«Calea spre Paradis are doar lărgimea unei persoane şi înălţimea unei cruci.»

Monseniorul Vladimir Ghika a fost preot. Scriitor. Prinţ. Martir pentru credinţă. Cei ce l-au avut alături i-au cunoscut bunătatea şi îndârjirea cu care a luptat pentru apărarea religiei şi a celor slabi.

«Faptele de azi nu sunt decât ideile de ieri.»

Vladimir Ghika s-a născut pe 25 decembrie 1873, la Constantinopol (astăzi Istanbul). Tatăl său, Ion Ghika, a fost general de divizie şi ministru plenipotenţiar al României în Turcia, iar mama lui, Alexandrina Moret de Blaremberg, era descendentă din regele Henric al IV-lea al Franţei.

Nepot al principelui Grigore V. Ghika Vodă, ultimul domnitor al Moldovei, Vladimir Ghika a fost botezat şi miruit ortodox, însă pe când avea cinci ani a fost trimis la şcoală în Franţa, la Toulouse, unde a fost lăsat în grija unei familii protestante. Atunci a început să primească educaţia religioasă specifică acestei confesiuni, mai ales că în zonă nu exista nicio biserică ortodoxă.

Întors în ţară, participă la activităţile Junimii şi se consacră cercetării documentelor de istorie din Biblioteca Academiei Române.

În 1898 îşi însoţeşte fratele, numit secretar de legaţie, la Roma. Aici ia parte la liturghiile catolice şi, în 1902, cardinalul Mathieu, arhiepiscop de Toulouse, îi primeşte profesiunea de credinţă. Ghika nu considera „asumarea catolicismului ca pe o rupere de origini”: „Nu sunt ceea ce se numeşte un convertit. Nu m-am convertit. Catolic cu spiritul şi cu inima, a trebuit să aştept ca să-mi fie dată ocazia să intru oficial pe poarta cea mare. Asta e tot.”

Mai târziu, va mărturisi: „Mi-am biruit îndoielile şi am înţeles că, devenind catolic, voi fi un bun ortodox.” Se înscrie la Institutul Dominican Santa Maria Sopra Minerva din Roma, obţinând licenţa în filosofie şi doctoratul în teologie. Continuă cercetările de istorie românească şi „va pune pe hârtie trei mii de pagini de scris mărunt despre alianţele dintre prinţii catolici şi cei din Moldova şi Valahia, despre relaţiile dintre Biserica Română şi Principatele Române” (Silviu Leca).

«Să nu uiţi niciodată că cele mai frumoase zile nu sunt niciodată frumoase pentru toţi!»
«Progresul sufletului constă în a face din dragoste ceea ce ar trebui făcut din datorie.»
«Doamne, dacă îţi cer uneori o dovadă sensibilă a harului Tău, n-o fac pentru a fi mai sigur de Tine, ci pentru a fi mai sigur de mine.»

În 1904 se afla la Salonic, însoţindu-l pe Demetre, numit acolo consul general şi desfăşurând o intensă activitate spirituală în rândul aromânilor din Macedonia. În anul următor proiectează înfiinţarea la Bucureşti a unui spital al congregaţiei Saint-Vincent-de-Paul şi, datorită stăruinţelor sale şi sprijinului dat de profesorul N. Paulescu, ia fiinţă, pentru început, un dispensar gratuit cu numai trei surori, deschis bolnavilor săraci, indiferent de confesiune. În decembrie 1906, tot graţie insistenţelor sale, se întemeiază Asociaţia Doamnelor Carităţii. În 1907 aderă la Junimea şi publică mai multe articole de istorie politică şi religioasă românească în „Convorbiri literare”, iar în 1912 devine colaborator al recent înfiinţatei „Reviste catolice”; organizează ambulanţe „pentru victimele răscoalei din 1907″ (Suzanne-Marie Durand).

În timpul războiului balcanic din 1912-1913, lucrează într-un lazaret de campanie, îngrijindu-i pe soldaţii bolnavi de holeră. După războiul din 1914-1918, pleacă în Franţa, unde Demetre fusese numit ambasador. Frecventează cercurile intelectuale de aici, împrietenindu-se cu Jacques Maritain şi cu alte personalităţi ale vieţii culturale, conferenţiază pe diverse subiecte de religie, artă şi politică.

Colaborează la numeroase publicaţii cu articole în care se împotriveşte atât „imperialismului materialist”, cât şi „naţionalismului idealist”; pentru el, patria este „admirabilul trup comun căruia Dumnezeu îi dă un rol de-a lungul secolelor, pe care îl conduce şi pe care îl protejează printr-o voinţă specială”, opunând această viziune internaţionalismului. Ghika a fondat Societatea Auxiliară a Misiunilor (1924), care „nu era nici ordin, nici congregaţie, nici confrerie propriu-zisă, ci un fel de convergenţă armonioasă a bunelor voinţe, căutând să se adapteze, prin supleţea formelor şi atribuţiilor, tuturor situaţiilor şi tuturor trebuinţelor” (Silviu Leca).

«Cele patru etape: cu Dumnezeu, pentru Dumnezeu, la Dumnezeu, în Dumnezeu.»
«Dumnezeu veghează, Dumnezeu veghează. Este marele veghetor al tuturor nopţilor – nopţi ce sunt pentru el nopţi îngrozitoare, nopţile minţii, nopţile inimii, nopţile naturii umane, nopţile răului al cărui întuneric coboară în orice moment asupra omenirii îndurerate. Cine ar putea spune cu câtă iubire ne veghează? Această iubire are un nume şi o calitate. Este o iubire infinită.»

În vara lui 1926 a inaugurat centrul monahal de la Auberive, de unde pleca adesea la Paris, fiind implicat în pastoraţia imigranţilor, iar la Villejuif, un cartier al săracilor din marele oraş, acordând asistenţă spirituală locuitorilor. De la Paris se întorcea aducând persoane fără adăpost, în special imigranţi ruşi; pentru ei celebra liturghia după ritual ortodox, citind textele sacre în franceză, română şi rusă.

În 1928 participă la Congresul Euharistie de la Sydney (în al cărui comitet de organizare a fost membru); va fi prezent şi la cele de la Cartagena (1930), Dublin (1932), Buenos Aires (1934), Manila (1936), Budapesta (1938). Ca recunoaştere pentru operele sale de caritate, Papa Pius al XI-lea îi conferă înaltul titlu de protonotar apostolic.

În vara lui 1939 se întoarce în România, cu gândul să răspundă rugăminţii Asociaţiei Doamnelor Ortodoxe Române de a se îngriji de leproşii aproape abandonaţi în lazaretul de la Isaccea. În anii războiului rămâne în ţară. În 1945, în plină agitaţie politică stârnită de comunişti, ţine conferinţe despre unitatea Bisericii, în timpul foametei din 1947 duce ajutoare mănăstirilor ortodoxe din Moldova, în special la Văratic şi Agapia. Ţinea conferinţe la adunările studenţeşti, celebra liturghia în spitale şi în cămine de bătrâni, le vizita săptămânal pe deţinutele din închisoarea Văcăreşti.

În 1947, când fratele său însoţeşte în exil familia regală, la intervenţia cancelariilor apusene ministrul român de Interne părea dispus să-i permită şi lui să plece, dar Ghika nu dă curs acestui proiect: „Dumnezeu m-a aşezat aici, rămân aici.” Se retrage într-o odăiţă din Sanatoriul Saint-Vincent-de-Paul de pe Şoseaua Jianu, la înfiinţarea căruia participase cândva direct. Monseniorul e strict supravegheat, dar primeşte neaşteptate dovezi de respect; e posibil ca profesorul C.I. Parhon însuşi „să-l fi acoperit printr-o protecţie ocultă” (Michel de Galzain).

La 19 noiembrie 1952 e ridicat de pe stradă: mergea să vadă un infirm. E întemniţat la Jilava şi supus unor îngrozitoare torturi. E judecat la 24 octombrie 1953, sub acuzaţia că a corespondat cu Vaticanul şi cu fratele său, aflat în Elveţia. Refuză serviciile unui avocat din oficiu. Condamnat la 3 ani de închisoare, nu acceptă să semneze o cerere de recurs, spunând: „E ruşinos pentru un guvern să instituie un asemenea proces. Nu am nici o încredere în tribunalul vostru şi nu semnez.” Odată cu el va dispărea una dintre cele mai luminoase figuri pe care le-a avut vreodată lumea românească.

«Când mergem spre lumină, umbra ne urmează; când ne îndepărtăm de ea, umbra ne precede.»
«Suntem învăţaţi să trăim în “a face”. Ar trebui să învăţăm cu precădere să trăim în “a fi”.»
«Adevărata iubire nu vorbeşte despre sine, adevărata iubire este cea care nu are nevoie să fie numită pentru a fi recunoscută.»

În 1923 publică o primă serie de meditaţii sub titlul Pensees pour la suite des jours, în prefaţa volumului, Francis Jammes definindu-l pe Ghika drept „prinţul făcut păstor de o mână şi mai puternică decât aceea care l-a înălţat pe psalmist la demnitatea supremă”. Alte grupaje de reflecţii vor fi publicate în 1928 şi 1930, toate fiind adunate într-o carte apărută în 1936. Pentru autor, punctul de sosire în viaţa spirituală e copilăria, „sufletele simple” ale copiilor fiind întotdeauna „mai aproape decât ale tuturor celorlalţi de cele mai înalte adevăruri ale vieţii spirituale [...]. Simplificarea supremă a vieţii în Dumnezeu, având ca ajutor viaţa însăşi a lui Dumnezeu, iată adevărata viaţă spirituală” (Gânduri pentru zilele ce vin).

Limbajul unei asemenea spiritualităţi e accesibil tuturor: „Nimic nu este mai uşor în sine, nimic nu poate fi spus în mai puţine cuvinte, şi în cuvinte la îndemâna tuturor.” În lumea modernă se produce o transformare ce se reflectă şi în religie: bunăstarea materială deschide un drum spre cultivarea şi împlinirea vocaţiei spirituale. Intenţia lui Ghika ar fi fost „să realizeze un fel de eseu de cultură spirituală a maselor” (Silviu Leca).

Interesul enorm pentru starea spirituală a unui suflet îl făcea să nu ţină seama de depărtarea fizică de acesta şi nici de marile dificultăţi ale drumului până acolo. O dată, pe când era la Paris, i s-a vorbit despre cineva aflat în dificultate la Copenhaga. Monseniorul a răspuns: „Trebuie să merg la Varşovia, voi face un mic ocol prin Copenhaga” (Elisabeth de Miribel). Credinţa, care lucrează în sensul unei teologii a nevoii de celebrare a liturghiei aproapelui, se sprijină pe ajutorul dat de raţiune. Dintre instrumentele raţiunii, filosofia tomistă e considerată de Ghika instrumentul pregătitor adecvat pentru acceptarea adevărurilor relevate.

În 1931 publică singura lui piesă de teatru, La femme adultere (reluată în limba română la Săbăoani în 1938), despre care scria: „Căinţa unei femei păcătoase poate deveni mai curată decât sfânta ignoranţă a unei fecioare” (Ultimele mărturii). Înţelegea arta ca vocaţie: „Arta nu caută să dovedească. Opera de artă nu trebuie să-şi dovedească decât frumuseţea” (Appels de Dieu).

Ceea ce nu l-a împiedicat să dea propriei arte un sens practic: aflat la Roma, în timpul primului război mondial, împodobea „cu pensula şi creionul” mici obiecte pentru a fi vândute în folosul prizonierilor români din armata austro-ungară, iar mai târziu, la orfelinatul de la Cioplea, „desena motive de broderie pe care noaptea târziu copiii le lucrau pentru bazarele de caritate” (Michel de Galzain).

«Pentru cel care Îl vede pe Dumnezeu departe, aproapele nu va fi niciodată aproape; pentru cel care nu vede aproapele destul de aproape, Dumnezeu va rămâne totdeauna departe.»

Sfinţirea lui Vladimir Ghika ca preot
În octombrie 1923, Cardinalul Dubois, Arhiepiscopul locului, îl sfinţeşte ca preot, astfel că timp de 16 ani Vladimir Ghika îşi desfăşoară ministerul sacerdotal în Franţa. La scurt timp după hirotonire, îi cere Papei privilegiul de a putea oficia atât în rit latin, cât şi bizantin. Acordul Pontifului îl transformă astfel în primul preot român biritual.

Ulterior, i se încredinţează o parohie în Villejefuit, o mahala săracă şi periculoasă a Parisului, unde face eforturi extraordinare pentru educarea locuitorilor. În 1924, întemeiază “Opera fraţilor şi Surorilor Sf. Ioan”, o societate auxiliară de misiuni, şi ce îşi va desfăşura activitatea în clădirea unei foste închisori penrtru femei. Din cauza problemelor financiare însă, imobilul este vândut, iar membrii societăţii se dispersează.

În 1930, este retras din parohia din Villejefui din cauza unei probleme de sănătate, dar este numit Rector al Bisericii Străinilor din Paris.

Un an mai târziu, Vladimir Ghika este numit de Papă Protonotar apostolic (prelat la curtea papală, însărcinat cu înregistrarea şi expedierea actelor pontificale, n.red).

Începutul celui de-Al Doilea Război Mondial îl surprinde în România, însă refuză să părăsească ţara pentru a fi alături de săracii şi de bolnavii din Bucureşti. Din aceleaşi motive, mai târziu, preferă să rămână în Capitală, deşi comuniştii preluaseră puterea.

În seara zilei de 18 noiembrie 1952, monseniorul este arestat sub acuzaţia de „spionaj în interesul Vaticanului şi al puterilor imperialiste”, chiar în timp ce ieşea din casa lui Vasile Stoica, unde fusese să dea asistenţă bolnavei Maria Radovici (mama actorului Sebastian Radovici).

Este întemniţat la Jilava, unde este bătut crunt şi torturat. În urma procesului desfăşurat în 1953, când se apără singur, este condamnat la trei ani de închisoare.

Săvârşeşte însă pedepsa doar parţial, monseniorul Vladimir Ghika murind în puşcărie pe 16 mai 1954. A fost înmormântat iniţial în cimitirul din apropierea închisorii Jilava, însă în anul 1968 rămăşiţele sale au fost mutate în cimitirul Bellu Ortodox din Capitală.

Opera literară
Conferences tenues a l’Association des Dames de Charite de Bucarest, seria I: La Visite des pauvres. L’Esprit de la maison, Bucureşti, 1909;
Pensees pour la suite des jours, prefaţă de Francis Jammes, Paris, 1923;
L’Heure sainte, Paris, 1928;
La Femme adultere, Paris, 1931; ediţia (Femeia adultera), Săbăoani, 1938;
La Liturgie du prochain, Paris, 1932;
La Presence de Dieu, Paris, 1932;
La Souffrance, Paris, 1932;
Spicuiri istorice, Iaşi, 1936;
Entretiens spirituels, Paris, 1961;
Gânduri pentru zilele ce vin. Convorbiri spirituale, ir. Doina Cornea, Gheorghe Lascu şi Viorica Lascu, Cluj Napoca, 1995;
Ultimele mărturii, traducere de Doina Cornea, prefaţă de Yvonne Estienne, Cluj Napoca, 1997.

«Doamne, binecuvântează-mă cu mâna şi din inima săracilor tăi!»

Surse:
crispedia
historia.ro
autori.citatepedia.ro

«Sărbători fericite tuturor! Vă doresc un Crăciun minunat alături de cei dragi!»

Redactor: Maria Dumitrache