mărimea primejdiei îi înfierbântă. Mihai se primblă printre ei. Privirea și vorba lui dau sufletelor încredere și brațelor tărie. “Cu inimă, copii, și nu pierdeți nici o mișcare. Gândiți-vă că în cumpăna bărbăției voastre atârnă azi destinele țării, mândria și viitorul neamului nostru!…”

*
Cumplită a fost lupta, și mult sânge s-a mai vărsat până să se hotărască biruința acelei zile. De trei ori s-au izbit, din ce în ce mai îndârjite și mai furioase, cele două armate. De trei ori nenfricoșatele șiruri ale lui Mihai se răpăd dincolo de pod și-și despică drum cu paloșele-n gloatele adânci și dese ale lui Sinan. Înăbușiți însă de covârșitoarea mulțime a dușmanului, care părea că de ce-o tai, de ce sporește, românii se retrag, încet și cu rânduială, în strâmtoarea în care turcii nu-ndrăznesc încă să se adâncească. Se lasă soarele spre asfințit. Printre copaci se văd ostași legându-și rănile-n pripă, nerăbdători de a-și jertfi patriei cea din urmă picătură de sânge. În vale viermuiesc turbanele. Sinan-pașa se pregătește să treacă podul și să înainteze cu toată armata. Încep clipele marilor griji. În vremea asta, iată că sosește în tabăra românilor o ceată de trei sute de pușcași ardeleni. Ajutorul acesta, venit la timp, e primit ca un semn dumnezeiesc. Acum nu mai e un moment de pierdut. Mihai își întocmește iute rândurile, s-așază-n fruntea călăreților și, smulgând o secure din mâna unui soldat, își face cruce și dă pinteni calului. Un freamăt lung, ca de stârnirea unui vânt, cutremură pădurea. Turcii apucaseră a-și trece o frunte de oaste dincoace de pod. Mihai se repede voinicește-n ea și-nvârtejindu-se își face loc cu calul și cu brațul în mulțimeanspăimântată, rătează dintr-o lovitură de stângaci capul lui Caraiman-pașa și-nvălmășește cu ai săi șirurile rupte și zăpăcite de iuțeala izbirii. Sinan, fierbând de mânie, își ridică grosul armatei și trece podul. Mihai se face că se retrage și-l lasă sănainteze puțin în strâmtoare, unde mulțimea, neputându-și desfășura rândurile, nu mai era așa de primejdioasă. Turcii încep să se creadă biruitori, când deodată se trezesc izbiți în față de oastea învăpăiată a lui Mihai. Puterea, și mai ales iuțeala atacului neașteptat îi oprește-n loc; loviturile, cari curg ca grindina, le ia văzul. Țipetele celor dinainte aruncă groază-n sufletele celor din urmă. Măcelul se-nfierbântă. Luptătorii sunt piept la piept. Ochii scapără, și inimile se-ndârjesc de-o parte și de alta. Adânc străbate în gloată fulgerătorul voievod, lăsând dâră de morți pe unde trece; ostașii lui ucid cu mânerul când li se rupe spada. Ei înaintează mereu, spărgând șir după șir, împrăștiind spaima și neorânduiala în oastea păgână, carencepe să dea-ndărăt și să se-nvălmășască. Cei din urmă, văzându-se-mpinși spre pod, o iau la fugă. Sinan se răpede să-i întoarcă. El răcnește, blestemă și bate-n mișei cu ghioaga-i de fier. Dar strigătul morții răsună mai tare. Oastea vizirului se tulbură toată, năpădită ca de-o furtună. Românii lovesc orbește. Piepturi și capete trosnesc sfărâmate sub copitele cailor. Mulțimea, nebună de groază, își caută scăparea-n fugă. Fricoșii târăsc pe eroi. La pod se înghesuiesc să treacă deodată cai, oameni și tunuri. Se face-o larmă ș-un învălmășag de nu mai știu încotro să se miște. Toți poruncesc, și nimeni n-ascultă. Unii mor striviți de-mbulzeală, alții s-azvârl în mocirlă. Sinan, îmbrâncit, cade de pe pod și-și rupe dinții, — un supus îl ia-n spate și-l scapă. Soldați și pași fug laolaltă, lăsând și arme și steaguri în mâinile românilor, cari-i gonesc, lovindu-i de zor, până când noaptea ia subt ocrotirea întunericului ei sfărmăturile ce mai rămăseseră din marea oaste-a lui Sinan.

Mihai se-ntoarce-ncărcat de trofee. Stelele clipesc peste bălțile de sânge. Bătrânul, cruntul vizir, bocește-n cortu-i, rupându-și hainele de pe el. Năuc, nepricepând ce-i asta, aiurit de durere, geme clătinând din cap: “Alah, Alah!…” și pe când spahiii lui tremură tupilați prin bălării, din tabăra românilor se-nalță-n liniștea nopții cântece de biruință.»

Împreună cu Alceu Urechia a întemeiat revista „Vieaţa” (1893), iar cu George Coşbuc a scos revista „Sămănătorul” (1901). Din 1916 conduce săptămânalul „Scriitorii români”. Asociat cu I. Al. Brătescu-Voineşti dirijează ziarul „Dacia” (1918), iar din însărcinarea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice face să apară „Lamura” (1919). Lăsând la o parte iniţialele şi prescurtările numelui, pseudonimele lui Vlahuţă sunt numeroase: Ada, Alecu, L. Ascar, Ave, I. Baltă, Baltazar, Decor, Jehovah, Lupu (Lup), Lupan, Mamilis, Minuzio, Mirmidon, Neagoe, Plivitor, Radu (Rad), Rareş, Sandu, Selişteanu, Spic, Stanca, Vale, Vlahul şi Vluzzo. Debutul editorial se produce cu volumul Nuvele (1886), urmat de placheta Poezii (1887). Şi-a strâns versurile şi în cărţile Poezii vechi şi nouă (1894), Poezii (1899), Poezii (1909) şi Poezii (1915; Marele Premiu al Academiei Române). A tradus din Francois Coppee, Alfred de Musset şi Ada Negri.

Imaginea lui Vlahuţă din ultimii ani ai vieţii este a unui om de mare omenie, generos şi modest, sfătuitor al tinerilor aspiranţi la gloria literară. El are acum autoritatea unui adevărat mentor. Cât priveşte propria creaţie, aceasta a depins dintotdeauna de felurite înrâuriri. O primă perioadă, de un decepţionism apăsător, dezvăluie o sensibilitate exacerbată, dar mai ales frecventarea asiduă a poeziei eminesciene. Va urma o fază de acerbă critică socială, semn că răzmeriţele ţărăneşti din 1888, mişcarea socialistă, ca şi activitatea lui Constantin Dobrogeanu-Gherea impresionaseră firea receptivă a scriitorului. Ieşit din mreaja pesimismului, el evoluează treptat spre un umanitarism vag, cu elanuri idealiste şi infiltraţii mistice – credinţa unui cărturar bătrân, cumpătat şi evlavios. Simpatia lui se îndreaptă spre ţăranul obidit (Socoteala, La arie) şi spre intelectualul cu iluziile spulberate. Dar compasiunea şi înduioşarea se preschimbă în sarcasm şi vehemenţă (poezia 1907) când vine vorba de instituţiile vremii, de la monarhie (pamfletul Auri sacra fames), justiţie, şcoală până la armată, cu ororile ei.

Modul critic al lui Vlahuţă este pamfletul, care poate lua forma alegoriei, şi mai ales portretul satiric, şarja fină şi muşcătoare (Profiluri, Dincă C. Buleandră, Câţiva paraziţi). Fire blajină, scriitorului îi repugnă violenţa, revoluţia i se pare dezagreabilă, aşa încât, utopic, el predică, în spirit creştin, iubirea între fraţi, împăcarea între clase. De altfel, devine un teoretician al sămănătorismului: scriitorul se cuvine să fie un semănător de idealuri, un apostol, luminător al neamului; ameliorările ar urma să se realizeze de la sine, printr-o mai bună instrucţie culturală a poporului şi prin concursul binevoitor al boierimii. De pe la finele primului deceniu al secolului al XX-lea, ideile lui îşi adaugă elemente noi, poporaniste. Oraşul îi apare ca un loc de pierzanie, cu o influenţă dizolvantă asupra moravurilor bune şi curate de la ţară.

«RUCĂR. DÂMBOVICIOARA
De la Câmpulung plecăm la Rucăr pe frumoasa șosea care s-așterne ca o prispă netedă pe vârful Mateiașului, de unde-n largi șerpuiri trăgănate se lasă-n valea Dâmboviții, ascultă șuietul apelor și zgomotul morilor și joagărelor de la Dragoslave și de la Rucăr, apoi o rătează-n sus peste măgurile umbrite de brazi și trece, prin strunga de la Pajera, dincolo, în Țara Bârsei. Ne oprim câteva minute la Nămăești, la mânăstirea de călugărițe, adăpostită-ntre copaci, cu vestita bisericuță scobită în inima unei stânci, pe coasta verde a unui deal, de pe care se vede-n jos, ca-ntr-o panoramă, orașul Câmpulung, cu mândrele-i împrejurimi. După două ceasuri de drum intrăm în Rucăr, sat mare, aproape un orășel, așezat sub strașina Carpaților, la răspântia a două ape, în una din cele mai încântătoare văi ale județului Muscel. Toate te-nveselesc aici: aerul curat, freamătul pădurii, șuietul apelor, casele albe presărate printre copaci, înfățișarea mândră și voinicească a gospodarilor, chipul rumăn și luminos al rucărencelor, și portul lor adevărat românesc, țesut, lucrat și înflorit de mâna lor c-o măiestrie pe care nu știu singure de unde-au învățat-o. În jurul acestui cuib fericit munții își desfășură podoabele lor de o măreție sălbatecă, țancuri ascuțite ies vinete din întunecimile pădurilor de brazi și stau înșirate, ca niște străji de veci, pe granițile zării, la îngânarea pământului cu cerul. Deasupra tuturora, în fund, spre miazănoapte, își ridică Păpușa creștetu-i înalt, rotund ca o turlă de biserică. De-acolo, din coapsele Păpușii, zbucnește Râușorul, șivoi puternic, care sparge meterezele de stânci ce-i stau în cale, soarbe izvoarele codrilor, și-n goana-i nebună strigă, se ceartă, se bate cu grămezile de bolovani ce vor să-i astupe matca -învolburat și alb de spumă sosește-n Rucăr, și rucărenii, cum îl văd, îl pun la treabă: ei au porumb de măcinat, sumane de bătut, bușteni de retezat și de-nfeliat în scânduri, și Râușorul, sprinten și harnic, se înhamă la toate, pe toate le face cu drag, iar când își isprăvește de lucru, voios se duce de se culcă în patul larg al Dâmboviții, râul norocos care-a călăuzit pașii celui dintâi voievod al Munteniei și care străbate capitala unde s-a încoronat cel dintăi Rege al țării Românești.

Din Rucăr plecăm călări la Dâmbovicioara. Șoseaua se urcă-n cotituri mari, trăgănate, peste grebenii stâncoși ai Scărișoarii, având în stânga zidul de piatră al muntelui, în dreapta desfășurarea văilor, aci repezi, adânci, prăpăstioase, aci larg deschise în tăpșane regulate, acoperite unele de fâneață, altele de păduri răcoroase. De la Podul-Dâmboviții, lăsăm șoseaua și cârmim la stânga pe drumeagul pietros ce merge-n sus pe lângă hierăstraiele Dâmbovicioarei. Dar iată că în fața noastră se ridică un munte înalt și drept ca un zid năprasnic, de crezi c-aici e sfârșitul lumii. Ne-apropiem, și deodată, la o cotitură, ni se deschide, printre două stânci colțuroase, intrarea înlăuntrul muntelui, cheia adâncă și îngustă a Dâmbovicioarei. E răcoare, și vuietul apei răsună așa de tare, că nu-ți mai auzi glasul. De pe fundul acestei prăpăstii ne uităm cu groază-n sus la namilele de stânci aninate de pereții cheii ca niște dihănii ce stau la pândă, gata să se prăbușească peste noi.

Deasupra noastră se zărește un petecuț de cer sprijinit, ca un capac albastru, pe crestele ascuțite ale înaltelor ziduri ce ne îngrădesc în umbra lor veșnică. Pe sus vezi câte un brad ieșind strâmb și chircit din crăpătura unei stânci, mirat și el de fioroasa singurătate în care se găsește, întinzându-și cetenele-i triste, în așteptarea zadarnică a unei raze de soare. Mergem așa, în sus, pe matca întortocheată a râului, vreo jumătate de ceas, și deodată cheia se lărgește: în păretele din dreapta, deasupra unei prispe de piatră, se deschide gura neagră a “Peșterei”, în hăul căreia intrăm cu lumânări aprinse. E un întuneric rece, umed, apăsător, din când în când auzi câte-un strop picurând din tavanul scund, și-n jocul slabei noastre lumini, pe păreții umezi și scofâlciți ai hrubei se-nșiră tot felul de vedenii urâte. Mă cred într-o lume din basme. Un glas bătrânesc pare că vine de departe, din adâncul beznei, și-mi spune: “În văgăunele acestea au trăit, fără foc, fără lumină, goi, slabi și-nfricoșați, cei dintâi oameni -strămoșii voștri ai tuturora — din fundul acestor tainiți au izvorât încetul cu încetul miile de popoare ce-au împânzit pământul… Măsoară drumul pe care l-a străbătut, numără stepenele pe cari le-a suit omenirea de la sălbăticia și întunecimea acestor vizuini până la puterea și strălucirea ei de azi, și vezi din ce depărtată obârșie te tragi, și câtă muncă i-a trebuit vieții ca să se desfacă din noaptea ce-o învăluia la început și să iasă tot mai în larg, tot mai în lumină…”

“Mai în larg, mai în lumină…” Înțelesul acestor cuvinte capătă aici o deosebită însemnare, și mereu mi le rostesc în gând, nerăbdător de a ieși mai curând din peșteră; mereu îmi revin pe buze, tot timpul cât scobor lunga strâmtoare a cheiei. Mi-e așa de dor de cer, de soare, de arbori — un vac de om mi se pare de când n-am mai văzut pământ întins și verde înaintea mea.»

În conferinţa Curentul Eminescu şi o poezie nouă (1892), ca şi în poezia Unde ni sunt visătorii?…, scriitorii sunt chemaţi să renunţe la masca jalnică, pesimistă, şi în locul durerilor personale, de multe ori închipuite, să se inspire din viaţa adevărată, cu bucuriile şi necazurile ei, să cânte o lume mai bună. Şi totuşi, în „Vieaţa”, în replică la conferinţa lui Anton Bacalbaşa Arta pentru artă, acelaşi Vlahuţă se declară ritos pentru arta pură. De aici, o polemică deschisă cu socialiştii (intrată în volumul Un an de luptă, 1895), care avea să degenereze, mergând până la unele ieşiri xenofobe. La mijloc era însă o neînţelegere, anume confuzia între teză şi tendinţă. Scriitorul, chiar dacă şi-a însuşit teoria maioresciană a „formei fără fond” (Spoială şi funcţionarism etc.), nu a fost un adept al esteticii junimiste.

Opera lui e, cu cele mai bune intenţii, tendenţioasă atât în latura socială, moral-educativă, cât şi în cea sentimentală, umanitară. În conferinţa despre „curentul Eminescu”, ca şi în Onestitatea în artă, publicistul mai discută, sub influenţa lui H. Taine, noţiuni ca rasă, mediu, ereditate sau despre „coloarea dominantă” a operei. În altă ordine, invocă principiul tipizării, al selecţiei şi prelucrării artistice. După el, „arta corectează natura”, nu o copiază mecanic. Opera are o finalitate estetică şi etică. Frumosul fiind o emanaţie a binelui, „puterea creatoare” în artă ar putea fi o formă a iubirii. Se simte aici şi influenţa lui J.M. Guyau. Până a fi cuprins de vraja liricii eminesciene, Vlahuţă a făcut compuneri uşoare, în maniera lui Vasile Alecsandri, a lui Dimitrie Bolintineanu sau a poeziei populare. Zelator al lui Eminescu, al cărui cult îl păstrează cu pioşenie o viaţă întreagă, avea să imite ca un îndrăgostit gesticulaţia şi rostirea eminesciană.

«Mamei

Din vremile apuse ș-atât de fericite,
Aducerile-aminte adesea mă-mpresoară.
Ce de viață-n urmă!… Ca un potop mă-nghite
Comoara mea de visuri, pierduta mea comoară
Din vremile apuse ș-atât de fericite!

Cum se desfac, din noapte, icoane vechi și sfinte!
Și ca din cărți, trecutul fantastic mi s-așterne;
Atâtea dulci vedenii îmi picură în minte,
Cu durerosul farmec al pierderei eterne!…
Cum se desfac, din noapte, icoane vechi și sfinte!

Figura ta cuminte, duioasă și senină,
Răsare, scumpă mamă, din vremile acele,
Ca o madonă sfântă, scăldată în lumină.
Ce clară stă-n pervazul copilăriei mele
Figura ta cuminte, duioasă și senină!

O lene grea se lasă din cerul cald de vară.
De soare-i plină casa. Tu-ncet, pășind pe scânduri,
Lași storurile groase și dai muștele-afară.
Apoi, prostii de-a mele asculți și cazi pe gânduri.
O lene grea se lasă din cerul cald de vară.

Curg valuri mari de umbră și se-mpânzesc pe vale.
Din șes, privim spre codru, cum soarele se-neacă.
În mirosul de iarbă, tăcuți pășim agale,
Și bolta răcorită mai jos parcă s-apleacă,
Curg valuri mari de umbră și se-mpânzesc pe vale.

Stai dreaptă-n strana vechii biserici de la țară;
Eu bat la sfinți mătănii, și-i pup, și-i rog cuminte,
Cum blândele-ți povețe de mic mă învățară.
Tu, palidă-n extazul înduioșării sfinte,
Stai dreaptă-n strana vechii biserici de la țară.

Din cărți cu slovă veche și cu figuri frumoase,
O lume ca de visuri, cu totul minunată,
Mi-o scoți, și pe-ndelete începi a mi-o descoase.
Cât farmec e-n această viață, adunată
Din cărți cu slovă veche și cu figuri frumoase!

La patul meu, tăcută, veghind neadormită,
Încet pe fruntea-mi arsă de friguri, mâna-ți luneci,
În mine-ți stă viața… întreaga ta ursită;
Și după cum mi-s ochii, te bucuri sau te-ntuneci,
La patul meu, tăcută, veghind neadormită.

Din câți copii pe lume-s, nici unul nu-i ca mine.
Și cât mă vezi de mare în planurile tale!…
La zodii chiar s-arată cum am s-ajung de bine,
Și ce măriri m-așteaptă în norocoasa-mi cale!
Din câți copii pe lume-s, nici unul nu-i ca mine…

Ce dureros se stinse deșarta-ți așteptare!
Pierdut, te văd, din cruda vieții vijelie,
Nenorocită mamă, și plâng că nu-s în stare
O slabă mângâiere să-ți dau, cât de târzie,
Ce dureros se stinse deșarta-ți așteptare!

De fiul tău departe, stingheră și trudită,
Nemaiavând puterea de-a te ruga și plânge,
Azi îți privești, cu silă, viața amăgită,
Cum a rămas pustie și cât de trist se stânge,
De fiul tău departe, stingheră și trudită.

Ca pete mari de umbră pe-o miriște uscată,
Așa, pe-a noastră urmă, trec stoluri lungi de gânduri.
Nimic nu mai există din câte-au fost odată,
Ș-asupra noastră anii pustii trec, rânduri-rânduri,
Ca pete mari de umbră pe-o miriște uscată.»

Autor cu o bună intuiţie a cuvântului, Vlahuţă este şi un exponent al realismului pitoresc şi liric. România pitorească (1901, Premiul Academiei Române) e un jurnal de călătorie de un lirism abundent, înecat într-o pletoră de metafore şi alegorii convenţionale care risipesc liniile peisajului descris, dându-i uneori contururi ireale. Contemplând pământul ţării „sfinţit de jertfe mari”, cu inima plină de mândrie pentru un trecut glorios, peregrinul invocă fapte strălucite din istoria neamului, legende şi obiceiuri, aducând un elogiu ţăranului român. În monografia lirică Pictorul N.I. Grigorescu (1910), el face o reconstituire exaltată a universului picturii lui Nicolae Grigorescu. De altfel, în critica de artă propriu-zisă, practicată la „Universul”, Vlahuţă nu probează un gust deosebit. A prefaţat numeroase volume aparţinând lui Vasile Alecsandri şi Mihai Eminescu, prietenilor săi I.L. Caragiale şi Barbu Delavrancea, lui Traian Demetrescu, Th. D. Speranţia şi Alceu Urechia. Plănuia o monografie despre Caragiale, întemeiată pe corespondenţa acestuia. Avea de gând să scrie partea a doua a romanului Dan şi începuse o dramă în versuri, Vlad Ţepeş, din care un fragment s-a publicat în „Flacăra” (1914).

«Iulia Hasdeu (Vlahuță)

Pe catafalc întinsă, de flori împresurată,
Stă albă și frumoasă. La cap îi ard făclii.
În jurul ei s-adună mulțimea-nfiorată,
Ce-n plâns fără de lacrimi durerea și-o arată,
Căci gurile sunt multe și mințile-s pustii.

Ea doarme, și pe chipu-i de sfântă luminează
Misteriosul zâmbet al liniștii de veci.
Pe lustrul frunții joacă a geniului rază,
Și-n maiestatea morții ea pare că visează,
La piept ținându-și crucea sub degetele-i reci.

Așa o iau pe brațe în haina-i de mireasă,
Și-n cântece de preoți o culcă în sicriu.
Cu tălpile-nainte încet o scot din casă.
Plângând, ai săi o cheamă. În urma ei se lasă
Pe toate-nghețul morții muțenie, pustiu.

Cu ochii plini de lacrimi, duiosul ei părinte
Pe migălite rânduri stă nopți întregi plecat:
Sunt gândurile moartei, sunt urmele ei sfinte…
Ș-acum el înțelege:
Să poarte-atâta minte
Un cap așa de tânăr, a fost de neiertat.»

Opera literară
Nuvele, Bucureşti, 1886;
Poezii, Bucureşti, 1887; ediţia II, Bucureşti, 1892;
Curentul Eminescu şi o poezie nouă, Bucureşti, 1892;
Din goana vieţii, Bucureşti, 1892; ediţia III, Bucureşti, 1893;
Nuvele, Iaşi, 1893;
Dan, Bucureşti, 1894; ediţiile I-II, Bucureşti, 1896;
Poezii vechi şi nouă, Bucureşti, 1894;
Icoane şterse, Bucureşti, 1895;
Un an de luptă, Bucureşti, 1895;
Iubire, Bucureşti, 1896;
În vâltoare, Târgu Jiu, 1896; ediţia II, Bucureşti, 1901;
Clipe de linişte, Bucureşti, 1899;
Poezii, Bucureşti, 1899;
România pitorească, Bucureşti, 1901; ediţia (La Roumanie pitoresque), traducere de Mărgărita Miller-Verghy, Bucureşti, 1903;
Din durerile lumii, Bucureşti, 1908;
Din trecutul nostru, Bucureşti, 1908;
File rupte, Bucureşti, 1909;
Poezii, Bucureşti, 1909;
Pictorul N.I. Grigorescu, Bucureşti, 1910; ediţia (N.I. Grigoresco), traducere de Leo Bachelin, Bucureşti, 1911;
La gura sobei, Bucureşti, 1911;
Dreptate, Bucureşti, 1914;
Poezii, Bucureşti, 1915;
Iubire, Bucureşti, 1919;
Poezii, Bucureşti, 1922;
Amurg şi zori, Bucureşti, 1924;
Scrisori către D.G. Kiriac, publicat de Constantin Brăiloiu, Bucureşti, 1935;
Opere alese, ediţie îngrijită de Mariana Şora şi Silvian Iosifescu, Bucureşti, 1949;
Opere alese, I-III, prefaţă de Mariana Şora, Bucureşti, 1952;
Schiţe şi nuvele, Bucureşti, 1953;
Scrieri alese, Bucureşti, 1954;
Poezii, prefaţă de Ion Manole, Bucureşti, 1954;
Poezii, ediţie îngrijită de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1956;
Opere alese, prefaţă de Virgiliu Ene, Bucureşti, 1957;
Nuvele, schiţe, articole, prefaţă de Pompiliu Marcea, Bucureşti, 1959;
Scrieri alese, I-III, ediţie îngrijită şi introducere de Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1963-1964; ediţiile I-II, Chişinău, 1992;
Iubire, prefaţă de George Sanda, Bucureşti, 1965;
Poezii, ediţie îngrijită şi postfaţă de Ion Roman, Bucureşti, 1974;
Versuri şi proză, ediţie îngrijită şi prefaţă de Virgiliu Ene, Bucureşti, 1981;
Versuri şi proză, prefaţă de Tudor Vianu, Bucureşti, 1986.

Traduceri
Fr. Coppee, Crâşmă, Focul venerat, Oroscopul, 1878;
A. de Musset, Perdeaua vecinei mele, 1878;
Ada Negri, Poezii, în Scrieri alese, Bucureşti, 1963.

Moare la 19 noiembrie 1919, Bucureşti

Surse:
wikipedia
crispedia
adevarul

Redactor: Maria Dumitrache