«Steluţa

Tu, care eşti pierdută în neagra vecinicie,
Stea dulce şi iubită a sufletului meu!
Şi care-odinioară luceai atât de vie
Pe când eram în lume tu singură şi eu!

O! blândă, mult duioasă şi tainică lumină!
În veci printre steluţe te cată al meu dor,
Ş-adeseori la tine, când noaptea e senină,
Pe plaiul nemuririi se naltă c-un lung zbor.

Trecut-au ani de lacrimi, şi mulţi vor trece încă
Din ora de urgie în care te-am pierdut!
Şi doru-mi nu s-alină, şi jalea mea adâncă
Ca trista vecinicie e fără de trecut!

Plăceri ale iubirii, plăceri încântătoare!
Simpri! măreţe visuri de falnic viitor!
V-aţi stins într-o clipală ca stele trecătoare
Ce las-un întuneric adânc în urma lor.

V-aţi stins! şi de atunce în cruda-mi rătăcire
N-am altă mângâiere mai vie pe pământ
Decât să-nalţ la tine duioasa mea gândire,
Stelută zâmbitoare dincolo de mormânt!

Căci mult, ah! mult în viaţă eu te-am iubit pe tine,
O, dulce dezmierdare a sufletului meu!
Şi multă fericire ai revărsat în mine
Pe când eram în lume tu singură şi eu!

Frumoasă îngerelă cu albe aripioare!
Precum un vis de aur în viaţă-mi ai lucit,
Şi-n ceruri cu grăbire, ca un parfum de floare,
Te-ai dus, lăsându-mi numai un suvenir iubit.

Un suvenir, comoară de visuri fericite,
De scumpe, şi fierbinte, şi dulce sărutări,
De zile luminoase şi îndumnezeite,
De nopţi veneţiane şi pline de-ncântări.

Un suvenir poetic, coroana vieţii mele,
Ce mângâie şi-nvie duioasă-inima mea,
Şi care se uneşte cu harpele din stele
Când mă închin la tine, o! dragă, lină stea!

Tu dar ce prin iubire, la a iubirii soare,
Ai deşteptat în mine poetice simţiri,
Primeşte-n altă lume aceste lăcrimioare
Ca un răsunet dulce de-a noastre dulci iubiri!»

Vasile Alecsandri s-a născut la 21 iulie 1821, undeva în ținutul Bacăului, Moldova. Părinţii lui Alecsandri sunt medelnicerul Vasile Alecsandri şi Elena (născută Cozoni), fiica unui grec românizat. Om cu stare şi deschis la minte, părintele îi asigură, la fel ca şi celorlalţi copii (frumoasa Catinca, măritată cu paşoptistul C. Rolla, şi Iancu, viitorul locotenent-colonel şi literat), o creştere aleasă. Asemenea lui Mihail Kogălniceanu, Alecsandri învaţă mai întâi cu dascălul maramureşean Gherman Vida (1827-1828), trecând apoi la pensionul lui Victor Cuenim (1828). Plecat, pentru studii, la Paris (1834), îşi ia acolo, în octombrie 1835, bacalaureatul în litere. Lipsindu-i orice încli­naţie pentru chimie şi medicină, care îl tentaseră la un moment dat, se înscrie în 1836 la Facultatea de Drept, pe care o părăseşte în anul următor.

În 1838, îşi prepară bacalaureatul în ştiinţe, pe care însă nu-l obţine. Nici medic, nici inginer, primise între timp, în ţară, rangul de comis. Dar cinurile (1841 – spătar; 1853 – postelnic; către 1859 – vornic) îl lasă destul de rece. E în firea tânărului o curioasă îngemănare de leneveală şi dor de ducă. În 1839, el întreprinde împreună cu C. Negri şi N. Docan un voiaj în Italia, care îi va lăsa amintiri deosebit de plăcute. Prin Viena, avea să se înapoieze în ţară, unde fusese numit de curând „şef de masă” la serviciul scutelnicilor şi al pensiilor din Departamentul Finanţelor; demisionează în 1846. În 1840, an foarte însemnat pentru Alecsandri, este chemat la con­ducerea Teatrului Naţional din Iaşi, pe care o va gira împreună cu M. Kogălniceanu, C. Negruzzi şi profesorul P.M. Câmpeanu. Prin 1843, în urma unor excursii în munţii Moldovei, are revelaţia poeziei populare şi, din acest moment, destinul său scriitoricesc îşi găseşte un făgaş. În 1844 e redactor la revista „Propăşirea”.

«Pe un album

În zadar vuieşte Cerna şi se bate
De-a ei stânci măreţe, vechi, nestrămutate,
Şi-n cascade albe saltă pe-a lor sân…
Apa-i trecătoare, pietrele rămân!

În zadar şi anii s-adun cu grăbire,
Trecând peste inimi ce-au gustat iubire!
Suvenirul dulce de-un minut slăvit
Pintre-a vieţii valuri stă-n veci neclintit!»

În 1845 pleacă la Lemberg şi la Viena să-şi caute de sănătate, iar în 1846 se avântă într-o lungă călătorie (Constantinopol, Brusa, Atena, Insulele Ionice), făcând un popas mai îndelungat la Veneţia, unde îşi trăieşte idila cu Elena Negri; bolnavă fără scăpare, Nineta îşi dă sfârşitul peste puţină vreme, în drum spre ţară. La revoluţie, Alecsandri nu stă deoparte. Redactează un proiect de revendicări, compune poezii agitatorice, care au un viu răsunet. După înfrângerea mişcării, se refugiază, ca mulţi alţii, în Bucovina (unde un comitet al revoluţionarilor moldoveni îl desemnează secretar), apoi în Ardeal. La Braşov, aşterne pe hârtie un vehement memoriu, Protestaţie în numele Moldovei, a Omenirei şi a lui Dumnezeu, şi colaborează la alcătuirea unui program politic şi democratic, intitulat Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei, care propovăduia „libertatea, egalitatea, frăţietatea”, precum şi unirea celor două principate. Ajuns la Paris, nu are odihnă, îşi pune în joc tactul şi abilitatea, îşi face tot felul de relaţii utile, mizând pe farmecul lui de om de lume, şi nu pierde nici un prilej de a pleda cauza Principatelor Române. Exilaţii din Brusa îl aleg, în 1849, membru al Comitetului unic al emigraţiei din Moldova şi Muntenia. Între anii 1850 şi 1853, diriguieşte Arhivele Statului din Iaşi.

«Deşteptarea României *
1848

Voi ce staţi în adormire, voi ce staţi în nemişcare,
N-auziţi prin somnul vostru acel glas triumfător,
Ce se-nalţă pân’ la ceruri din a lumii deşteptare,
Ca o lungă salutare
Cătr-un falnic viitor?

Nu simţiţi inima voastră că tresare şi se bate?
Nu simţiţi în pieptul vostru un dor sfânt şi românesc
La cel glas de înviere, la cel glas de libertate
Ce pătrunde şi răzbate
Orice suflet omenesc?

Iată! lumea se deşteaptă din adânca-i letargie!
Ea păşeşte cu pas mare cătr-un ţel de mult dorit.
Ah! treziţi-vă ca dânsa, fraţii mei de Românie!
Sculaţi toţi cu bărbăţie,
Ziua vieţii a sosit!

Libertatea-n faţa lumii a aprins un mândru soare,
Ş-acum neamurile toate către dânsul aţintesc
Ca un cârd de vulturi ageri ce cu-aripi mântuitoare
Se cerc vesel ca să zboare
Către soarele ceresc!

Numai tu, popor române, să zaci vecinic în orbire?
Numai tu să fii nevrednic de-acest timp reformator?
Numai tu să nu iei parte la obşteasca înfrăţire,
La obşteasca fericire,
La obştescul viitor?

Până când să creadă lumea, o! copii de Românie!
C-orice dor de libertate a pierit, s-a stins din voi?
Până când să ne tot plece cruda, oarba tiranie
Şi la caru-i de trufie
Să ne-njuge ea pe noi?

Până când în ţara noastră tot străinul să domnească?
Nu sunteţi sătui de rele, n-aţi avut destui stăpâni?
La arme, viteji, la arme! faceţi lumea să privească
Pe câmpia românească
Cete mândre de români!

Sculaţi, fraţi de-acelaşi nume, iată timpul de frăţie!
Peste Molna, peste Milcov, peste Prut, peste Carpaţi
Aruncaţi braţele voastre cu-o puternică mândrie
Şi de-acum pe vecinicie
Cu toţi mâinile vă daţi!

Hai, copii de-acelaşi sânge! hai cu toţi într-o unire
Libertate-acum sau moarte să cătăm, să dobândim.
Pas, români! lumea ne vede… Pentru-a Patriei iubire,
Pentru-a mamei dezrobire
Viata noastră să jertfim!

Fericit acel ce calcă tirania sub picioare!
Care vede-n a lui ţară libertatea re-nviind,
Fericit, măreţ acela care sub un falnic soare
Pentru Patria sa moare,
Nemurire moştenind.»

În 1852, imprimă primul număr al revistei „România literară”, suspendată de cenzură mai înainte de a fi difuzată. Şi, din nou, călătorii. După un popas pe continentul african, se duce în Spania, iar de acolo pleacă la Paris, având drept tovarăş de voiaj pe Prosper Merimee, cu care se întreţine despre poezia noastră populară. În 1854 se află la Londra, apoi iarăşi în capitala Franţei, dar, murindu-i părintele, trebuie să se întoarcă în ţară. Acum săvârşeşte un gest de mare democrat, dezrobindu-şi ţiganii de pe moşia de la Mirceşti. În 1855 apare, în fine, „România literară”. Încă un drum la Constantinopol şi de aici – spre Crimeea. Pe frontul de la Sevastopol îl înfioară priveliştea războiului.

Pentru înfăptuirea Unirii, unul dintre visele sale din tinereţe, nu precupeţeşte nici un efort, fie în ţară, fie în capitala Franţei, dovedind de fiecare dată excelente virtuţi de diplomat. Face parte din grupul unionist, fiind cooptat în Comitetul central al Unirii. Scrie versuri înflăcărate (Hora Unirei), care se recită şi se cântă cu însufleţire. Deşi ales în Divanul ad-hoc al Moldovei, nu-şi exercită, fiind suferind, mandatul de deputat al Bacăului. Sub Căimăcămie, în 1858, e secretar de stat provizoriu la Postelnicie, în care calitate contri­buie la adoptarea unor măsuri pentru asigurarea libertăţii presei. La un moment dat avea considerabile şanse de a fi ales domn. Renunţă însă în favoarea lui C. Negri, susţinând apoi, cu multă căldură, pe Al. I. Cuza.

«Hora Unirii
1857

Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inimă română,
Să-nvârtim hora frăţiei
Pe pământul României!

Iarba rea din holde piară!
Piară duşmănia-n ţară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori şi omenie!

Măi muntene, măi vecine,
Vină să te prinzi cu mine
Şi la viaţă cu unire,
Şi la moarte cu-nfrăţire!

Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi şi la durere.
Unde-s doi, puterea creşte
Şi duşmanul nu sporeşte!

Amândoi suntem de-o mamă,
De-o făptură şi de-o seamă,
Ca doi brazi într-o tulpină,
Ca doi ochi într-o lumină.

Amândoi avem un nume,
Amândoi o soartă-n lume.
Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,
În noi doi un suflet bate!

Vin’ la Milcov cu grăbire
Să-1 secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,

Şi să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frăţească
Pe câmpia românească!»

Devenit ministru al Afacerilor Străine în Moldova, are de îndeplinit, în 1859, ca trimis al domnitorului, o misiune delicată, de mare răspundere. Se achită cu brio, obţinând adeziunea şi sprijinul unor personali­tăţi politice apusene, precum Napoleon al III-lea, Victor Emanuel al II-lea, Cavour şi alţii. Acasă, în guvernul prezidat de Ion Ghica, primeşte şi portofoliul de ministru de Externe al Munteniei. Brusc, Alecsandri ia hotărârea, neaşteptată, de a părăsi arena politică. Se va retrage, din 1863, la conacul său de la Mirceşti. Nu primeşte să fie senator, în schimb nu refuză alegerea sa ca membru al Societăţii Academice Române, unde se manifestă ca un partizan al principiului fonetic în ortografie, în urma unor divergenţe se retrage, fiind învestit ulterior cu titlul de membru onorific. La insistenţele lui M. Kogălniceanu, candidează ca deputat şi obţine bineînţeles numărul de voturi trebuitor.

În 1878, juriul felibrilor, de la Montpellier, îi decernează, la propunerea poetului Frederic Mistral, un premiu pentru Cântecul gintei latine. Versurile, modeste, sunt traduse în numeroase limbi, dar ecoul, pe plan european, va fi destul de slab. Acasă, în schimb, evenimentul declanşează un mare entu­ziasm, Alecsandri fiind copleşit de onoruri, ceea ce provoacă, firesc, invidii şi cârteli. Campania de denigrare şi chiar de contestare a poetului nu se lasă aşteptată. Iniţiată de Al. Macedonski, ea va fi continuată de B. Delavrancea, Al. Vlahuţă, Traian Demetiescu şi alţii. Foarte demn şi aulic faţă de detractori, Alecsandri nu ripostează, dar va răspunde, cu autoritatea cuvântului său, T. Maiorescu, luând apărarea celui pe care îl situase în fruntea „direcţiei noi” a literaturii noastre. Când, în 1883, Eminescu se îmbolnăveşte, Alecsandri conferenţiază la Ateneul Român în beneficiul nefericitului poet care, în Epigonii, îl numise „rege-al poeziei”. În 1884 ajunge senator, iar în 1885, ministru plenipotenţiar la Paris. Însă starea sănătăţii lui e din ce în ce mai rea. Bolnav de cancer, se va stinge în conacul de la Mirceşti.

A fost o zodie norocoasă aceea în care s-a născut scriitorul. Cu firea lui senină şi echilibrată, Alecsandri păşeşte prin viaţă lin, cu nonşalanţă, gata oricând să guste o plăcere, cu delicii de rafinat epicureu. E înclinat spre confort şi reverie, dar tânjeşte mereu să cutreiere prin ţinuturi cu un soare blând şi învăluitor. Dacă pare uneori infatuat şi distant, mai ales în raport cu tânăra generaţie, faţă de cei apropiaţi se arată mereu afectuos, cu duioşii neaşteptate. Uşurătatea celui pe care Eminescu l-a văzut „veşnic tânăr şi ferice” e contrazisă de gesturile lucide, dezinteresate, care denotă o disponibilitate pentru angajament în slujba unei cauze înalte. Nici un curent, dintre cele care străbat epoca, nu şi-l poate cu totul integra.

«Dan, căpitan de plai
(XV secol)

Frunză verde de mălai;
Cine merge sus la rai?
Merge Dan, şoiman de plai,
C-a ucis el mulţi duşmani,
Un vizir şi patru hani.
Frunză verde lemn de brad,
Cine merge jos în iad?
Merg tătarii lui Murad,
C-au ucis în zi de mai
Pe Dan, căpitan de plai!
(Fragm. de cântec poporal)

I

Bătrânul Dan trăieşte ca şoimul singuratic
În peştera de stâncă, pe-un munte păduratic,
Privind cu veselie cum soarele răsare,
Dând viaţă luminoasă cu-o caldă sărutare,
Privind cu jale lungă cum soarele apune…
Aşa şi el apus-a din zile mari şi bune!
Vechi pustnic, rămas singur din timpul său afară,
Ca pe un gol de munte o stâncă solitară,
Dincolo din morminte el trist acum priveşte
O tainică fantasmă ce-n zare s-adânceşte,
Fantasma drăgălaşă a verdei tinereţi
Ce fuge de răsuflul geroasei bătrâneţi,
Şi zice: “Timpul rece apasă-umărul meu
Şi cât m-afund în zile, tot simt că e mai greu!
O! lege-a nimicirii, o! lege nemiloasă!
Când, când s-a toci oare a vremii lungă coasă!”
Apoi el pleacă fruntea şi cade în visare,
Iar munţii, albi ca dânsul, se-nclină-n depărtare.
Ai timpilor eroici imagine augustă,
Pe când era el tânăr, lumea-i părea îngustă
Pentru bine, şi largă, prea largă pentru rău!
El ar fi vrut-o bună ca bunul Dumnezeu.
Deci îi plăcea să-nfrunte cu dalba-i vitejie
Pe cei care prin lume purtau bici de urgie,
Şi mult iubea când ţara stiga: “La luptă, Dane!”
Să vânture ca pleava oştirile duşmane.
Atunci a lui mânie ca trăsnetul era,
În patru mari hotare tuna şi fulgera,
Iar ţara dormea-n pace pe timpii cei mai răi
Cât Dan veghea-n picioare la căpătâiul ei.
Ades el pleca singur prin codri fioroşi,
În care luceau noaptea oţeluri şi ochi roşi,
Şi dacă murgu-i sprinten da-n lături sforăind,
Viteazul cu blândeţe îl dezmierda grăind:
“N-aibi grijă, măi şoimane! eu am şi duc cu mine
O vrajă rea de duşmani şi bună pentru tine”.
Şi murgu-şi lua calea în linişte deplină
Prin codri fără drumuri şi fără de lumină.
Iar vulturii carpatici cu zborul îndrăzneţ
Făceau un cortegi falnic eroului drumeţ.

Încrederea-nfloreşte în inimile mari!

II

Bătrânul Dan ascultă grăind doi vechi stejari
Crescuţi dintr-o tulpină pe culmea cea de munte
Ş-având ca o coroană un secol pe-a lor frunte.
“O! frate, zice unul, un vânt în miez de noapte
Adusu-mi-a din vale lung vaiet, triste şoapte!…
E sabie în ţară! au năvălit tătarii!
Ş-acum în bălţi de sânge îşi joacă armăsarii!”
“Aşa! răspunde altul, colo în depărtare
Zărit-am astă-noapte pe cer lumină mare!
Ard satele române! ard holdele-n câmpii!
Ard codrii!… Sub robie cad fete şi copii.
Şi-n fumul ce se nalţă cu larme zgomotoase
Zbor suflete gonite din trupuri sângeroase!”
Bătrânul Dan aude, suspină şi nu crede!
Dar iată că pe ceruri din patru părţi el vede
Trecând un stol de vulturi urmaţi de uli gramadă,
Atraşi în orizonturi de-a morţii rece pradă.

Un fulger se aprinde în ochii lui pe loc.
“La luptă, Dane! ţara-i în jar, ţara-i în foc!”
Bătrânul Dan desprinde un paloş vechi din cui,
Şi paloşul luceşte voios în mâna lui.
Bătrânul Dan pe sânu-i apasă a lui mână
Şi simte că tot bate o inimă română.
El zice cu mândrie, nălţând privirea-n sus:
‘Pe inimă şi paloş rugina nu s-a pus.
O! Doamne, Doamne sfinte, mai dă-mi zile de trai
Pân’ ce-oi strivi toţi lupii, toţi şerpii de pe plai!
Fă tu să-mi pară numai atunci paloşul greu,
Când inima-nceta-va să bată-n pieptul meu,
Ş-atunci inima numai de-a bate să încete
Când voi culca sub tărnă a duşmanilor cete!”
Apoi el strânge chinga pe zdravenele-i şale,
Îşi face-o cruce, pleacă şi se coboară-n vale.

III

În scurtele răstimpuri când soarele declină
Şi noaptea-şi pune stema feerică, stelină,
E un moment de pace în care, neoprit,
Se pierde doru-n umbra amurgului mâhnit.
Atunci zăreşte ochiul minunile din basme,
Acele legioane de tainice fantasme
Care-ntre zi şi noapte apar în loc oprite
Cu mantii lungi şi albe de-a lungul învelite.
Aşa apare-n şesuri măreţul om de munte,
Călcând cu paşi gigantici pe urme mai mărunte!
Nu ştiu de el copacii tineri, crescuţi pe maluri,
Dar râul îl cunoaşte şi scade-a sale valuri,
Să treacă înainte viteazul Dan la luptă.
Şi astfel tot el pasă pe cale ne-ntreruptă
Pân’ ce soseşte-n seară la casa lui Ursan.

Om aspru care doarme culcat pe-un buzdugan,
Ursan, pletos ca zimbrul, cu pieptul gros şi lat,
Cu bratul de bărbat, cu pumnul apăsat,
E scurt la grai, năprasnic, la chip întunecos.
El e de peste Milcov pribeag misterios.
Toţi care ştiu de dânsul spun multe, dar şoptind,
Şi cale de o zare îl ocolesc grăbind,
Deşi-i place să crească sirepe herghelii,
Răzlete pe întinsul câmpiilor pustii.
Pe vremea lui, sub ochii lui Ştefan, domn cel mare,
Intrând în duşmani singur ca vieru-n stuhul tare,
A prins pe hanul Mârza din fugă cu arcanul;
Iar Ştefan, de la dânsul în schimb luând pe hanul,
I-a zis: “Ursane frate! să-ţi faci ochirea roată,
Şi cât îi vedea zare, a ta să fie toată!”*
De-atunci el stă de pază în mijlocul câmpiei
Şi nime nu s-atinge de zmeii hergheliei.

Drumeţul intră, zice: “Bine-am găsit, Ursane!…”
Un aspru glas răspunde: “Bine-ai venit, moş Dane!
Ce vânt te-aduse-aice?”
“Vânt rău şi de jelire!
Ne calc’ păgânii, frate, şi ţara-i la pieire!”
Ursan tresare, geme, s-aprinde-n gândul său.
Dan zice: “De pe munte venit-am să te ieu,
Să mergem”.
“Dar! să mergem!” adaugă Ursan
Şi mult cu drag priveşte grozavu-i buzdugan.
Apoi un corn apucă şi buciumă în vânt.

IV

Deodată se aude un tropot pe pământ,
Un tropot de copite, potop rotopitor!

Ursan cu al său oaspe în fund, spre soare, cată,
Şi văd sub cerul luciu, în zarea-nflăcărată,
Zburând o herghelie de armăsari zmeioşi,
Cu coamele în vânturi, cu ochii scânteioşi,
Şi-nfiorând câmpia de-o aspră nechezare.
Un voinicel în floare, pe-un alb fugar călare,
Îi mână c-un harapnic ce-n urma lor pocneşte
Şi ca un şarpe negru prin aer se-nvârteşte.
Ursan le-aţine calea şi caii stau în loc.
Apoi către voinicul ce poartă busuioc
El zice: “Fulgo! prinde-mi pe murgul cel ţintat,
Moş Dan şi eu la Nistru ne ducem pe luptat!”
“Dar eu, întreabă Fulga, eu să nu-mi cerc puterea?”
“Tu să rămâi aice ca să-mi păzeşti averea.”

Frumos odor e Fulga! şi naltă-i e făptura!
Sub genele-i umbroase doi ochi lucesc ca mura,
Şi părul său de aur în creţi lungi se lasă
Ca pe strujanul verde un caier de mătase.
El are glas puternic în gură rumeoară
Şi mers cu legănare de gingaşă fecioară.
Oricine-1 vede-n soare cu pelita lui albă,
Purtând la brâu un paloş şi pe grumaji o salbă,
Se-ntreabă: ce să fie, fecior de zmeu, ori fată?
Iar când pe sub altiţa cămăşii înfirată
Zăreşte la lumină doi crini ieşiţi în undă,
Doi pui în neastâmpăr de lebădă rotundă,
Răpit de dor, el cade pe gânduri câte-un an!…

Voinicul e viteaza copilă-a lui Ursan.
Ea intră-n herghelie cu pasul îndrăzneţ
Şi merge drept la murgul sălbatic şi răzleţ,
Zicând lui Dan ce-n treacăt îi dă povătuiele:
“Moş Dane! tu cu-a tale şi eu cu ale mele!”
Sirepul o zăreşte, ridică narea-n vânt,
Încruntă ochiul, bate copita de pământ,
Zburleşte coama, saltă, în lături se izbeşte;
Dar Fulga zvârle laţul, de gât îl arcăneşte
Şi repede ca gândul, s-aruncă uşurel,
Îi pune mâna-n coamă şi-ncalecă pe el.
Gemând, el sare-n aer pe patru-a lui picioare,
Azvârle, se frământă, se spumegă-n sudoare
Şi-n zbor plecând deodată, nebun de groază, murgul
S-afundă-n largul spaţiu şi spintecă amurgul…
Dar când steluţa lunii apare viu la lume,
Copila se întoarce cu murgul alb de spume
Şi zice: “Iată calul! El ştie-acum de frâu
Ca paloşul de mijloc şi mijlocul de brâu.”
Ursan cu drag răspunde: “Aibi parte de noroc!”
Apoi cu Dan bătrânul, arzând de mare foc,
Încalecă şi-n umbră dispar ca într-un nor…
Iar Fulga-i urmăreşte cu sufletul în dor.

V

E noaptea înstelată, e caldă, liniştită!
Se pare că din ceruri pe lumea adormită
Pluteşte-o lină, dulce, divină îndurare,
Dar ea nu poate stinge avântul de turbare
Ce duce călăreţii pe-ntinderea pustie,
Precum doi spectri gemeni mânaţi de-o vijelie.
Ei zbor tăcuţi sub ochii stelutelor trezite
În orizontul negru ce-i soarbe şi-i înghite.
S-afund mereu în taina nopţii; dar gândul lor
De mult e cu tătarii în luptă de omor.
Oţintă de lumină prin umbră viu înoată.
Ea creşte, se înaltă pe zare ca o roată
Şi umple de văpaie cereştile abisuri.
Păduri, movile, râuri apar căzute-n visuri,
Dar leul de la munte şi vierul de pe vale
Nu văd prin vis de sânge decât Moldova-n jale.
“E roşie luna!” zice din doi cel mai bătrân.
“E luna însetată de sânge de păgân!”
Răspunde cel mai aspru… Şi puii lor de zmei
Se duc trăgând doi spectri de umbră după ei.
Se duc vârtej ca gândul plecat în pribegie,
Se duc pân’ ce-a lor umbră întinsă pe câmpie
Le trece înainte şi pân’ ce se lovesc
În ochi cu faptul zilei… Atunce se opresc.

Şi iată-i pe o culme nocturnii călători,
Lucind sub cerul palid în mantie de zori!
Ei lasă jos pe coastă să pască armăsarii
Şi stau privind în vale cum fac pârjol tătarii.
Cinci sate ard în flăcări pe câmp, şi fumul lor
Se-ntinde ca o apă, pluteşte ca un nor
De-a lung pe şesul umed, şi zboară sus în aer,
Ducând cu el un vuiet de larmă şi de vaier.
Prin fum se zăresc umbre fuginde, rătăcite,
Copii mărunţi, şi mame, şi fete despletite,
Şi cai scăpaţi în fugă, şi câini, şi boi în turme,
Goniţi de tătărimea ce calcă pe-a lor urme.
Ici, colo, se văd cete în luptă încleştate,
Mişcări de braţe goale în aer ridicate,
Luciri de arme crunte pătate roş cu sânge
Pe care-o rază vie din soare se răsfrânge.
Apoi din vreme-n vreme o ceaţă luptătoare
Se-mprăştie cu grabă, lăsând cadavre-n soare!
Iar lângă Nistru, multa urdie tătărească
Năprasnic se ucide cu gloata românească.

Dan zice: “Măi Ursane! acolo e de noi!
Acolo râde moartea în crâncenul război.
Acolo să dăm proaşcă, sub ochiul cel de sus,
Tu dinspre faptul zilei, şi eu dinspre apus,
Şi cale să deschidem prin aprigul duşman…
La lucru-acum, fârtate! la lucru, măi Ursan!”
“Amin şi Doamne-ajută!” Ursan voios răspunde,
Şi-n gloată fiecare ca viforul pătrunde.

VI

Ursan năval’ s-aruncă în neagra tătărime,
Croind o pârte largă prin deasa ei mulţime.
Sub mână-i buzduganul, unealtă de pieire,
Ca un balaur face în juru-i o rotire,
Un cerc de moarte-n care amar de cine-i prins
Sărmanu-nchide ochii şi soarele-i s-a stins!

În lături, înainte, în urmă-i totul moare!
Zbor creierii din tidve sub ghioaga zdrobitoare,
Şi-n urmă, şi-mprejuru-i, şi-n lături semănate
Zac sute de cadavre cu capete sfărmate.
Şi astfel ne-mpăcatul Ursan mereu lucrează,
Şi spre apus prin sânge mereu înaintează.
Ca dânsul, Dan bătrânul, erou întinerit,
Tot vine după paloş spre mândrul răsărit.
El intră şi se-ndeasă în gloata tremurândă
Ca junghiul cel de moarte în inima plăpândă,
Şi paloşu-i ce luce ca fulger de urgie
Tot cade-n dreapta,-n stânga şi taie-n carne vie…
Fug toţi şi pier din cale-i!… El strigă: “Steie faţă
Cui place vitejia, cui s-a urât de viaţă!”
Dar nime nu-ndrăzneşte la glasu-i să apară,
Căci el se-naintează precum un stâlp de pară,
Şi cine-1 vede falnic, aprins, cu fruntea sus,
Îi pare că alt soare se-nalţă din apus.
Şi astfel ambii oaspeţi ai morţii ne-mpăcate
Cosesc la vieţi în floare pe straturi sângerate
Ş-ajung ei faţă-n faţă prin apriga furtună,
Şi armele lor ude cruciş le împreună.
“Noroc pe, Ursane!”
“Şi pe, tot noroc!”
Dar n-a sfârşit cuvântul Ursan şi cade-n loc,
Străpuns de o săgeată ce-i intră-n piept adânc.
El scapă buzduganul, se pleacă pe oblânc
Şi greu se prăbuşeşte c-un geamăt de pe cal.

Tătarii ca zăvozii pe dânsul dau năval’!
“În lături, litfe!” strigă la ei viteazul Dan,
Punându-se de pază la capul lui Ursan.
Cu calu-n mâna stângă, cu pala-n mâna dreaptă,
Ameninţând cu ochii tătarii, mi-i aşteaptă
Precum aşteaptă zimbrul de lupi înconjurat
Să-i zvârle cu-a lui coarne pe câmpul spăimântat.
Dar nici gândesc păgânii să deie piept cu el,
Căci paloşu-i năprasnic e vultur de oţel.
Retraşi în jur deoparte, nemernici, sperieţi,
Ei scot din a lor arcuri un vifor de săgeţi,
Şi Dan, lovit în coaste, şopteşte cu oftare:
“Ursane, pentru tine de-acum nu e scăpare!”
Zicând, el cade-aproape, se sprijină-ntr-o mână
Şi paloşul lui ţine în loc ceaţa păgână.

O! Dane căpitane! puterile-ţi slăbesc
Şi norii pe deasupră-ţi trecând se învârtesc.
Tu mori! şi tătărimea s-apropie de tine!

Dar iată din pustiuri un alb vârtej că vine
Şi trece prin urdie ca printr-un lan de grâu.
E un voinic călare pe-un cal ce n-are frâu,
Voinic, în brâu cu paloş şi pe grumaz cu salbă.
E Fulga, ce apare ca o fantasmă albă
Şi grabnic pe-al ei tată răpeşte din grămadă,
Apoi cu el dispare ca şoimul cu-a sa pradă.

“Alah!” răcnesc tătarii cătând cu groază-n urmă…
Dar ce văd ei deodată, căci glasul lor se curmă?
Ei văd curgând pe dealuri arcaşii din Orhei
Ce vin cu-o falcă-n ceruri, aprinşi ca nişte zmei!
Un lung fior de spaimă pătrunde într-o clipă
Prin deasa tătărime ce-i gata de risipă,
Şi toţi pe loc la fugă plec iute, se duc orbi,
Cum pleacă din câmpie un nor întins de corbi.
Amar e de răzleţul ce-n urma lor rămâne!
Şi cade, mic sau mare, pe mâinile române!
În faţă cu românul nu-i milă, nu-i iertare,
Nici chiar în sân de mamă nu poate-avea scăpare.
O ştiu de mult tătarii, o ştiu de la bătrâni
Şi fug, nevrând s-asculte de şefi, de-ai lor stăpâni
Tot omul vede moartea ş-aleargă-nspăimântat.
Cel viu uită şi lasă pe mortul ne-ngropat
Şi făr-a-ntoarce capul se duce-orice păgân,
Că-n umbra fiecărui s-avântă un român!

Iar hanu-şi smulge barba, îşi rupe şalul verde
Privind urdia-ntreagă în clipă cum se pierde.
Sub ochii lui în lacrimi, pe câmpul cel de lupte
Apar grămezi de leşuri, grămezi de arme rupte,
De cai ucişi, de care, de corturi risipite,
Şi tuiurile oastei de oaste părăsite!

O! pas cumplit al soartei! Tot ce-i era de fală,
Cai, steaguri, cete mândre, strălucitoare arme,
Clădiri de visuri nalte, magie triumfală,
A fost de-ajuns o clipă ca totul să se darme!

VII

Ghirai a trecut Nistrul înot pe calul său,
Luând pe Dan rănitul ca pradă şi trofeu.
El merge de se-nchide în cortu-i, umilit,
Precum un lup din codri ce-a fost de câini gonit.
Trei zile, trei nopţi hanul nu gustă-n suflet pace.
Întins ca un cadavru jos pe covor el zace,
Dar când revine, palid, din lunga-i desperare,
În ochii lui trec fulgeri de crudă răzbunare.
El strigă să-i aducă sub cort pe Dan bătrânul.

Deşi cuprins de lanţuri, măreţ intră românul!
“Ghiaur! zice tătarul cu inima haină,
Ce simte firul ierbii când coasa e vecină?”
“Ea pleacă fruntea-n pace, răspunde căpitanul,
Căci are să renască mai fragedă la anul!”

Ghirai cade pe gânduri, lăsându-şi capu-n piept,
Şi, îmblânzindu-şi glasul: “O! Dan, om înţelept!
Te ştiu de mult pe tine, cunosc al tău renume
Din graiul plin de lacrimi orfanilor din lume.
Pe mulţi tătari cuprins-ai de-ai morţii reci fiori!
Acum îţi veni rândul şi ţie ca să mori.
Priveşte! lângă uşă călăul te pândeşte
Cu ştreangul şi cu pala ce-n mână-i zângăneşte.
Un semn, şi capu-ţi zboară la câini şi la vulturi,
Şi suiletu-ţi se pierde în lumea de ghiauri.
Dar însă îmi fac milă de ani şi de-a ta minte,
Gândind la bătrâneţea ce-apasă-al meu părinte,
Şi vreau, cu daruri multe, pe tine-a te ierta
De vrei tu să te lepezi acum de legea ta!”

Creştinul Dan, bătrânul cu suflet luminos,
Înalţă-a lui statură şi zice maiestos:
“Ceahlăul sub furtună nu scade muşuroi!
Eu, Dan, sub vântul soartei să scad păgân nu voi.
Deci, nu-mi convine viaţa mişelnic câştigată,
Nici pata fărdelegii în fruntea mea săpată.
Ruşinea-i o rugină pe-o armă de viteaz,
Un vierme ce mănâncă albeaţa din obraz.
Cui place să roşească, roşească… eu nu vreu
Nici pată pe-a mea armă, nici pe obrazul meu.
Alb am trăit un secol pe plaiul strămoşesc
Şi vreau cu faţa albă senin să mă sfârşesc,
Ca după-o viaţă lungă, ferită de ruşine,
Mormântul meu să fie curat şi alb ca mine!
Aşa m-a deprins Ştefan, uşoară ţărna-i fie!
La trai fără mustrare şi fără prihănie.
Nu-mi trebuie-a ta milă, nu vreau a tale daruri.
Tu îmi întinzi o cupă mult plină de amaruri,
Departe ea de mine!… mai drept e ca să mor!…
Iar dacă ai tu cuget şi-ţi pasă de-al meu dor,
Ghirai, mă lasă, lasă în ora morţii grele
Să mai sărut o dată pământul ţării mele!”

Uimit, Ghirai se scoală, cu mâna lui desface
Unealta de robie sub care leul zace,
Cumplitul lanţ ce-l leagă cu strânse noduri sute,
Şi zice grabnic: “Tată, ia calul meu şi du-te!”

Bătrânul Dan ferice se duce, Nistrul trece,
Şi-n aerul Moldovei se umilă pieptu-i rece,
Şi inima lui creşte, şi ochii-i plini de jale
Cu drag privesc prin lacrimi podoaba ţării sale.
Sărmanu-ngenunchează pe iarba ce străluce,
Îşi pleacă fruntea albă, smerit îşi face cruce
Şi pentru totdeauna sărută ca pe-o moaşte
Pământul ce tresare şi care-1 recunoaşte…
Apoi el se întoarce la hanul, intră-n cort,
Suspină, şovăieşte şi, palid, cade mort!

Iar hanul, lung privindu-1, rosteşte cu durere:
“O! Dan viteaz, ferice ca tine care piere,
Având o viaţă verde în timpul tinereţii
Şi albă ca zapada în iarna bătrâneţii!…”»

Alecsandri şarjează ridi­colele ce decurg din importul pripit de civilizaţie, dar ia în şfichi şi conservatorismul retrograd. În paşoptismul său se simte o inflexiune junimistă. Iar simţământul patriotic alunecă uneori, din păcate, în xenofobie. Scriitorul n-a fost un spirit teoretic, dar a simţit nevoia, totuşi, de a formula (în prefeţe, studii, articole) acele principii după care s-a călăuzit. El crede, romantic, în chemarea mesianică a omului de condei, cum şi în menirea socială a artei. Literatura, în convingerea lui, trebuie să educe şi să înrâurească, funcţia ei fiind una morală şi patriotică. Pentru a fi viabilă, ea se cuvine să fie naţională, inspirându-se din realitate, din actualitate, înţeleasă ca o expresie elocventă a vieţii unui neam. O chestiune importantă, care revine adesea în preocupările lui, este aceea a limbii.

În 1863 el tipăreşte, la Paris, sub pseudonimul V. Mircesco, o Grammaire de la langue roumaine, alcătuită la îndemnul lui judeţul A. Vaillant, cu ajutorul lui A. Ubicini (care redactează şi o introducere) şi al lui Al. Papadopol-Calimah. A susţinut întot­deauna, în ortografie, principiul fonetic, combătând excesele şi derapajele latiniste, italieniste, puriste. A făcut, sporadic, şi critică literară (Stanţe epice de dl. Aristia, Constantin Negruzzi), împărtăşind poziţia cumpănită a unui C. Negruzzi sau M. Kogălniceanu.

Regalitatea literară a lui Alecsandri se întemeiază îndeosebi pe faima de poet. El însuşi se socotea, de altfel, un bard al naţiunii. A colaborat (semnând, rar, şi cu pseudonime ca Vlad Moraru, Ştefan Moina, V. Cotnariu) la publicaţii ca „Albina româ­nească”, „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, „Dacia literară”, „Bucovina”, „Zimbrul”, „Steaua Dunării”, „Concor­dia”, „Ilustraţiunea”, „Revista română”, „Convorbiri literare” (începând din 1867), „Foaia Soţietăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina”, „Literatorul” etc.

«15 mai 1848

Fraţilor, nădejde bună! fiţi cu toţi în veselie!
Cerul însuşi ocroteşte scumpa noastră Românie!
Azi e ziua de-nviere a românului popor,
Care singur îşi urzeste dulce, mândru viitor.

Priviţi cerul cum se-ntinde ca o mare-nseninată;
Priviţi soarele ce-aruncă o lumină înflăcărată;
Priviţi vaile-nflorite, codrii, munţii înverziţi!
Cerul, soarele, pământul astăzi sunt împodobiţi;
Căci e ziua mult dorită, căci e zâna mult măreaţă,
Unde falnic se ridică România îndrăzneaţă!

Fraţilor, nădejde bună! azi, sub cerul fără nori,
Libertatea, România se-ntâlnesc pe câmpi de flori
S-innoiesc în faţa lumei a lor vecinică-nfrăţire
Dup-o lungă, dureroasă şi fatală despărţire.

Fraţilor, nădejde bună! Viitorul ce urziţi
Va fi vrednic de trecutul a strămoşilor slăviţi!
Bărbăţia şi unirea între voi de-acum domnească,
Şi strigaţi în libertate: România să trăiască!»

Poezia popu­lară îl impresionează, smulgându-i exclamaţia, luată de mulţi în serios, că „românul e născut poet”. În folclor, el vede o sursă a regenerării literaturii naţionale. Faţă de exaltările romantice din comentariile sale la culegerea Poezii poporale. Balade (Cântece bătrâneşti) adunate şi îndreptate (1852-1853), în ediţia de Poezii populare ale românilor (1866), consideraţiile capătă un aspect mai metodic (se vorbeşte, de pildă, despre circulaţia internaţio­nală a unor subiecte şi motive). Piesele sunt recoltate din toate regiunile locuite de români, Alecsandri fiind cel dintâi care pune în evidenţă unitatea folclorului nostru. A încercat o clasificare pe specii: cântece bătrâneşti (balade), doine (cântece de dor), cântece haiduceşti (de codru), hore sau cântece de jale.

Între anii 1840 şi 1862, poetul elaborează un ciclu de Doine (haiduceşti, ţărăneşti, ostăşeşti ori plecând de la diverse credinţe şi superstiţii). Într-o atmosferă plină de prospeţime, împletire de real şi fabulos, se desfăşoară idile graţioase sau fremătând de un senzualism frust. Perso­najele descind din basme (strigoi, zburătorul, feţi-frumoşi), din mituri, din legende istorice, Alecsandri fiind unul dintre primii care prelucrează la noi asemenea motive. Vrăji şi descântece se torc, într-o ambianţă fantasmagorică, dar, pe neaşteptate, magicul se răsuceşte în grotesc. Ici şi colo, svâcneşte accentul social, vibrează coarda patriotică. Simplă, dinamică şi fluentă, expre­sia pierde atunci când poetul face uz de diminutive şi se răsfaţă în edulcorări. Unele doine (Sora şi hoţul, Doina) îl vor înrâuri pe Eminescu (în Făt-Frumos din tei, Povestea teiului, De-aş avea…).

«Doina 

Doina, doiniţă!
De-aş avea o puiculiţă,
Cu flori galbene-n cosiţă,
Cu flori roşii pe guriţă!

De-aş avea o mândrulică
Cu-ochişori de porumbică
Şi cu suflet de voinică!

De-aş avea o bălăioară
Naltă, veselă, uşoară,
Ca un pui de căprioară!

Face-m-aş privighetoare
De-aş cânta noaptea-n răcoare
Doina cea dezmierdătoare!

Doina, doinitâ!
De-aş avea o puşculiţâ
Şi trei glonp în punguliţâ
Ş-o sorioară de bărdiţă!

De-aş avea, pe gândul meu,
Un cal aprig ca un leu,
Negru ca păcatul greu!

De-aş avea vro şapte fraţi,
Toţi ca mine de bărbaţi
Şi pe zmei încălecaţi!

Face-m-aş un vultur mare,
De-aş cânta ziua, la soare,
Doina cea de răzbunare!

Doina, doiniţă!
Şi i-aş zice: “Mândruliţă,
Mă jur p-astâ cruciuliţâ
Să te ţin ca un bădiţă!”

Şi i-aş zice: “Voinicele,
Să te-ntreci cu rândunele
Peste dealuri şi vâlcele!”

Şi le-aş zice: “Şapte fraţi,
Faceţi cruce şi juraţi
Vii în veci să nu vă daţi!”

Hai, copii, cu voinicie,
Să scăpăm biata moşie
De păgâni şi de robie!»

Scrise între anii 1864 şi 1875, legendele sunt, s-ar putea spune, frânturi de epopee. Ciclul, nu tocmai omogen, înmănunchează romanţa şi oda, elegia şi istorisirea galantă, nutrindu-se din fabulosul poveştilor (Legenda rândunicăi, Legenda ciocârliei), cultivând naraţiunea vitejească (Dumbrava Roşie, Dan, căpitan de plai) şi pe aceea plină de grozăvii, cu crime şi monştri (Grui-Sânger). Subiectele sunt desprinse dintr-un Ev Mediu de poveste, cu eroi supradimensionaţi, aşa cum apar ei în închipuirea rapso­dului popular. Punerea în scenă e măreaţă, dicţiunea – grandilocventă. Un retorism solemn, dar monocord trădează lecturi hugoliene. Dar Alecsandri nu are, totuşi, vocaţia sublimului. Exotisme de Orient colorează legende cum sunt Hodja Murad Paşa şi Guarda Saraiului. Relevând însuşiri de picturalitate, Pohod na Sybir conturează un tablou sumbu, apăsător.

Omagi­ind bravura soldaţilor români în Războiul pentru Indepen­denţă, ciclul Ostaşii noştri (1878) evocă, pe un ton hâtru (care anunţă maniera lui G. Coşbuc) ori de înţelepciune gravă, bătrânească, o bătălie purtată parcă în şagă (Hora de la Plevna), cu tot dramatismul unor episoade (Peneş Curcanul). În simplitatea şi curăţenia lor sufletească, aceşti luptători plecaţi de la coarnele plugului sunt nişte viteji (Sergentul) şi Alecsandrinu pregetă să le înalţe o odă (Odă ostaşilor români). Printre ultimele poezii, apărute postum, trebuie menţionate Plugul blăstemat, care, cu surprinzătoare vehemenţă, osândeşte inechitatea socială, şi Unor critici, profesiune de credinţă, de o impresio­nantă modestie şi demnitate, a poetului în amurgul carierei.

«Cuza Vodă

Văzutu-te-am în pace suind scara mărirei
Şi-n pace luănd calea augusta-a nemurirei,
O! scump amic, domn mare, o! nume cu splendoare
Sadit pe miriade de libere ogoare!

O clipă apărut-ai în planul veciniciei
Şi vecinice mari fapte lăsat-ai României,
Nălţând din părăsire antica-i demnitate
Prin magica Unire şi sacra Libertate.

Ca norul plin de mană ce trece şi revarsă
O ploaie roditoare pe brazda care-i arsă,
Şi, stând apoi deoparte, în urma lui priveşte
Cum brazda se deschide şi câmpul înfloreşte,

Aşa şi tu din ceruri ai dulcea mângâiere
Şi vezi a ţării tale frumoasa renviere,
Tu, ce-ai stârpit cu sceptrul, unealta de rodire,
Din suflete şi câmpuri sămânţa de serbire,

Acum te odihneşte gustând eterna pace
În taina măiestoasă a morţii care tace,
Lăsând o lume-ntreagă la tine să gândească
Ş-a ta legendă, Cuza! cu fală s-o rostească…

Sunt nume destinate, ca numele tău mare,
Să steie neclintite pe-a Timpului hotare
Şi vecinic să răspânda o falnică lumină
Pe seculii ce-n umbră, trecând, li se închină!»

Când Alecsandri ajungea, în 1840, la conducerea Teatrului Naţional din Iaşi, dramaturgia autohtonă se afla, în pofida unor meri­torii încercări, într-un stadiu de început. Constatând penuria de piese originale, el îşi pune în gând să creeze anume un repertoriu românesc. Demersul său e, mai întâi, de ordin cultural. Dramaturgul practică, mărturisit şi cu tot dinadinsul, o artă cu tendinţă morală, dar şi de imediată eficienţă politică, în forme lipsite de gravitate. Spiritual, cu o căutătură ageră şi mai degrabă indulgentă, Alecsandri îşi scrutează epoca, atât de plină de contraste, cu amuzament, dar şi cu luare-aminte. Se desfă­şoară, în comediile lui, o panoramă diversă, moravuri şi năra­vuri fel de fel, cu apariţii de toată nostimada.

O piesă reprezentativă este Iorgu de la Sadagura sau Nepotu-i salba dracului (1844). Este ilustrat aici un conflict între două generaţii arbitrat de un moderat, care nu-i altul decât purtătorul de voce al autorului. Indecis la început între a amenda inepţiile şi opacitatea conservatorismului ruginit sau a lua în râs ridicolele stridente ce decurg din imitarea cu orice preţ a manierelor occidentale, scriitorul optează până la urmă pentru bunul simţ şi înţelepciunea bătrânească, patriarhală, a boierului Enache Damian. Şi drama Boieri şi ciocoi, apărută în 1873, idealizează vechea boierime de ţară. Decăderea boierimii şi ridicarea burgheziei constituie un proces sugerat în Ginerele lui Hagi Petcu.

Debutând, ca autor dramatic, în 1840, cu Farmazonul din Hârlău, Alecsandri produce la început scrieri facile, cu o mişcare vodevilistică şi bufă, speculând, dar fără multă inven­tivitate, comicul de situaţii. Operetele (Crai nou, Scara mâţei, Harţă Răzăşul, Paracliserul sau Florin şi Florica) au, cele mai multe, muzică de Al. Flechtenmacher. În localizări, în care infuzează cu destulă fineţe realităţi autohtone, Alecsandri recurge la comediografi precum Eugene Labiche, Eugene Scribe, Jean-Francois Regnard, Emile Augier, Charles Bataille, A. Rolland, Jules Sandeau, Felix-August Duvert, Augustin-Theodore de Lauzanne, Fr. A. de Planard, Edouard Brisebarre şi Marc-Michel.

În piesele consacrate faimoasei Chiriţa, cu multiplele ei înfăţişări (Chiriţa în Iaşi sau Două fete ş-o neneacă, Chiriţa în provincie, Chiriţa în balon, Cucoana Chiriţa în voiagiu), sunt asumate sugestii din La Comtesse d’Escarbagnas de Moliere, La Fausse Agnes de Destouches, Madame Angot ou La Poissarde parvenue de Maillot. Personajul rămâne, cu toate acestea, prin implantarea într-un mediu specific, o creaţie originală, plină de haz, sortită unei cariere triumfale, aceasta şi datorită unor interpreţi ca Matei Millo sau, mai încoace, Miluţă Gheorghiu. În „cânticelele comice”, Alecsandriconfigurează o „galerie de tipuri contimporane”, unele imortalizând figuri pe cale să dispară (Surugiul, Paraponisitul, Barbu Lăutarul), altele înfăţişând imperisabili marţafoi (Sandu Napoilă ultraretrogradul, Clevetici ultrademagogul). Satira e mai densă în „cânticele”, siluetele sunt mai pregnante, în genere, decât în comedii, care, şi ele, se structurează în jurul câte unui tip fistichiu, ilariant ori cu hazoase monomanii.

După 1874, Alecsandri nu mai scrie piese vesele. În 1880, dă la iveală o încântătoare feerie, Sânziana şi Pepelea, de răsfrângeri folclorice, dar şi presărată cu tâlcuri şi aluzii politice transparente. Nici în drame, mai cu seamă în cele de până la 1878 (Lipiturile sate­lor etc.), comicul nu e absent, convertindu-se însă, printr-o lejeră alchimie, în grotesc. De prin 1878-1879, se petrece cu Alecsandrio metamorfoză. Un aer meditativ ia locul minei veşnic surâzătoare. Ancorat într-un spaţiu al literaturii grave, dramaturgul îşi pune în gând să edifice o trilogie istorică având ca protago­nişti pe Jolde, Lăpuşneanu şi Despot.

Singurul proiect dus la îndeplinire este Despot-Vodă, dramă tutelată de Victor Hugo (Ruy Blas), dar asimilând şi o experienţă autohtonă (Răzvan şi Vidra de B.P. Hasdeu). Apreciată de Eminescu, piesa, care nu se ţine strict de adevărul istoric, are o desfăşurare spectacu­loasă, apelând la efecte de melodramă, ca şi la alte procedee din panoplia romantică (travesti, situaţii-limită, lovituri de teatru, tirade – despre soartă, cu ale ei căderi şi înălţări, despre glorie şi deşertăciunea ei).

«Oda ostaşilor români

Juni ostaşi ai ţării mele, însemnaţi cu stea în frunte!
Dragii mei vultani de câmpuri, dragu mei şoimani de munte!
Am cântat în tinereţe strămoşească vitejie,
Vitejie fără seamăn pe-acel timp de grea urgie
Ce la vechiul nostru nume au adaos un renume
Dus pe Dunărea în Marea şi din Marea dus în lume!

Vin acum, la rândul vostru, să v-aduc o închinare,
Vin cu inima crescută şi cu sufletul mai tare,
Ca eroi de mari legende, vin să vă privesc în faţă,
Voi, nepăsători de moarte, dispretuitori de viaţă,
Ce-aţi probat cu-avântul vostru lumii pusă în mirare,
Că din vultur vultur naşte, din stejar stejar răsare!

De la domn pân’ la opincă, duşi de-o soartă norocoasă,
V-aţi legat în logodire cu izbânda glorioasă
Ş-aţi făcut ca să pricepem a trecutului mărime,
Măsurându-vă de-o seamă cu-a strămoşilor nălţime,
Ş-arătând, precum prin nouri mândrul soare se arată,
Cine-am fost odinioară, cine iar vom fi odată!

Să trăiţi, feciori de oaste! Domnul sfânt să vă ajute
A străbate triumfalnic în cetăţi şi în redute,
Ca la Rahova cu turnul, ca la Griviţa cu zborul,
Ca la Plevna, unde astăzi cei întâi aţi pus piciorul,
Înfruntând pe-Osman-Gaziul, şi prin fapt de bărbăţie
Ridicând otară mică peste-o mare-mpărăţie!

O! viteji de vită veche! Auziţi în depărtare
Acel vuiet fără nume ce răsună ca o mare?…
Sunt bătăile de inimi a întregui neam al nostru
Ce adună zi şi noapte dorul lui cu dorul vostru,
Sunt vărsările de lacrimi pentru-acel care se stinge,
Sunt urările voioase pentru-acel care învinge!

O! români, în faţa voastră, colo-n tainica cea zare,
Vedeţi voi o rază vie care-ncet, încet răsare,
Străbătând prin umbra deasă de lungi secoli adunată?
E voiosul fapt de ziuă mult dorită, mult visată,
E lumina re-nvierii, e luceafărul sperării,
E triumful luptei voastre, soarele neatârnării!

Dragii mei! din focul luptei oteliţi când vă-ţi întoarce
La cămin, unde românca, aşteptând, suspină, toarce,
Tot poporul: rudă, frate, soră, mamă şi părinte,
Ca la domni, cu pâini şi sare, vor ieşi vouă-nainte.
Căci din voi fieştecare poartă-n frunte o cunună
Şi de gloria de astăzi, şi de gloria străbună!

Pas dar! pas tot înainte! timpul vechi din nou zoreşte!
Viitorul României dat-a mugur ce-ncolteşte!
O, copii! de voi sunt mândru, simt acea mândrie mare
Care creşte cu mărirea unui neam în deşteptare.
Mi-am văzut visul cu ochii, de-acum pot să mor ferice!
Astăzi lumea ne cunoaşte: Român zice, Viteaz zice.»

În 1847, el consemnase într-un Jurnal de călătorie în Italia idila cu Elena Negri. Prin 1862-1863, intenţiona să-şi înmănuncheze amintirile de călăto­rie într-un volum – Istoria călătoriilor mele. Pregătea, de ase­menea, pentru o ediţie postumă, o carte care urma să se cheme Istoria misiilor mele diplomatice. O schiţă cum este Iaşii în 1844 e provocată de o „primblare pitorească” prin urbea care etalează atâtea frapante contraste: un „teatru curios, decorat cu palaturi şi bordeie lipite împreună”. Alte contraste, insolit amalgam de Orient şi Occident, îl perplexează, la Balta Albă, pe vizitatorul neprevenit (un franţuz, în cazul de faţă), făcându-l să aibă uimiri de călător ingenuu (Balta Albă). Cozeur fermecător, Alecsandriseduce prin umorul fin şi o bună dispoziţie plină de antren (Borsec etc.). Doar uneori, ca în Vasile Porojan, aducerile-aminte se aburesc de o uşoară duioşie, cu irizări de lirism. Altfel, în proza aceasta dezinvoltă, cu voluptuoase digresiuni, metafo­rele sunt rare, epitetul convenţional.

Rememorând întâmplările anului de graţie 1848, recurge şi la inflexiuni grave, pioase chiar, evocarea perso­nalităţii lui N. Bălcescu (dar şi a lui A. Russo, C. Negruzzi, D. Rallet) fiind pentru el o „datorie sacră”. Alertă, fluidă, delectantă, memorialistica sa a fost să fie de bun augur pentru proza artistică românească. Alecsandri este un epistolier de rasă, scri­sorile lui surâzătoare, pline de duh (în româneşte şi franţuzeşte), având o netăgăduită calitate literară. Destinate unor personalităţi ale epocii (Al. I. Cuza, M. Kogălniceanu), unor prieteni (I. Ghica şi N. Bălcescu), unor cunoscuţi sau unor membri ai familiei, aceste mesaje confidenţiale reconfirmă şi întregesc imaginea reconfortantă a unui privilegiat al sorţii. Literatura română modernă nu e de conceput în afara pre­zenţei sale carismatice.

«Andrii-Popa 

Cine trece-n Valea-Seacă
Cu hamgerul fără teacă
Şi cu pieptul dezvelit?
Andrii-Popa cel vestit!

Şapte ani cu voinicie
Şi-a bătut joc de domnie
Şi tot pradă ne-ncetat,
Andrii-Popa, hoţ bărbat!

Zi şi noapte, de călare,
Trage bir din drumul mare,
Şi din ţară peste tot!
Fug neferii cât ce pot,

Căci el are-o puşcă plină
Cu trei glonţi la rădăcină,
Ş-are-un murg de patru ani,
Care muşcă din duşmani,

Ş-are fraţi de cruce şapte,
Care-au supt sânge cu lapte.
Şi nu-i pasă de nimic,
Andrii-Popa cel voinic!

Căpitane, frăţioare,
Ce se vede despre soare?
Să zăresc vro patru cai!…
N-auzişi tu de-un Mihai?

Căpitane, te găteşte,
Mihai mândrul te goneşte.
Iată-1, vine ca un zmeu!
Fă trei cruci la Dumnezeu.

Cum îi vede-n depărtare,
Popa strigă-n gura mare:
“Hai la goană de neferi!
Hai la horă de muieri!”*

A zis! ţipă, se aruncă,
Trece şes, pâraie, luncă
Cu fugarul sprintenel
Şi cu hoţii după el.

Mihai mândrul vine iară,
Falnic ca un stâlp de pară,
Pe-un cal alb ce n-are loc
Şi din ochi aruncă foc.

Fug cum fuge-o o rândunică,
Fug ca fulgerul când pică,
Şi se duc voinicii, duc,
Cu urgie de haiduc!

Piept în piept!… câmpul răsună
Toţi de tot dau împreună.
Toţi la luptă-s încleştaţi,
Toţi în sânge încruntaţi.

“Ura, fraţi!” caii nechează,
Sus văzduhul scănteiază.
“Ura!” moartea s-a ivit!
Vulturu-n zbor s-a oprit!

Zi de vară pân-în seară
Dau voinicii să se piară
Şi cu fierul ascuţit,
Şi cu pumnul amorţit.

Sângele-n răni gâlgâieşte,
Glasu-n gură se sfârşeşte.
Zece-s morţi! doi încă vii,
Mihai mândrul şi Andrii.

Andrii fuge făr’ de-o mână,
Prinde murgul la fântână,
Dă pieptiş, sare pe şa
Şi din gură zice-aşa:

“Zbori, copile sprintenele,
Să mă scapi de chinuri grele,
Că mă jur, de mă-i scăpa,
Ca pe-un frate te-oi căta”.

Murgul sprinten se repede.
În zadar! Mihai mi-1 vede!
“Stai, hoţ-popă, dragul meu,
Să-ţi arăt cine sunt eu!”

Şi cum zice, mi-1 chiteşte,
Drept în frunte mi-l loveşte!
“Ura!” Vulturul din nori
Răcni falnic de trei ori.»

Opera literară
Farmazonul din Hârlău, Iaşi, 1841;
Modista şi cinovnicul, Iaşi, 1841;
Iorgu de la Sadagura sau Nepotu-i salba dracului, Iaşi, 1844;
Creditorii, Iaşi, 1845;
Un rămăşag, Iaşi, 1846;
Piatra din casă, Iaşi, 1847;
Nunta ţărănească, Iaşi, 1850;
Repertoriul dramatic a d-lui…, I, Iaşi, 1852;
Poezii poporale. Balade (Cântice bătrâneşti) adunate şi îndreptate, I-II, Iaşi, 1852-1853;
Doine şi lăcrimioare, Paris, 1853; ediţia II, Iaşi, 1863;
Potpuri literar (în colaborare cu Matei Millo), Iaşi, 1854;
Ballades et chants populaires de la Roumanie (Principautes Danubiennes), prefaţă de A. Ubicini, Paris, 1855;
Păcală şi Tândală, Iaşi, 1857;
Cetatea Neamţului sau Sobieţki şi plăieşii români, ediţia II, Iaşi, 1857;
Salba literară, Iaşi, 1857;
Zgârcitul risipitor, Iaşi, 1863;
Rusaliile în satul lui Cremine, Iaşi, 1863;
Lipitorile satelor. Ultrademagogul şi ultraretrogradul, Iaşi, 1863;
Poezii populare ale românilor, Bucureşti, 1866;
Millo director sau Mania posturilor, Cernăuţi, 1867;
Harţă răzăşul, Iaşi, 1871;
Boieri şi ciocoi, Bucureşti, 1874;
Opere complete, vol. I-III: Poezii, vol. I-IV: Teatru, Bucureşti, 1875-1876;
Ostaşii noştri, Bucureşti, 1878;
Despot-Vodă, Bucureşti, 1880;
Les Bonnets de la comtesse, Bucureşti, 1882;
Fântâna Blanduziei, Bucureşti, 1884;
Ovidiu, Bucureşti, 1885;
Opere complete. Poezii, I-II, prefaţă de I. Bianu, Bucureşti, 1896;
Poezii, prefaţă de Al. Vlahuţă, Bucureşti, 1901;
Scrisori, ediţie îngrijită de Ilarie Chendi şi E. Carcalechi, Bucureşti, 1904;
Proza, îngrijită şi prefaţă de Alexandru Marcu, Craiova, 1930;
Poezii, I-II, îngrijită şi introducere de Elena Rădulescu-Pogoneanu, Craiova, 1940;
Poezii populare, îngrijită şi introducere de G. Giuglea, Bucureşti;
Drame istorice, îngrijită şi introducere de George Baiculescu, Craiova, 1943;
Poezii, îngrijită şi introducere de Gh. Adamescu, Bucureşti, 1946;
Poezii, I-II, ediţie îngrijită de G.C. Nicolescu, introducere de N.I. Popa, Bucureşti, 1954;
Poezii, ediţie îngrijită de G.C. Nicolescu, C. Căplescu, Georgeta Rădulescu, introducere de Cornel Regman, Bucureşti, 1957;
Călătorie în Africa, ediţie îngrijită de G.C. Nico­lescu, introducere de Const. Ciopraga, Bucureşti, 1960;
Corespondenţă, ediţie îngrijită de Marta Anineanu, prefaţă de G.C. Nicolescu, Bucureşti, 1960;
Poezii populare, îngrijită şi prefaţă de I.D. Bălan, Bucureşti, 1960;
Teatru, I-II, ediţie îngrijită de G. Pienescu, prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, 1961-1962;
Scrisori. însemnări, ediţie îngrijită de Marta Anineanu, Bucureşti, 1964;
Poezii populare ale românilor, I-II, îngrijită şi introducere de Gh. Vrabie, Bucureşti, 1965; Opere, vol. I-VII, ediţie îngrijită de G.C. Nico­lescu şi Georgeta Rădulescu-Dulgheru, introducere de G.C. Nicolescu, Bucureşti, 1966-1979, vol. VIII-X, ediţie îngrijită de Marta Anineanu, Bucureşti, 1981-1985;
Proză, îngrijită şi prefaţă de G.C. Nicolescu, Bucureşti, 1967;
Poezii, I-II, prefaţă de Paul Cornea, Bucureşti, 1967;
Teatru, ediţie îngrijită de G. Pienescu, prefaţă de Const. Ciopraga, Bucureşti, 1968;
Poezii populare ale românilor, îngrijită şi prefaţă de D. Murăraşu, Bucureşti, 1971;
Doine. Lăcrimioare. Suvenire. Mărgăritarele, Bucureşti, 1984;
Pasteluri, Bucureşti, 1984;
Proză, I-II, Bucureşti, 1984;
Comedii şi drame, Cluj Napoca, 1986;
Poezii, îngrijită şi prefaţă de N. Manolescu, Bucureşti, 1993;
Muntele de foc, Chişinău, 1996;
Jurnalul unei iubiri, ediţie îngrijită de Valentina Pătruţ, prefaţă de Paul Cornea, Bucureşti, 1999;
Istoria misiilor mele politice, îngrijită şi postfaţă de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 2001.

Moare la 22 august 1890, Mirceşti, judeţul Bacău

Surse:
wikipedia
crispedia
istoria.md
vasilealecsandri.eu

Autor: Maria Dumitrache