După această zi petrecută în Maramureș, parcă e mult mai ușor să plec mâine în alte și alte locuri. Spun asta pentru că odată ajuns aici, am rămas profund mișcat de modul special în care am fost primit, de privirile calde, de vocile sincere și mai ales de felul în care efectiv oamenii au ieșit în stradă să mă primească. Iată o nouă dovadă a faptului că noi toți putem schimba ceva fundamental în felul în care conviețuim: să regăsim acea speranță dispărută în care nimeni nu mai crede, pe care n-o mai vede posibilă, sub care nimeni nu mai vrea să se așeze.

La Sighet, am întâlnit o mulțime de tineri frumoși, dar despre ei și mișcarea lor voi vorbi cu altă ocazie. Acum vreau să aduc în discuție două locuri pe care le-am văzut pentru prima oară: Memorialul Victimelor Comunismului și Casa memorială a lui Elie Wiesel. Două locuri ale memoriei, în care tragedia tulburătoare și povestea splendidă a rezistenței se contopesc. Am rămas profund emoționat.

Tot la Sighet am văzut cum arată suferința pentru o cauză, trădarea aproapelui, dezumanizarea și viclenia oarbă. Am ajuns după-amiază și la fostul cimitir al săracilor din localitate, unde au fost înhumați, aruncați în gropi fără cruce, în bezna nopții, deținuții politici care au decedat aici în anii ‘50. Cine încă mai crede că regimul comunist a construit blocuri trainice, a oferit locuri de muncă pe perioade nelimitate, a adus pacea și fericirea, ar trebui să meargă la Sighet. Elitele României precomuniste nu se odihnesc într-un “Père Lachaise”, ci sub pământul ud de la marginea țării, sub iarba unui cimitir al săracilor, aruncați la grămadă în locuri rămase astăzi necunoscute. La Sighet au fost închise elitele României interbelice: militari de carieră, oameni de litere, oameni politici, lideri religioși, avocați de prestigiu, scoși peste noapte din casele lor și aruncați în acest bastion al terorii. Te cutremuri citind numele afișate pe pereții închisorii: patru foști prim-miniștri, cinci foști guvernatori ai Băncii Naţionale, un fost președinte al Academiei Române, președinţi de partide politice, liderii marcanți ai Bisericii Catolice, cei mai importanţi episcopi greco-catolici, iar lista ar putea continua. Gheorghe și Dinu Brătianu, lideri ai PNL, au dispărut în această chinuitoare temniță.

Pentru partidul pe care îl conduc și care a avut lideri importanți morți în închisorile comuniste, membri de partid arestați, torturați, hărțuiți, traumele comunismului nu se vor şterge niciodată. Noi, liberalii, de ieri și de azi, știm că lecția trecutului este fundamentală.

La casa natală a lui Elie Wiesel am văzut lucruri frumoase care au plecat odată cu comunitatea evreiască de aici. Și aceștia au dispărut în câteva zile sub ghearele unor fanatici. Este însă remarcabilă puterea acestui om, Elie Wiesel – laureat al premiului Nobel pentru Pace –, de a vorbi cu atâta dragoste despre ființa umană, despre speranță, despre copilărie, despre lucrurile bune ale vieții, după ce s-a întors de la Auschwitz. Din casa aceea de evrei cu o mică băcănie aflată pe ulițele Sighetului, au murit în lagăr tatăl, mama și sora sa, Țipora, care avea atunci 7 ani. O asemenea poveste depășește omenescul și îți provoacă sentimente greu de atins.

Închei aici, rămânând pe deplin convins că, în această lume, există multe răni pe care doar oamenii care se adună pentru lucruri bune le pot alina.

Pe mâine,

Klaus

Articol preluat integral de pe www.iohannispresedinte.ro