«Romantică

Pe cal și în oțele constelat,
Fireturi subt armură, ca un fur,
A dus în inima-i de cruciat,
Dintr-un levant de nimburi și-aromat,
Acelei care șoldul împrejur
În malacov ca luna și-a-mbrăcat.

Dar când pe ridicatele pridvoare,
Prin noapte-n rătăcitele cuvinte
Să-și sune și mai scumpele odoare,
Aude luminând o nechezare:
Pe calul alb cădere e-nainte
În trâmbițele soarelui răsare.

Tulpini înalte pleacă frunți de crin.
Din cer, tăcut, cad streșinile scunde.
Acele foste-mbrățișări, deplin,
Pe trup ca urme de inele-i vin,
Și, dreaptă, în nopți interioare ascunde
Salt lin albind subt lună de cavalin.»

Vladimir Streinu (pseudonim al lui Nicolae Iordache) s-a náscut la 23 mai 1902, Teiu, judeÅ£ul ArgeÅŸ. Este fiul Leancăi (născută DumitraÅŸcu) ÅŸi al lui Åžerban Iordache, din neam de moÅŸneni, agricultor foarte avut. Urmează ÅŸcoala primară în comuna natală, absolvind-o în 1912, când intră la Liceul „I.C. Brătianu” din PiteÅŸti, unde va promova primele patru clase. ÃŽn anul ÅŸcolar 1916-1917, în urma suspendării cursurilor în teritoriul ocupat de trupele germane, se refugiază în Moldova. ÃŽn aprilie 1917, la mai puÅ£in de 15 ani, declarându-se mai mare ca vârstă, se înscrie voluntar în armata română. ÃŽntre octombrie 1917 ÅŸi iunie 1918 va frecventa cursurile unei ÅŸcoli militare, primind gradul de sergent. Lăsat la vatră, timpul petrecut în armată i se socoteÅŸte o clasă (a V-a), iar clasa următoare o va absolvi în particular. Continuă la cursuri de zi la PiteÅŸti. Din această perioadă datează primele lui încercări literare. ÃŽn 1920, după bacalaureat, se înscrie la Facultatea de Litere ÅŸi Filosofie a Universităţii din BucureÅŸti, specialitatea filologie modernă (franceză). ÃŽi are profesori pe Mihail Dragomirescu, N. Iorga, Vasile Pârvan ÅŸi Charles Drouhet. Acum ia contact cu viaÅ£a literară.

«O, de-am putea…

Doamne, când va fi lumină-afară!
Ploaia zuruie prelung ÅŸi doare,
Pe sub ochii lumii fără zare
Lacrimile albii îşi săpară.

De la soare aşteptăm, în ploae,
Un alint melodios de ÅŸaluri,
Din mizeria fiertelor gunoae -
Să se’nvoalte clare idealuri.

Ce e’n noi decât un lut de Å£intirim?
Unde – gând ÅŸi unde – tină?
Ca fereşti prin care să privim
Nici o clipă n’avem de lumină.

O, de-am putea ca trupul, în noroi,
Să-l lepădăm ca pe un vechi vestmânt,
Să urcăm ca fum înalt din noi
Şi să nu ne mai simţim pământ!

Iar, în pustietatea Ta cerească,
Tu, Doamne, suferind de prea mult soare,
Durerile să ni se înfrăţească
Şi să plângem stele căzătoare. »

ÃŽn 1922, cu sprijinul lui V. Voiculescu, intră secretar de redacÅ£ie la revista „Cugetul românesc”, scoasă de Tudor Arghezi ÅŸi Ion Pillat. Tot acum începe să frecventeze cenaclul Sburătorul. ÃŽn 1924 susÅ£ine examenul de licenţă, după care e numit profesor la Liceul „Traian” din Turnu Severin. Se căsătoreÅŸte cu profesoara Elena Vasiliu, viitoarea scriitoare Elena Iordache-Streinu. ÃŽn 1925 e profesor suplinitor la Liceul „Gh. Lazăr” din BucureÅŸti, fiind apoi detaÅŸat la Liceul „Mihai Eminescu”. ÃŽn 1926 pleacă la Paris, unde pregăteÅŸte o teză de doctorat despre Arthur Rimbaud, conducător fiindu-i profesorul Fortunat Strowsky. ÃŽn această perioadă (1924-1927) e redactor la revista „Sbură­torul”, unde îşi publică cea mai mare parte a poeziilor. ÃŽntors în Å£ară în 1927, va fi numit profesor la Liceul „Dr. C. Angelescu” din GăeÅŸti. ÃŽntre noiembrie 1928 ÅŸi martie 1929 scoate revista „Kalende”, împreună cu Tudor Åžoimaru, Åžerban Cioculescu ÅŸi Pompiliu Constantinescu. Anul ÅŸcolar 1930-1931 îl găseÅŸte profesor la BucureÅŸti. Este ales deputat în Camera DeputaÅ£ilor în 1932, pe listele Partidului NaÅ£ional Ţărănesc. Din nou la GăeÅŸti, va fi numit în 1933 profesor în PiteÅŸti, la Liceul „I.C. Brătianu”, unde rămâne până în 1938, când se stabileÅŸte definitiv în capitală, ca profesor la Åžcoala Normală de BăieÅ£i ÅŸi apoi la Liceul „Mihai Viteazul”.

ÃŽntre 1935 ÅŸi 1938 e ÅŸi redactor-ÅŸef la „Gazeta”, iar din 1935 redactor la „ViaÅ£a lite­rară” ÅŸi la „Revista FundaÅ£iilor Regale”, funcÅ£ie pe care o deÅ£ine până în 1941, când noua conducere a revistei (D. Caracostea) îl concediază, alături de Tudor Vianu, G. Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Åžerban Cioculescu, din cauza orientării lor democratice; va reveni la „Revista FundaÅ£iilor Regale” între 1945 ÅŸi 1947. Director la „Preocupări literare” în 1942-1943, transformă publicaÅ£ia într-o prestigioasă revistă de literatură ÅŸi critică literară. ÃŽn 1947 îşi susÅ£ine doctoratul în filologie modernă la Universitatea din IaÅŸi, cu teza Versul liber românesc. ÃŽn acelaÅŸi an se vede încă o dată concediat de la „Revista FundaÅ£iilor Regale”, ulterior fiind dat afară ÅŸi din învăţământ din cauza vederilor sale politice anticomuniste. ÃŽncă din 1945 figura printre membrii fondatori ai asociaÅ£iei de rezistenţă culturală „Mihai Eminescu”.

ÃŽntre 1948 ÅŸi 1951 se îmbolnăveÅŸte de plămâni ÅŸi i se face o toracoplastie. După ce se însănătoÅŸeÅŸte, câţiva ani se va întreÅ£ine din munci necalificate: paznic ÅŸi ghid al muzeelor din parcul bucureÅŸtean „I.V. Stalin”, muncitor mozaicar. Din 1955 va fi angajat cercetător ÅŸtiinÅ£ific principal la Institutul de Lingvistică al Academiei Române. Dar în septembrie 1959 va fi arestat „pentru săvârÅŸirea crimei de uneltire contra ordinii sociale” ÅŸi condamnat la 7 ani de închisoare. Eliberat spre sfârÅŸitul anului 1962, devine cercetător ÅŸtiinÅ£ific principal la Institutul de Istorie Literară ÅŸi Folclor în 1964, la propunerea lui G. Călinescu, directorul instituÅ£iei. ÃŽn 1968 se numără printre membrii fondatori ai AsociaÅ£iei InternaÅ£ionale a Criticilor, în 1969 e numit director la Editura Univers ÅŸi profesor la Facultatea de Limba ÅŸi Literatura Română a Universităţii din BucureÅŸti, unde Å£ine un curs de estetica poeziei româneÅŸti. Debutează ca poet în 1921, la „Adevărul literar ÅŸi artistic”, cu Fântâna sufletului meu, iar în calitate de critic, în 1922, la revista „Muguri” (Câmpulung), cu un articol despre volumul Pârgă de V. Voiculescu.

A mai colaborat la „Convorbiri literare”, „Gândirea”, „ViaÅ£a românească”, „România nouă”, „Săptămâna muncii intelectuale”, „EvoluÅ£ia”, „Azi”, „Facla”, „Vitrina literară”, „Ideea românească”, „Cetatea literară”, „MiÅŸcarea literară”, „Universul literar”, „Spre ziuă”, „Semnalul”, „Excelsior”, „A.B.C.”, „România literară”, „Timpul”, „Dreptatea”, iar mai târziu la „Gazeta literară”, „Secolul 20″, „Luceafărul”, „Tribuna”, „Steaua”, „Cronica”, „Glasul patriei”, „Revista de istorie ÅŸi teorie literară”, „Scânteia”, „Limba română”, „Caiete critice”, „Ramuri”, „Ateneu”, „Familia”, „Tomis”, „ArgeÅŸ”, „Astra”, „Amfiteatru” etc. Debutează editorial în 1938 cu volumul Pagini de critică literară. Marginalia. Eseuri.

«Ritm imanent

Negre și avântate-nspre mine,
Zbor peste neliniști ridică
Lin desfăcute sprâcenile line,
Aripi prelungi de rândunică.

Dacă sub mări nețtiute m-afund,
Printre corali de-aprinsă-așteptare,
Ochii tăi mari se deschid în afund,
Scoici cu înstelate mărgăritare.

Gândului meu schimnicia să-i razimi
Caldă din simțuti făptura ta-mi crește
Astfel cum soarele verii în azimi
Rumen din spice se reîntregește.

Totuși noi, suflete, păsări cerești,
Nu ne-am întâmpinat niciodată;
Sufletu-mi prin mângâiere te cată,
Semen ghicit pe sub scoarțe trupești,

Orice alintare pe trup se abate,
Doruri pun umbre pe suflet – departe;
Ducem, alăturați, înspre moarte
Singuri singurătăți ferecate.

Strigătul tău vine, corn din desișuri
Veșnic necunoscuți, veșnic aproape:
Maluri ale aceleiași ape
Cursă peste lactee prundișuri.»

Streinu ÅŸi-a definit viziunea critică ÅŸi opiniile estetice în textele cuprinse în Pagini de critică literară (I-V, 1968-1977), iar anterior în special în cea dintâi carte a sa, cu acelaÅŸi titlu, din 1938. Se pronunţă împotriva metodelor istorice, sociologice, biografice, de fapt împotriva oricărei metode, ca fiind incapabile să conchidă asupra originalităţii spiritului creator. Metoda are numai valoarea celui care o practică. Relativist, întrucât esenÅ£a artei ar fi ceva imprecis, iar opera ar avea „un duh inanalizabil”, Streinu consideră că sarcina criticului este „să desluÅŸească într-o poezie sau într-un roman concretul necategorial al artei, realitatea ei monadică, misterul vibrator cu care să consune”. Mai exact, să surprindă unicitatea operei, fiind invocate în acest sens formulări consacrate: Du Bos („sonoritatea fundamentală”), Bergson („durata vie”), Gabriel Marcel („atenÅ£ia la unic”), Camil Petrescu („substanÅ£ialitatea”).

«Noul Saturn

Inima cedrilor sacri nici ea
Nu mai e prinsă ca inima mea.

Ceasul ÅŸi ziua ÅŸi luna ÅŸi anul,
Cercuri pe ape ce nu-şi văd limanul,

Hore pun ca mişcătoare inele,
Limpezi, în jurul inimii mele.

Umbra, rea limbă de ceas, îmi dă roată,
Roată cu spiţe de noapte-ncheiată,

Scrânciobul naltelor reci constelaţii
Suie şi cade-n rotundele-mi spaţii,

Câte vârtelniţi de timp sunt în cer,
Inima toate drept axă mi-o cer.

Ochi bulbucaţi dintr-al noulea turn
Cată crucişi către noul Saturn,

Căruia naşterea-n noapte i-o-mbină
Multa rotirilor muzică lină.»

Streinu a fost înainte de toate un critic de poezie, îmbrăţiÅŸată aproape în întregimea ei, de la Mihai Eminescu ÅŸi încă de mai înainte („măruntul romantism, tenebros, exotic ÅŸi formalist”) până la cel mai tânăr contemporan. Atras de marele poet cu o forţă aproape magică, irezistibilă, i-a comentat opera în mai multe rânduri, în special în Clasicii noÅŸtri (1943). Luceafărul e „o dramă a antinomiilor, fiind motivul fundamental ce se regăseÅŸte în întreaga inspiraÅ£ie a poetului”. Despre Floare albastră afirmă că e un embrion al liricii eminesciene, exprimând concentrat spectaculoasa oscilaÅ£ie între ideea de moarte ÅŸi viaţă. ÃŽn studiul Eminescu, poet dificil se pronunţă, poate prea categoric, împotriva aÅŸa-zisului curent eminescian; unicitatea lui Eminescu, poet „al visului dublu, teurgic ÅŸi mitologic, n-a mai fost repetată de nimeni ÅŸi niciodată”. Eminescu va fi mereu prezent în conÅŸtiinÅ£a lui Streinu ÅŸi atunci când va comenta lirica secolului al XX-lea, care se îndruma pe alte căi decât ale romantismului eminescian.

Deşi e un promotor al modernismului, criticul acordă poeziei lui Al. Macedonski un spaţiu destul de limitat în cadrul capitolului Orientarea estetizantă din Istoria literaturii române modeme (I, 1944), elaborată împreună cu Şerban Cioculescu şi Tudor Vianu.

Fără să îi minimalizeze pe ceilalÅ£i, ÅŸi pentru Streinu poetul cel mai apreciat este Tudor Arghezi, a cărui creaÅ£ie a comentat-o adesea, începând cu volumul Cuvinte potrivite. Singular e considerat geniul verbal arghezian, de o forţă hugoliană, „de o materialitate copleÅŸitoare”, iar o atenÅ£ie deosebită e acordată poeziei de inspiraÅ£ie religioasă. Criticul îl aÅŸază pe Arghezi alături de Paul Valery, R. M. Rilke, T.S. Eliot, Giuseppe Ungaretti, în lirica românească socotindu-l „cel mai mare poet după Eminescu”.

DeÅŸi cochetase cândva cu ermetismul, Streinu a scris numai întâmplător ÅŸi cam în fugă despre poezia lui Ion Barbu, privit mai ales ca model pentru o anume îndrumare a liricii tinerilor. Mai sensibil se dovedeÅŸte faţă de „morbideÅ£ea modernă” a lui Al. A. Philippide ÅŸi faţă de evoluÅ£ia poeziei lui Adrian Maniu, de la faza de contestatar spectaculos al tuturor academismelor din anii 1910-1916 la cea tradiÅ£ionalistă, de după război, când iconoclastul devine iconodul. Adrian Maniu, căruia i-l alătură ceva mai târziu pe V. Voiculescu, ilustrează excelent o idee din introducerea la antologia Literatura română contemporană: „modernii se tradiÅ£ionalizează, fără să vrea, tematic, iar tradiÅ£ionaliÅŸtii se modernizează, fără să vrea, în expresie”. De asemenea, pe larg scrie Streinu despre V. Voiculescu, care „a Å£inut o dreaptă cumpănă a lirismului nostru”, lucrând cu vremea în spiritul inovaÅ£iei, cu etape mereu suitoare. Voiculescu nu este uitat nici ca poet al inspiraÅ£iei religioase, situat alături de Tudor Arghezi.

Criticul comentează numeroÅŸi alÅ£i poeÅ£i, de la Dan Botta la Åžtefan Aug. DoinaÅŸ, de la Constant Tonegaru la Marin Sorescu, pe care, deÅŸi foarte tânăr, îl preÅ£uieÅŸte în chip deosebit. Respinge însă suprarealismul ÅŸi, în ultimii ani, renegându-ÅŸi conjunctural mai vechi convingeri, chiar lirica pură ÅŸi ermetică, socotind, spre exemplu, excesiv criptică poezia lui Nichita Stănescu. Observă foarte bine, în anii ’60, influenÅ£a covârÅŸitoare ÅŸi imitarea până la pastişă a lui Arghezi, Blaga ÅŸi Barbu, explicabilă însă prin reluarea tradiÅ£iei interbelice. Pe Streinu prozatorii l-au atras în ipostază de istoric literar, atunci când se referă la clasici, mai puÅ£in în calitatea lui de cronicar. TotuÅŸi, a scris substanÅ£ial ÅŸi despre câţiva mari contemporani. DeÅŸi nu a încetat să îl elogieze pe criticul ÅŸi mentorul E. Lovinescu, romanele acestuia (Mite ÅŸi Bălăuca) nu îi fac o impresie prea bună.

«Moment cinegetic

Am scos din panoplie o veche carabină
Să fiu pândar de toamnă pădurilor secrete;
Voi împăia o piele în pod sau de perete
Ca să-mi răzbun amarnic pe-o singură jivină
Totala-ngălbenire ce va să se arate,
Adusă-n blăni de șuie sălbătăciuni roșcate.

Dar n-apucai oțele a tinde prin frunzișe
Că fulgeră o fugă sub corni – cărămizie;
Pe dâmburi și muscele, de unde nu se știe,
Norod de vulpi aprinse, când drept și când piezișe,
Gonea – È™i ca tutunul, va trebui sa spui că
O ginte mai măruntă din jder sau nevăstuică
Tălăzuia o mare de curgeri argiloasă.

Cuprins în îmbulzeala făpturilor de iască,
Privii cum seara urma le vrea să tăinuiască;
Și-atunci, din anotimpul prea galben de pucioasă,
Tragându-mi la-ndemână o pungă de cu alice,
Ochii buimac în toamnă întunecimi complice,

Și-am slobozit din pușcă pe ceruri arzător
Un Orion și șapte-opt Cloști cu puii lor. »

ÃŽn afară de A.I.Odobescu, Streinu consacră în volumul Clasicii noÅŸtri un amplu studiu lui Ion Creangă. Cele mai multe idei de aici vor fi reluate în micromonografia editată postum, în 1971. DeÅŸi combătuse biografismul chiar ÅŸi în studiul din Clasicii noÅŸtri, exegetul îşi schimbă după câteva decenii atitudinea, adoptând modul de cercetare călinescian, ÅŸi anume reconstituirea biografică extrem de scrupuloasă documentar. O făcuse ÅŸi în monografia Calistrat HogaÅŸ, apărută în 1968. El contestă caracterizarea lui Creangă drept scriitor rabelaisian (G. Călinescu) sau renascentist (Zoe Dumitrescu-BuÅŸulenga) ÅŸi afirmă că „miracolul Creangă” izvorăşte din folclor, scriitorul transformând naraÅ£iunile populare „în adevărate frumuseÅ£i sferice”, scuturându-le de prolixităţi ÅŸi scăpându-le de schematism. Viziunea lui Creangă este homerică, iar opera lui formează „un adevărat ciclu rapsodic ţărănesc”. AÅŸa se explică lipsa sentimentalismului, a descrierilor de natură, faptul că erosul nu depăşeÅŸte nivelul instinctului.

În fine, poet el însuşi, Streinu lasă în volumul, postum, Ritm imanent (1971) o selecţie foarte riguroasă a creaţiei proprii. Lovinescu îl caracteriza drept un tip de poet intelectual, preocupat să producă emoţie artistică printr-un complicat mecanism de condensare a substanţelor în versuri lapidare, aparent enigmatice. De fapt, el anunţa ermetismul, cam odată cu Ion Barbu, influenţat şi de Mallarme şi Valery. Poeziile de după 1950 sunt de esenţă muzicală, fără dificultăţi formale şi cu un mult mai pronunţat caracter livresc, relevând un poet al misterului silvestru şi al vânătorii (Nicolae Manolescu). Streinu a tradus din Shakespeare, Emerson, Corneille, Balzac, Proust, Gustave Le Bon şi Mohammed Dib.

«Fântâna sufletului meu

Sufletul meu astăzi parcă-i o fântână,
Peste care-n treacăt te-ai plecat, fecioară,
Neştiind că ochii tăi or să rămână
PrinÅŸi în fund pe-oglinda undei de izvoară…

Sufletul meu astăzi – picurare lină -
Stă ÅŸi-ascultă singur plânsu-ÅŸi de cleÅŸtar…

………………………

…Åži te-aÅŸteaptă iar
Să-ţi apleci deasupra-i trupul de lumină.»

Opera
Pagini de critica literară. Marginalia. Eseuri, Bucureşti, 1938;
Recitind pe clasicii noştri. Ion Creangă, Bucureşti, 1939;
Clasicii noştri, Bucureşti, 1943; ediţia Bucureşti, 1969;
Istoria literaturii române moderne, I (în colaborare cu Şerban Cioculescu şi Tudor Vianu), Bucureşti, 1944; ediţia II, Bucureşti, 1971;
Versificaţia modernă, Bucureşti, 1966; ediţie îngrijită de Viorica Florea, postfaţă de George Muntean, Bucureşti, 1990;
Calistrat HogaÅŸ, BucureÅŸti, 1968;
Pagini de critică literară, vol. I-II, Bucureşti, 1968, vol. III-V, ediţie îngrijită de George Muntean, Bucureşti, 1974-1977;
Ion Creangă, Bucureşti, 1971;
Ritm imanent, BucureÅŸti, 1971;
Studii de literatură universală, ediţie îngrijită şi prefaţă de George Muntean, Bucureşti, 1973;
Eminescu. Arghezi, ediţie îngrijită şi prefaţă de George Muntean, Bucureşti, 1976;
Poezii, ediţie îngrijită şi introducere de George Muntean, Bucureşti, 1982;
Poezie şi poeţi români, ediţie îngrijită şi postfaţă de George Muntean, Bucureşti, 1983;
Eminescu, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mihai Drăgan, Iaşi, 1989.

Antologii, ediţii
Literatura română contemporană, Bucureşti, 1943;
Calistrat HogaÅŸ, Pe drumuri de munte, I-II, introducerea editorului, BucureÅŸti, 1944-1947.

Traduceri
Gustave Le Bon, Psihologia popoarelor, BucureÅŸti, 1921;
Ralph Emerson, Destinul, Bucureşti, 1921 (în colaborare cu V. Constantinescu);
Charles Richet, Omul stupid, BucureÅŸti, 1922;
Corneille, Horaţiu, Bucureşti, 1943;
Mohammed Dib, La cafenea, BucureÅŸti, 1956;
Honore de Balzac, Teatru, BucureÅŸti, 1964;
William Shakespeare, The Tragedy of Hamlet, Prince of Denmark – Tragedia lui Hamlet, prinÅ£ de Danemarca, ediÅ£ie bilingvă, ediÅ£ie îngrijită ÅŸi introducere de traducător, BucureÅŸti, 1965; ediÅ£ia TârgoviÅŸte, 1999;
Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut, I-II, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1968; ediţia Bucureşti, 2003.

Moare la 26 noiembrie 1970, BucureÅŸti

Surse:
crispedia
wikipedia
cerculpoetilor.net
poezie.ro

Redactor: Maria Dumitrache