Vladimir Streinu, politician, poet, traducător, estetician, critic şi istoric literar

21 noiembrie 2018, ora 17:15, in categoria Atelier literar

«Romantică

Pe cal și în oțele constelat,
Fireturi subt armură, ca un fur,
A dus în inima-i de cruciat,
Dintr-un levant de nimburi și-aromat,
Acelei care șoldul împrejur
În malacov ca luna și-a-mbrăcat.

Dar când pe ridicatele pridvoare,
Prin noapte-n rătăcitele cuvinte
Să-și sune și mai scumpele odoare,
Aude luminând o nechezare:
Pe calul alb cădere e-nainte
În trâmbițele soarelui răsare.

Tulpini înalte pleacă frunți de crin.
Din cer, tăcut, cad streșinile scunde.
Acele foste-mbrățișări, deplin,
Pe trup ca urme de inele-i vin,
Și, dreaptă, în nopți interioare ascunde
Salt lin albind subt lună de cavalin.»

Vladimir Streinu (pseudonim al lui Nicolae Iordache) s-a náscut la 23 mai 1902, Teiu, judeţul Argeş. Este fiul Leancăi (născută Dumitraşcu) şi al lui Şerban Iordache, din neam de moşneni, agricultor foarte avut. Urmează şcoala primară în comuna natală, absolvind-o în 1912, când intră la Liceul „I.C. Brătianu” din Piteşti, unde va promova primele patru clase. În anul şcolar 1916-1917, în urma suspendării cursurilor în teritoriul ocupat de trupele germane, se refugiază în Moldova. În aprilie 1917, la mai puţin de 15 ani, declarându-se mai mare ca vârstă, se înscrie voluntar în armata română. Între octombrie 1917 şi iunie 1918 va frecventa cursurile unei şcoli militare, primind gradul de sergent. Lăsat la vatră, timpul petrecut în armată i se socoteşte o clasă (a V-a), iar clasa următoare o va absolvi în particular. Continuă la cursuri de zi la Piteşti. Din această perioadă datează primele lui încercări literare. În 1920, după bacalaureat, se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, specialitatea filologie modernă (franceză). Îi are profesori pe Mihail Dragomirescu, N. Iorga, Vasile Pârvan şi Charles Drouhet. Acum ia contact cu viaţa literară.

«O, de-am putea…

Doamne, când va fi lumină-afară!
Ploaia zuruie prelung şi doare,
Pe sub ochii lumii fără zare
Lacrimile albii îşi săpară.

De la soare aşteptăm, în ploae,
Un alint melodios de şaluri,
Din mizeria fiertelor gunoae -
Să se’nvoalte clare idealuri.

Ce e’n noi decât un lut de ţintirim?
Unde – gând şi unde – tină?
Ca fereşti prin care să privim
Nici o clipă n’avem de lumină.

O, de-am putea ca trupul, în noroi,
Să-l lepădăm ca pe un vechi vestmânt,
Să urcăm ca fum înalt din noi
Şi să nu ne mai simţim pământ!

Iar, în pustietatea Ta cerească,
Tu, Doamne, suferind de prea mult soare,
Durerile să ni se înfrăţească
Şi să plângem stele căzătoare. »

În 1922, cu sprijinul lui V. Voiculescu, intră secretar de redacţie la revista „Cugetul românesc”, scoasă de Tudor Arghezi şi Ion Pillat. Tot acum începe să frecventeze cenaclul Sburătorul. În 1924 susţine examenul de licenţă, după care e numit profesor la Liceul „Traian” din Turnu Severin. Se căsătoreşte cu profesoara Elena Vasiliu, viitoarea scriitoare Elena Iordache-Streinu. În 1925 e profesor suplinitor la Liceul „Gh. Lazăr” din Bucureşti, fiind apoi detaşat la Liceul „Mihai Eminescu”. În 1926 pleacă la Paris, unde pregăteşte o teză de doctorat despre Arthur Rimbaud, conducător fiindu-i profesorul Fortunat Strowsky. În această perioadă (1924-1927) e redactor la revista „Sbură­torul”, unde îşi publică cea mai mare parte a poeziilor. Întors în ţară în 1927, va fi numit profesor la Liceul „Dr. C. Angelescu” din Găeşti. Între noiembrie 1928 şi martie 1929 scoate revista „Kalende”, împreună cu Tudor Şoimaru, Şerban Cioculescu şi Pompiliu Constantinescu. Anul şcolar 1930-1931 îl găseşte profesor la Bucureşti. Este ales deputat în Camera Deputaţilor în 1932, pe listele Partidului Naţional Ţărănesc. Din nou la Găeşti, va fi numit în 1933 profesor în Piteşti, la Liceul „I.C. Brătianu”, unde rămâne până în 1938, când se stabileşte definitiv în capitală, ca profesor la Şcoala Normală de Băieţi şi apoi la Liceul „Mihai Viteazul”.

Între 1935 şi 1938 e şi redactor-şef la „Gazeta”, iar din 1935 redactor la „Viaţa lite­rară” şi la „Revista Fundaţiilor Regale”, funcţie pe care o deţine până în 1941, când noua conducere a revistei (D. Caracostea) îl concediază, alături de Tudor Vianu, G. Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, din cauza orientării lor democratice; va reveni la „Revista Fundaţiilor Regale” între 1945 şi 1947. Director la „Preocupări literare” în 1942-1943, transformă publicaţia într-o prestigioasă revistă de literatură şi critică literară. În 1947 îşi susţine doctoratul în filologie modernă la Universitatea din Iaşi, cu teza Versul liber românesc. În acelaşi an se vede încă o dată concediat de la „Revista Fundaţiilor Regale”, ulterior fiind dat afară şi din învăţământ din cauza vederilor sale politice anticomuniste. Încă din 1945 figura printre membrii fondatori ai asociaţiei de rezistenţă culturală „Mihai Eminescu”.

Între 1948 şi 1951 se îmbolnăveşte de plămâni şi i se face o toracoplastie. După ce se însănătoşeşte, câţiva ani se va întreţine din munci necalificate: paznic şi ghid al muzeelor din parcul bucureştean „I.V. Stalin”, muncitor mozaicar. Din 1955 va fi angajat cercetător ştiinţific principal la Institutul de Lingvistică al Academiei Române. Dar în septembrie 1959 va fi arestat „pentru săvârşirea crimei de uneltire contra ordinii sociale” şi condamnat la 7 ani de închisoare. Eliberat spre sfârşitul anului 1962, devine cercetător ştiinţific principal la Institutul de Istorie Literară şi Folclor în 1964, la propunerea lui G. Călinescu, directorul instituţiei. În 1968 se numără printre membrii fondatori ai Asociaţiei Internaţionale a Criticilor, în 1969 e numit director la Editura Univers şi profesor la Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, unde ţine un curs de estetica poeziei româneşti. Debutează ca poet în 1921, la „Adevărul literar şi artistic”, cu Fântâna sufletului meu, iar în calitate de critic, în 1922, la revista „Muguri” (Câmpulung), cu un articol despre volumul Pârgă de V. Voiculescu.

A mai colaborat la „Convorbiri literare”, „Gândirea”, „Viaţa românească”, „România nouă”, „Săptămâna muncii intelectuale”, „Evoluţia”, „Azi”, „Facla”, „Vitrina literară”, „Ideea românească”, „Cetatea literară”, „Mişcarea literară”, „Universul literar”, „Spre ziuă”, „Semnalul”, „Excelsior”, „A.B.C.”, „România literară”, „Timpul”, „Dreptatea”, iar mai târziu la „Gazeta literară”, „Secolul 20″, „Luceafărul”, „Tribuna”, „Steaua”, „Cronica”, „Glasul patriei”, „Revista de istorie şi teorie literară”, „Scânteia”, „Limba română”, „Caiete critice”, „Ramuri”, „Ateneu”, „Familia”, „Tomis”, „Argeş”, „Astra”, „Amfiteatru” etc. Debutează editorial în 1938 cu volumul Pagini de critică literară. Marginalia. Eseuri.

«Ritm imanent

Negre și avântate-nspre mine,
Zbor peste neliniști ridică
Lin desfăcute sprâcenile line,
Aripi prelungi de rândunică.

Dacă sub mări nețtiute m-afund,
Printre corali de-aprinsă-așteptare,
Ochii tăi mari se deschid în afund,
Scoici cu înstelate mărgăritare.

Gândului meu schimnicia să-i razimi
Caldă din simțuti făptura ta-mi crește
Astfel cum soarele verii în azimi
Rumen din spice se reîntregește.

Totuși noi, suflete, păsări cerești,
Nu ne-am întâmpinat niciodată;
Sufletu-mi prin mângâiere te cată,
Semen ghicit pe sub scoarțe trupești,

Orice alintare pe trup se abate,
Doruri pun umbre pe suflet – departe;
Ducem, alăturați, înspre moarte
Singuri singurătăți ferecate.

Strigătul tău vine, corn din desișuri
Veșnic necunoscuți, veșnic aproape:
Maluri ale aceleiași ape
Cursă peste lactee prundișuri.»

Streinu şi-a definit viziunea critică şi opiniile estetice în textele cuprinse în Pagini de critică literară (I-V, 1968-1977), iar anterior în special în cea dintâi carte a sa, cu acelaşi titlu, din 1938. Se pronunţă împotriva metodelor istorice, sociologice, biografice, de fapt împotriva oricărei metode, ca fiind incapabile să conchidă asupra originalităţii spiritului creator. Metoda are numai valoarea celui care o practică. Relativist, întrucât esenţa artei ar fi ceva imprecis, iar opera ar avea „un duh inanalizabil”, Streinu consideră că sarcina criticului este „să desluşească într-o poezie sau într-un roman concretul necategorial al artei, realitatea ei monadică, misterul vibrator cu care să consune”. Mai exact, să surprindă unicitatea operei, fiind invocate în acest sens formulări consacrate: Du Bos („sonoritatea fundamentală”), Bergson („durata vie”), Gabriel Marcel („atenţia la unic”), Camil Petrescu („substanţialitatea”).

«Noul Saturn

Inima cedrilor sacri nici ea
Nu mai e prinsă ca inima mea.

Ceasul şi ziua şi luna şi anul,
Cercuri pe ape ce nu-şi văd limanul,

Hore pun ca mişcătoare inele,
Limpezi, în jurul inimii mele.

Umbra, rea limbă de ceas, îmi dă roată,
Roată cu spiţe de noapte-ncheiată,

Scrânciobul naltelor reci constelaţii
Suie şi cade-n rotundele-mi spaţii,

Câte vârtelniţi de timp sunt în cer,
Inima toate drept axă mi-o cer.

Ochi bulbucaţi dintr-al noulea turn
Cată crucişi către noul Saturn,

Căruia naşterea-n noapte i-o-mbină
Multa rotirilor muzică lină.»

Streinu a fost înainte de toate un critic de poezie, îmbrăţişată aproape în întregimea ei, de la Mihai Eminescu şi încă de mai înainte („măruntul romantism, tenebros, exotic şi formalist”) până la cel mai tânăr contemporan. Atras de marele poet cu o forţă aproape magică, irezistibilă, i-a comentat opera în mai multe rânduri, în special în Clasicii noştri (1943). Luceafărul e „o dramă a antinomiilor, fiind motivul fundamental ce se regăseşte în întreaga inspiraţie a poetului”. Despre Floare albastră afirmă că e un embrion al liricii eminesciene, exprimând concentrat spectaculoasa oscilaţie între ideea de moarte şi viaţă. În studiul Eminescu, poet dificil se pronunţă, poate prea categoric, împotriva aşa-zisului curent eminescian; unicitatea lui Eminescu, poet „al visului dublu, teurgic şi mitologic, n-a mai fost repetată de nimeni şi niciodată”. Eminescu va fi mereu prezent în conştiinţa lui Streinu şi atunci când va comenta lirica secolului al XX-lea, care se îndruma pe alte căi decât ale romantismului eminescian.

Deşi e un promotor al modernismului, criticul acordă poeziei lui Al. Macedonski un spaţiu destul de limitat în cadrul capitolului Orientarea estetizantă din Istoria literaturii române modeme (I, 1944), elaborată împreună cu Şerban Cioculescu şi Tudor Vianu.

Fără să îi minimalizeze pe ceilalţi, şi pentru Streinu poetul cel mai apreciat este Tudor Arghezi, a cărui creaţie a comentat-o adesea, începând cu volumul Cuvinte potrivite. Singular e considerat geniul verbal arghezian, de o forţă hugoliană, „de o materialitate copleşitoare”, iar o atenţie deosebită e acordată poeziei de inspiraţie religioasă. Criticul îl aşază pe Arghezi alături de Paul Valery, R. M. Rilke, T.S. Eliot, Giuseppe Ungaretti, în lirica românească socotindu-l „cel mai mare poet după Eminescu”.

Deşi cochetase cândva cu ermetismul, Streinu a scris numai întâmplător şi cam în fugă despre poezia lui Ion Barbu, privit mai ales ca model pentru o anume îndrumare a liricii tinerilor. Mai sensibil se dovedeşte faţă de „morbideţea modernă” a lui Al. A. Philippide şi faţă de evoluţia poeziei lui Adrian Maniu, de la faza de contestatar spectaculos al tuturor academismelor din anii 1910-1916 la cea tradiţionalistă, de după război, când iconoclastul devine iconodul. Adrian Maniu, căruia i-l alătură ceva mai târziu pe V. Voiculescu, ilustrează excelent o idee din introducerea la antologia Literatura română contemporană: „modernii se tradiţionalizează, fără să vrea, tematic, iar tradiţionaliştii se modernizează, fără să vrea, în expresie”. De asemenea, pe larg scrie Streinu despre V. Voiculescu, care „a ţinut o dreaptă cumpănă a lirismului nostru”, lucrând cu vremea în spiritul inovaţiei, cu etape mereu suitoare. Voiculescu nu este uitat nici ca poet al inspiraţiei religioase, situat alături de Tudor Arghezi.

Criticul comentează numeroşi alţi poeţi, de la Dan Botta la Ştefan Aug. Doinaş, de la Constant Tonegaru la Marin Sorescu, pe care, deşi foarte tânăr, îl preţuieşte în chip deosebit. Respinge însă suprarealismul şi, în ultimii ani, renegându-şi conjunctural mai vechi convingeri, chiar lirica pură şi ermetică, socotind, spre exemplu, excesiv criptică poezia lui Nichita Stănescu. Observă foarte bine, în anii ’60, influenţa covârşitoare şi imitarea până la pastişă a lui Arghezi, Blaga şi Barbu, explicabilă însă prin reluarea tradiţiei interbelice. Pe Streinu prozatorii l-au atras în ipostază de istoric literar, atunci când se referă la clasici, mai puţin în calitatea lui de cronicar. Totuşi, a scris substanţial şi despre câţiva mari contemporani. Deşi nu a încetat să îl elogieze pe criticul şi mentorul E. Lovinescu, romanele acestuia (Mite şi Bălăuca) nu îi fac o impresie prea bună.

«Moment cinegetic

Am scos din panoplie o veche carabină
Să fiu pândar de toamnă pădurilor secrete;
Voi împăia o piele în pod sau de perete
Ca să-mi răzbun amarnic pe-o singură jivină
Totala-ngălbenire ce va să se arate,
Adusă-n blăni de șuie sălbătăciuni roșcate.

Dar n-apucai oțele a tinde prin frunzișe
Că fulgeră o fugă sub corni – cărămizie;
Pe dâmburi și muscele, de unde nu se știe,
Norod de vulpi aprinse, când drept și când piezișe,
Gonea – și ca tutunul, va trebui sa spui că
O ginte mai măruntă din jder sau nevăstuică
Tălăzuia o mare de curgeri argiloasă.

Cuprins în îmbulzeala făpturilor de iască,
Privii cum seara urma le vrea să tăinuiască;
Și-atunci, din anotimpul prea galben de pucioasă,
Tragându-mi la-ndemână o pungă de cu alice,
Ochii buimac în toamnă întunecimi complice,

Și-am slobozit din pușcă pe ceruri arzător
Un Orion și șapte-opt Cloști cu puii lor. »

În afară de A.I.Odobescu, Streinu consacră în volumul Clasicii noştri un amplu studiu lui Ion Creangă. Cele mai multe idei de aici vor fi reluate în micromonografia editată postum, în 1971. Deşi combătuse biografismul chiar şi în studiul din Clasicii noştri, exegetul îşi schimbă după câteva decenii atitudinea, adoptând modul de cercetare călinescian, şi anume reconstituirea biografică extrem de scrupuloasă documentar. O făcuse şi în monografia Calistrat Hogaş, apărută în 1968. El contestă caracterizarea lui Creangă drept scriitor rabelaisian (G. Călinescu) sau renascentist (Zoe Dumitrescu-Buşulenga) şi afirmă că „miracolul Creangă” izvorăşte din folclor, scriitorul transformând naraţiunile populare „în adevărate frumuseţi sferice”, scuturându-le de prolixităţi şi scăpându-le de schematism. Viziunea lui Creangă este homerică, iar opera lui formează „un adevărat ciclu rapsodic ţărănesc”. Aşa se explică lipsa sentimentalismului, a descrierilor de natură, faptul că erosul nu depăşeşte nivelul instinctului.

În fine, poet el însuşi, Streinu lasă în volumul, postum, Ritm imanent (1971) o selecţie foarte riguroasă a creaţiei proprii. Lovinescu îl caracteriza drept un tip de poet intelectual, preocupat să producă emoţie artistică printr-un complicat mecanism de condensare a substanţelor în versuri lapidare, aparent enigmatice. De fapt, el anunţa ermetismul, cam odată cu Ion Barbu, influenţat şi de Mallarme şi Valery. Poeziile de după 1950 sunt de esenţă muzicală, fără dificultăţi formale şi cu un mult mai pronunţat caracter livresc, relevând un poet al misterului silvestru şi al vânătorii (Nicolae Manolescu). Streinu a tradus din Shakespeare, Emerson, Corneille, Balzac, Proust, Gustave Le Bon şi Mohammed Dib.

«Fântâna sufletului meu

Sufletul meu astăzi parcă-i o fântână,
Peste care-n treacăt te-ai plecat, fecioară,
Neştiind că ochii tăi or să rămână
Prinşi în fund pe-oglinda undei de izvoară…

Sufletul meu astăzi – picurare lină -
Stă şi-ascultă singur plânsu-şi de cleştar…

………………………

…Şi te-aşteaptă iar
Să-ţi apleci deasupra-i trupul de lumină.»

Opera
Pagini de critica literară. Marginalia. Eseuri, Bucureşti, 1938;
Recitind pe clasicii noştri. Ion Creangă, Bucureşti, 1939;
Clasicii noştri, Bucureşti, 1943; ediţia Bucureşti, 1969;
Istoria literaturii române moderne, I (în colaborare cu Şerban Cioculescu şi Tudor Vianu), Bucureşti, 1944; ediţia II, Bucureşti, 1971;
Versificaţia modernă, Bucureşti, 1966; ediţie îngrijită de Viorica Florea, postfaţă de George Muntean, Bucureşti, 1990;
Calistrat Hogaş, Bucureşti, 1968;
Pagini de critică literară, vol. I-II, Bucureşti, 1968, vol. III-V, ediţie îngrijită de George Muntean, Bucureşti, 1974-1977;
Ion Creangă, Bucureşti, 1971;
Ritm imanent, Bucureşti, 1971;
Studii de literatură universală, ediţie îngrijită şi prefaţă de George Muntean, Bucureşti, 1973;
Eminescu. Arghezi, ediţie îngrijită şi prefaţă de George Muntean, Bucureşti, 1976;
Poezii, ediţie îngrijită şi introducere de George Muntean, Bucureşti, 1982;
Poezie şi poeţi români, ediţie îngrijită şi postfaţă de George Muntean, Bucureşti, 1983;
Eminescu, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mihai Drăgan, Iaşi, 1989.

Antologii, ediţii
Literatura română contemporană, Bucureşti, 1943;
Calistrat Hogaş, Pe drumuri de munte, I-II, introducerea editorului, Bucureşti, 1944-1947.

Traduceri
Gustave Le Bon, Psihologia popoarelor, Bucureşti, 1921;
Ralph Emerson, Destinul, Bucureşti, 1921 (în colaborare cu V. Constantinescu);
Charles Richet, Omul stupid, Bucureşti, 1922;
Corneille, Horaţiu, Bucureşti, 1943;
Mohammed Dib, La cafenea, Bucureşti, 1956;
Honore de Balzac, Teatru, Bucureşti, 1964;
William Shakespeare, The Tragedy of Hamlet, Prince of Denmark – Tragedia lui Hamlet, prinţ de Danemarca, ediţie bilingvă, ediţie îngrijită şi introducere de traducător, Bucureşti, 1965; ediţia Târgovişte, 1999;
Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut, I-II, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1968; ediţia Bucureşti, 2003.

Moare la 26 noiembrie 1970, Bucureşti

Surse:
crispedia
wikipedia
cerculpoetilor.net
poezie.ro

Redactor: Maria Dumitrache

 
Te invitam sa dai un like paginii de Facebook Jurnalul de Drajna: