Victor Ion Popa, om de teatru și literat polivalent

25 octombrie 2019, ora 09:00, in categoria Atelier literar

«Vezi, eu nu ştiu să vorbesc! Pentru că am eu încrederea asta mare, că avem inimi la fel şi că simţim laolaltă şi ce-i bine, şi ce-i rău. Şi-apoi hotărârea de-acum s-a copt în mine în preajma ta. Nu m-am gândit niciodată să mă însor, aşa, cu oricare. M-am gândit să mă însor cu tine. E o deosebire şi tu o înţelegi. Poate că fără tine nu m-aş fi gândit… Hai, dă mâna încoace. Ei, bai! Nu-ţi fie frică. Nu ştii ce viaţă frumoasă m-am jurat să-ţi croiesc ici, lângă bucăţica asta de vietate din pieptul meu, care se zbate speriată acum, de o faptă aşa de mare, ca pasul meu de azi.»
(Muşcata din fereastră)

Victor Ion Popa s-a născut la 29 iulie 1895, Bârlad, judeţul Vaslui. Este fiul Aspasiei (născută Pavelescu) şi al lui Ioan G. Popa, învăţător. Comparatistul N.I. Popa este fratele său. În 1906 devine elev al Liceului Internat din Iaşi, dar după primele cinci clase se transferă la Liceul Naţional din acelaşi oraş, pe care îl va absolvi în 1914. Se înscrie la Facultatea de Drept, urmând, concomitent, şi cursurile de arta actorului la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică din Iaşi. Debutează la 1 decembrie 1912, cu poezia Linişte, în „Revista noastră” a Liceului „Unirea” din Focşani, semnând cu pseudonimul Gheorghe A. Hamza. În 1914 îi apar primele desene în revista „Versuri şi proză”.

În 1916, când România intră în război, Popa urmează Şcoala de Ofiţeri din Botoşani, obţinând gradul de sublocotenent în Regimentul 12 Infanterie. Ia parte la luptele la la Mărăşti şi Oituz, fiind rănit. În 1920 vine la Bucureşti şi se angajează redactor şi desenator la „Revista copiilor şi a tinerimii”. Deţine cronica artistică în cotidianul „Ora” (1921). Prima piesă de teatru, Ciuta (Premiul Asociaţiei Criticilor Dramatici, Premiul „I.L. Caragiale”) i se reprezintă în septem­brie 1922 la Teatrul Naţional din Bucureşti, apoi la Teatrul Naţional din Iaşi.

În 1923 este ales secretar al comitetului de conducere al Societăţii Autorilor Dramatici Români. În 1925 începe o prodigioasă carieră în domeniul teatral: director de scenă la Teatrul Popular, iniţiator al unui teatru pentru copii, director de scenă la Teatrul Naţional din Craiova (1926), director al Teatrului Naţional din Cernăuţi (1927-1929), regizor la Teatrul Ventura (1930), director al Teatrului „Muncă şi Voie Bună” (1938-1944; din 1941 teatrul s-a numit „Muncă şi Lumină”), profesor la Catedra de dramă, comedie şi regie scenică a Conservatorului din Bucureşti, director al Oficiului Naţional Cinematografic (1943).

În 1936, împreună cu Dimitrie Gusti, ia parte la organizarea Muzeului Satului din Bucureşti, iar în 1937 e comisar al Pavilionului României la Expoziţia Internaţională de la Paris. Colaborează cu articole, cronici şi comentarii teatrale, cu versuri şi fragmente din scrierile dra­matice sau cu desene şi caricaturi la numeroase ziare şi reviste, între care „Acţiunea”, „Boabe de grâu”, „Curentul”, „Curentul magazin”, „Gazeta”, „Gândirea”, „Hiena”, „Lumea”, „Neamul românesc”, „Politica vremii”, „Reporter”, „Spectatorul” etc.

În principalele creaţii dramatice ale lui Popa trama se bazează pe împlinirea dragostei, cu toate adversităţile care o împiedică. Carmen Anta, eroina din Ciuta (publicată în 1924), crede numai în puterea iubirii adevărate şi de aceea respinge insistenţele afaceristului Costea Moceanu, iubindu-l pe modestul funcţionar Octav Şoimu. Inaptă de vreun compromis, îşi apără cu demnitate sentimentele, până la sacrificiul de sine: în urma şantajului lui Costea Moceanu, refuză să îi devină soţie şi se sinucide.

«Recunosc

Recunosc, nu sunt poet,
Cum sunt mulţi colegi la modă;
Dar când beau bărdaca-ncet,
Ca Horaţiu scriu o odă.»

În Muşcata din fereastră (reprezentată în 1928, publicată în 1930; Premiul Academiei Române), puterea dra­gostei biruie prejudecăţile şi obtuzităţile familiei. Învăţătorul Grigore vrea să o mărite pe fiica sa, Olguţa, cu învăţătorul Ionică. Dar fata îl iubeşte pe Radu, fiul conului Zamfir Cociaş. Toate încercările lui Grigore de a împiedica iubirea celor doi tineri sunt zadarnice şi, în cele din urmă, Radu o răpeşte pe Olguţa. Piesa este străbătută de o undă de dramatism molcom, de duioşie şi simpatie pentru eroină, dezaprobând cu discreţie rigiditatea celor vârstnici.

Cea mai cunoscută piesă a lui Popa, Take, Ianke şi Cadâr (pusă în scenă în 1932, editată în 1938), este axată pe ideea de toleranţă, de respectare a sentimentelor, a purităţii sufleteşti. Piesa, construită sub semnul aceluiaşi balans între aspiraţia spre fericire şi constrângerile impuse de o lume cam vetustă, aduce în final o idee care reaşază totul în echilibru: unirea a doi tineri de religii diferite se poate împlini. Ana, fiica evreului Ianke, se căsătoreşte cu Ionel, fiul româ­nului Take, intermediar fiind turcul Cadâr, a cărui înţelepciune îşi are temeiul într-o experienţă personală cu deznodământ nefericit. Piesa se distinge printr-un subtil şi savuros comic de situaţii, cele trei personaje principale fiind individualizate prin comportamentul lor.

Ca prozator, deşi recuperează în romanul Floare de oţel (1930) fapte şi întâmplări care au avut loc pe front, în timpul primei conflagraţii mondiale, Popa nu scrie o simplă cronică a evenimentelor. Accentul cade pe destinele oamenilor, ale ostaşilor şi ofiţerilor. Este adusă în scenă o tipologie umană variată, caractere şi comportamente diferite, relevate atât prin acţiunile pe care le întreprind, cât şi prin subtile introspecţii psihologice. În esenţă, Floare de oţel este un roman al devenirii, radiograf iind evoluţia protagonistului-narator de la fragilitatea romantică a adolescenţei la robusteţea maturizării prin contactul dur cu realităţile frontului, prin participarea la lupte.

Romanul Velerim şi Veler Doamne (1933; Premiul Societăţii Scriitorilor Români) are un conflict insolit, de o mare inten­sitate dramatică, ilustrând destinul zbuciumat al unui om obişnuit, care nu îşi poate atinge idealul şi e obligat să înfrunte răutatea celor din jur.

Sfârlează cu fofează (1936) este povestea unui copil de ţăran, Toader Mândruţă, al cărui vis e să ajungă aviator. După ce învinge numeroase greutăţi, izbuteşte să facă primul zbor, dar se prăbuşeşte şi, ca urmare, trăieşte drama de a nu fi înţeles şi acceptat de nişte oficialităţi obtuze. Mai puţin realizat este romanul Maistoraşul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu (I-III, 1939), o biografie romanţată a lui Aurel Vlaicu. Prozatorul s-a remarcat şi prin câteva schiţe şi nuvele suculente, predominant umoristice, grupate în volumele Povestiri cu prunci şi cu moşnegi (1936), Ghiceşte-mi în cafea (1938) şi Bătaia (1942).

Moare la 30 martie 1946, Bucureşti

Opera
Ciuta, Bucureşti, 1924;
Păpuşa cu piciorul rupt, Bucureşti, 1926;
Pufuşor şi Mustăcioară, Bucureşti, 1926;
Floare de oţel, Bucureşti, 1930;
Muşcata din fereastră, Bucureşti, 1930;
Shakespeare în infern, Bucureşti, 1932;
Velerim şi Veler Doamne, Bucureşti, 1933;
Vicleimul, cu un desen de Lena Constante, Bucureşti, 1934;
Acord familiar, Bucureşti, 1935;
Cuiul lui Pepelea, Bucureşti, 1935;
A fost odată un război, Bucureşti, 1936;
Încercarea, Bucureşti, 1936;
Povestiri cu prunci şi cu moşnegi, Bucureşti, 1936;
Sfidează cu fofează, Bucureşti 1936;
Plata birului. Deşteaptă pământului. Căţelul sau aşa ceva…, cu desenele Lenei Con­stante şi ale autorului, Bucureşti, 1937;
Ghiceşte-mi în cafea, Bucureşti, 1938;
Mironosiţele, Bucureşti, 1938;
Take, Ianke şi Cadâr, Bucureşti, 1938;
Maistoraşul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu, I-III, Bucureşti, 1939;
Bătaia, Bucureşti, 1942;
Cantonament buclucaş, Bucureşti, 1942;
Cântecele mele, Bucureşti, 1946;
Teatru, ediţie îngrijită de Ştefan Cristea, prefaţă de Sanda Radian, Bucureşti, 1958;
Velerim şi Veler Doamne. Floare de oţel, Bucureşti, 1958;
Scrieri despre teatru, ediţie îngrijită de Vicu Mândra şi Sorin Popa, prefaţă de Radu Beligan, Bucureşti, 1969;
Ghiceşte-mi în cafea, ediţie îngrijită de Cornel Simionescu, prefaţă de N.I. Popa, Bucureşti, 1972;
Un om îndurerat, ediţie îngrijită şi prefaţă de Sorin Popa, Bucureşti, 1973;
Mic îndreptar de teatru, ediţie îngrijită şi postfaţă de Virgil Petrovici, Bucureşti, 1977;
Muşcata din fereastră, ediţie îngrijită şi prefaţă de Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1984;
Velerim şi Veler Doamne. Floare de oţel, ediţie îngrijită de Ion Neaţă, Timişoara, 1985.

Traduceri
G.B. Shaw, Profesiunea d-nei Warren, Bucureşti, 1926;
P.I. Jouve, Spitalul, Bucureşti;
Rudyard Kipling, Marinarii fără teamă, Bucureşti Lev Tolstoi, Viaţa mea. Povestirea unei ţărănci din Rusia, Bucureşti;
Oscar Wilde, Crima lordului Arthur Saville, Bucureşti.

Surse:
autori.citatepedia.ro
wikipedia
crispedia

 

Autor: Maria Dumitrache

 
Te invitam sa dai un like paginii de Facebook Jurnalul de Drajna: