Ştefan Petică, poet, dramaturg şi publicist

3 aprilie 2020, ora 08:00, in categoria Atelier literar, Cultura, Cultural

«Păunii verzi plecară în noaptea solitară
Cu strigăte de jale ca nota care trece
Plângând sub ceruri triste; iar sus în turnul rece
Trei lacrimi umeziră pe coarde de ghitară.

Şi palidele trupuri de roze s-adunară
Pe marginea-n ruină încet să se aplece
Murind ca nişte albe columbe-n noaptea rece.
O, visele, poema de vise-n noaptea clară!

Şi noaptea cea muiată în aurul de lună
Părea apoteoza fantastică şi vagă
Căzând pe frunţi de ceară în taina lor nebună.

Poeme dulci de vise, poeme de petale,
Ce mor în tremurarea din mintea-ne pribeagă!
Departe trec păunii cu strigăte de jale.»
(Moartea visurilor)

Ştefan Petică s-a născut la 20 ianuarie 1877, Buceşti, judeţul Galaţi. După o legendă, familia Petică se trage din răzeşii împroprietăriţi în Buceşti de Ştefan cel Mare. Mama se numea Ecaterina (Catinca), iar tatăl, Ianachi, era notar şi jălbar al satului. Petică urmează şcoala primară în Lieşti, iar în Tecuci gimnaziul (real). Cursul superior îl face în Brăila, la Liceul „Nicolae Bălcescu” (1892-1896). Elev, se alătură mişcării socialiste. Frecventează clubul muncitoresc, aflat sub îndrumarea profesoarei Izabela Andrei (Sadoveanu), vorbeşte, alături de V.G. Morţun şi Ioan Nădejde, muncitorilor din port, face propagandă la sate. Îşi însuşise germana, franceza, italiana, engleza şi citea lucrări de filosofie, economie, sociologie şi istoria artei.

«O ceată–ntunecată s-a oprit
Tăcută şi răsleaţă la răscruce;
Atât de grea îi cade-n asfinţit
Tortura de-a nu şti-ncotro s-apuce.

Cât fuse ziua clară s-a-mbuibat
Cu cântece şi joc în loc de pâine
Şi beată de plăcere a uitat
De grija zilei groaznice de mâine.

Dar seara se coboară răcoroasă
Şi-amurgul sărbătoarei e amar
Ca drojdia cea neagră ce o lasă
Năspritul must pe fundul de pahar.

Cu trândavi ochi priveşte spre apus
Mirată că nu poate să-l priceapă;
O rugă pare c-ar avea de spus
Dar nu ştie măcar nici cum să-nceapă

Ci stă îngrămădită ca o turmă
Şi tremură de taina ce-o-nfioară
Cu moartea zilei blonde care curmă
Şi jocul şi cântarea de vioară.

Şi tristă de pierduta fericire
Tăcută stă cu fruntea încruntată
Chemând ceva din stinsa strălucire
S-aprindă facle-n noaptea-ntunecată»
(O ceată–ntunecată s-a oprit)

La ziarul „Lumea nouă”, în ianuarie 1896, îşi începe activitatea publicistică, fiind aici, din 1898, redactor. Susţine campania de presă împotriva bătăii în armată, demască „barbariile din portul Brăila”, acuză, în spiritul estetului John Ruskin, civilizaţia burgheză de distragerea armoniei naturale şi a frumosului la sat (Fum şi praf, Iad şi rai). Îndepărtându-se de mişcarea socialistă în momentul de dezorganizare şi derută al anilor 1898-1899, însingurat, se îndreaptă spre simbolism, în care vede o răzvrătire superioară împotriva unei lumi nedrepte şi urâte. Intră în cercul lui Al. Macedonski, este, din februarie până în iunie 1899, secretar de redacţie la „Literatorul”. Îşi trecuse bacalaureatul în Bucureşti (1898) şi urma, tot aici, cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie şi ale Facultăţii de Matematică.

«Apune soarele pe dealuri
În slava purpurei de sânge
Şi răsunând adânc din valuri
Doineşte-un glas şi parc-ar plânge;
De simţi o caldă adiere
Trecând pe fruntea ta curată
Ca şi o şoaptă care piere
Sub bolta serei înstelată,
Să ştii că-i ruga mea senină,
Ca visul nopţilor de vară,
Ce se înalţă-n umbra lină
În ceasul jertfelor de seară.

De vezi plutind pe blonda rază
O umbră albă visătoare
Şi crezi că-i îngerul de pază
Cu aripi lungi ocrotitoare,
Să nu te-nşeli, căci visu-mi trece
În zborul său primăvăratec,
Şi-i tot aşa de alb şi rece,
Când se înalţă singuratec.
Spre marea boltă luminoasă.
Făcând durerea mai amară
Şi amintirea mai duioasă
În ceasul jertfelor de seară.

Şi dacă roua clară cade
Frumoşii ochi adânci de-i scaldă.
Când treci sub vechile arcade
În parfumata noapte caldă,
Nu-i roua rozelor în floare
Căzută-n nopţile cu lună,
Nici plânsul dulce de izvoare,
Ci e iubirea mea nebună,
Căci lacrimi mari şi tăinuite
Ca roua limpede şi rară
Coboară-ncet şi liniştite
În ceasul jertfelor de seară.»
(Fecioara în alb)

Pentru a se întreţine, face gazetărie. Redactor la „Capitala” (1898-1899), „Economia naţională” (1902-1903) şi „La Roumanie” (1902), colaborator la „Depeşa”, „Apărarea naţională”, „Dorobanţul”, evoluează spre un naţionalism cu accente xenofobe. Apare cu versuri, teatru, proză, articole de critică în „România jună”, „Noua revistă română”, „Literatură şi artă română”, „România ilustrată” „Românul literar”, „Sămănătorul” şi „Făt-Frumos”. A semnat cu numeroase pseudonime: Caton, Erics, M. Pall, Narcis, S. Muşat, Sapho, Senez, Sentino, Sergiu, Stef, Ştefan, P. Ştefan, Trubadur etc.

În 1902 e ales secretar al Asociaţiei Generale a Presei. Un timp a avut şi o mică slujbă: bibliotecar la Ministerul Domeniilor. Personalitate donquijotescă, ancorată în vis şi mitomanie, scandalizând prin discrepanţa dintre inteligenţa de elită şi sărăcia stridentă a omului, Petică a fost una dintre figurile cele mai încărcate de nelinişti ale boemei bucureştene. Bolnav de tuberculoză, se întoarce în satul natal; moare în vârstă de 27 de ani şi este înmormântat în curtea bisericii.

«Vioarele tăcură. O, nota cea din urmă
Ce plânge răsleţită pe strunele-nvechite,
Şi-n noaptea solitară, o, cântul ce se curmă
Pe visurile stinse din suflete-ostenite.

Arcuşurile albe în noaptea solitară
Stătură: triste paseri cu aripile întinse,
Păreau c-aşteaptă semne, şi strunele vibrară,
Ah, strunele, ce tremur de viaţă le cuprinse!

Şi degetele fine, în umbră sclipitoare
Păreau ca nişte clape de fildeş, ridicate
Pe flaute de aur în seri de evocare
A imnurilor triste din templele uitate.

Murise însă cântul de veche voluptate,
Şi triste şi stinghere vioarele părură
În noaptea-ntunecată de grea singurătate
Fecioare-mpovărate de-a viselor tortură.»
(Când Vioarele Tăcură)

La primul contact cu poezia lui Petică, frapează abundenţa unor formule şi a unor sintagme repede transformate în locuri comune; poetul vorbeşte mereu de fecioare pale, fecioare blonde, rafaelice fecioare, pe care le asociază mereu cu trista voluptate, blîndele înduioşări, albe rugăciuni, seara parfumată, visuri înstelate etc. etc. Poncifele numeroase pot irita, dar, treptat, poetul îşi impune jocul, cititorul acceptă convenţia: poezia propusă de el nu are nimic comun cu poezia care l-a precedat sau chiar cu poezia contemporană lui. Desprindem, ce-i drept, cîteva „teme” posibile (claustrarea fecioarelor blonde şi palide în spaţiul monastic sau în castele, peisaje mirifice din Sud, interioare de lux aristocratic, unde muzica joacă un rol tutelar etc.), însă aparentele „teme” schiţează doar un décor fantastic, desprins din lumea simbolismului crepuscular; sensul ultim al poeziei se găseşte în altă parte.

Proza lui Petică suportă perfect comparaţia cu poezia, chiar dacă numărul de reuşite antologice este, proporţional, mult mai mic  în scurta lui viaţă, autorul a practicat mai ales jurnalismul ca un profesionist – iar faptul şi-a pus amprenta vizibilă asupra prozei sale literare. Se afirmase încă de pe băncile liceului, iar în anul 1896, la doar 19 ani, scria ca un jurnalist perfect format. În paginile revistei „Lumea nouă” (1896-1898), sub nume propriu şi sub pseudonime, urmărea cu ochi de reporter melancolic viaţa politică şi socială a Capitalei, evenimentele culturale, aspectele frapante ale cotidianului. Prozatorul s-a format prin ridicarea ziaristului la contemplarea detaşată şi dezinteresată a lumii. La Petică, proza artistică – sub forma poemului în proză – începe acolo unde se sfîrşeşte jurnalistica.

«…Şi coardele vorbiră prelung şi trist. Eu n-aş fi voit să le ascult, căci ştiam bine
amara durere care zăcea în glasul lor, dar ele suspinară aşa de rugător şi notele se
tânguiau aşa de sfâşietor, încât am rămas pe loc, ca şi când mi-ar fi fost ochii prinşi de
ademenirea ucigătoare a unei prăpăstii.
Iar coardele vorbiră prelung şi trist. O notă stângace sălta tremurând ca o umbră
ce se mişcă fantastică într-o alee umbrită de tei negri în noapte. Noapte de vară!
Cărarea se desfăcea albă şi prăfuită ca un pod de argint peste pământul adormit.
Copacii stăteau nemişcaţi ca nişte copaci fermecaţi de poveste veche şi luna părea prinsă
pe imensa boltă albastră.
Câmpul se întindea ca un strat de flori albe, şi în toată această magie strălucită şi
ciudată a nopţei numai umbrele negre ale teilor îşi lăsau dulcele lor mister ca un vis duios
peste o serbare veselă.
Şi coardele spuseră prelung şi trist povestea înainte. O notă uşoară sălta zglobie ca
o rază de lună furişată prin frunzişul des al ramurilor. Ramuri întinse peste un drum de
visuri!
Drumul se umbrea mai tare, ramurile se întindeau mai mult şi visul se făcea mai
nerăbdător. Fruntea se ridică în sus ca o cugetare plină de cutezanţă şi inima bătea ritmul
viitoarelor fericiri. Portiţa verde apărea scăldată în raze de lună şi n-a fost niciodată
pridvor de biserică mai cu evalvie călcat decât pragul acelei portiţe.
Şi coardele spuseră prelung şi trist povestea înainte. O notă suavă se înălţa lină ca
o faţă de madonă melancolică într-un templu curios. Grădina era un templu, şi madona
avea ochi mari şi visători, iar părul îi cădea peste umeri ca o mantie regală.
O, notele triste, o, madona părăsită, o, cântecul uitat!»
(Cântec uitat )

«Nopţi împovărătoare, nopţi de vară monotonă şi lungă! Ce trist vă port în suflet în ceas de singuratecă rătăcire, când visul cade spre amurgurile tragice în cari se cufundară iubirile mele ca un tezaur în mare, un tezaur misterios în marea adâncă!
Gândul meu se duce mereu către misterele trecute şi în zadar florile fragede de astăzi îmi surâd; ele par că tremură sub un vânt de doliu şi parfumul lor e trist ca un cântec ce moare în depărtare.
Mi-amintesc de serile fabuloase şi de pădurile întunecate unde nu mă aştepta decât straniul glas al cornurilor de vânătoare şi visez nopţile fermecate când ironia nu insulta inima mea castă şi când dormeam sub bolta ramurilor lungi unde nu-şi lăsareră tristeţea decât duioasele raze de lună.
Nopţi împovărătoare, nopţi de vară monotonă şi lungă!
Oh, aş vrea să fug către mările lucitoare, către grădinile îmbălsămate şi către pădurile de legende. Să plec cu roze albe în mână şi să las din ochi naivi să cadă surâsuri clare ca nişte petale fragede din degete de fecioară, petale curate împrăştiate pe drumuri luminoase.
Să nu turbure nimeni seninul meu somn de pribreag şi dimineţile zgomotoase să nu sune chemarea la vecinicul martiriu al visurilor grele. Să fie noapte de pace şi umbră duioasă; florile să tremure încet pe tulpina lor subţire, iar vânturile să pară că plâng pe un frate.
Tăcere magică! Să nu se audă nici zgomotul aripelor paserilor rătăcite!»
(Nopţile de legende)

Poemul în proză al lui Petică poartă mărci stilistice distincte: perceperea realităţii din jur prin prisma unor elemente culturale, a unor aluzii savante, reprezintă cel mai frapant procedeu. Un bătrîn exilat îşi vede trecutul surprins într-un celebru vers de Goethe (Bătrînul care cîntă), primăvara se iveşte sub forma unui cer parcă pictat de Veronese (Două vieţii), iubiţii se recunosc precum pelerinii din Emaus (Noapte primăvăratecă), lumea Siretului este concomitent o idilă de Teocrit şi o pagină din Gogol (Glasul luncilor), vîntul cîntă ca o liră din Ossian (Pe aripa zefirului), Tecuciul estompat în depărtare pare scos dintr-o gravură germană, iar centrul oraşului este „un mic Trianon, un Trianon aproape asiatic” (Tecuciul depărtat).

Cuplată cu aluzia culturală se prezintă la Petică obsesia onirică. In toate aceste poeme în proză se visează – se visează copilăria pierdută, un liman sudic unde clima mediteraneană să adăpostească luxul şi fantezia. Acestea devin dominante, iar noua formă poematică se desprinde treptat de contingent. Pe măsură ce aluziile la Bucureştiul cotidian dispar, pe măsură ce detaliile materiale se estompează, valoarea muzicală devine valoare supremă şi ei i se subordonează toată compunerea. Cînd muzica sintactică învinge cotidianul, cînd peisajul se delocalizează, iar biografia dispare, atunci ia naştere poemul în proză reuşit.

E ciudat să observi că, într-o vară bucureşteană înnăbuşitoare, în vara lui 1900, un poet român cu nervii excitaţi la maximum se calma aşternînd pe hîrtie pagini care sunau straniu, asemănătoare paginilor scrise peste cîţiva ani de Georg Trakl. Forma prozastică adoptată este identică, iar principala problemă stilistică întîmpinată de ambii scriitori pare să fi fost disciplinarea, în fraze armonioase, a unei viziuni prin excelenţă poetice asupra lumii. Poemele de factură pre-trakleană rămîn puţine; în jurul lor gravitează zeci de articole de gazetă, evocări memorialistice, portrete, scene cotidiene. Rareori cîte o frază, cîte un paragraf pierdute în textul articolelor de ziar îmbracă o neaşteptată scriitură poematică.

In intervalul de timp ce i-a mai fost dat lui Petică să trăiască, miracolul din anul 1900 nu s-a mai repetat. Puţinele bucăţi scrise după acest an (întîia cunoştinţă sau Magia primăverii din 1902) sunt doar fragmente autobiografice, mici nuvele ratate care denotă un surprinzător aer eminescian.

Că Ştefan Petică atinsese, la 1900, punctul maxim al dezvoltării sale spirituale o dovedesc nu doar volumul de versuri din 1902 ori poemele în proză asupra cărora ne-am oprit, ci şi piesele de teatru compuse aproape concomitent. Dintre acestea, drama Solii păcii marchează discret intrarea simbolismului în dramaturgia noastră. Scrisă în versuri, ca şi cea mai mare parte a teatrului eminescian, Solii păcii apelează şi ea la o istorie de legendă, petrecută într-o Ţară a Vrancei de fantezie; intensa poezie dramatică din lungile replici are drept rezultat crearea unei atmosfere halucinante şi transmiterea mesajului filozofic, ca o altă Mira, în decor şi limbaj simboliste. Faţă de dramele istorice compuse cu rigla şi compasul, în versuri de un retorism găunos (precum Ovidiu al lui Alecsandri ori Vlaicu Vodă al lui Davila), drama lui Petică atestă o nouă vîrstă literară, vîrsta lui Maeterlinck ori Strindberg. Exact ca la acesta din urmă, elementele expresioniste survin spontan (în Solii păcii, ca şi în drama mai puţin reuşită Fraţii), reeditîndu-se un continuum stilistic european modernist, intuit şi realizat de Petică doar prin forţa talentului literar ieşit din comun, aliat cu o cultură literară fără echivalent în epocă. Interesanta sa inovaţie dramaturgică va rămînea însă, ca şi la Eminescu, uitată în noaptea manuscriselor.

Apariţia fulgurantă a lui Ştefan Petică în literatura română va provoca la nesfîrşit, în posteritate, un regret arzător. Au mai existat scriitori români dispăruţi în plină tinereţe, speranţe nenumărate retezate înainte de vreme, dar, prin ceea ce reuşise să ne dea înaintea împlinirii vîrstei de 27 de ani, Petică reprezintă poate cazul cel mai tragic înregistrat de istoria literară românească. Măsurăm abia astăzi, în secolul XXI, proporţiile acestei pierderi.

Volumaşul lui de Poeme din 1902, simplă plachetă cuprinzînd 50 de piese de mici dimensiuni, marchează astfel o dată de referinţă în istoria poeziei româneşti. Faptul a ieşit la iveală doar odată cu trecerea timpului şi cu descoperirea veritabilelor dimensiuni ale poetului Ştefan Petică; în momentul apariţiei, micul volum trecuse aproape neobservat. Selecţie severă întreprinsă de Petică însuşi în propria sa operă poetică, din care a reţinut doar versurile scrise în maniera cea mai evoluată, Poeme anunţă un mod de a compune poezie care va prinde corp la noi abia în epoca interbelică. Cu ceva mai multă şansă, pentru el şi pentru noi, Petică ar fi putut ajunge scriitor interbelic, ar mai fi putut crea încă douăzeci de ani – şi atunci harta literaturii române ar fi fost poate cu totul alta.

«Se stinse alba lampă, căzând pe piatra tare
Cu geamăt lung şi jalnic de suflet chinuit,
Şi umbra fu ca plumbul în turnul urgisit,
Iar corbii s-adunară, strigând în depărtare.

Ha, corbii s-adunară strigând în depărtare,
Căci pradă lor gătirăm din trupul prihănit
Ce sta întins şi rece în turnul părăsit:
Şi mortul era visul suprem de aşteptare.

Şi noi omorâtorii stam palizi şi tăcuţi,
Privind cu ochii turburi în noapte, aiuriţi.
Ah, nopţile din suflet ce triste şi amare-s!

Simţirăm plini de groază o mână nevăzută
Stând gata ca să scrie în noaptea grea şi mută,
Cu slove arzătoare sinistrul: Teckel, Phares.»
(Se stinse alba lampă, căzând pe piatra tare)

«Amurgul are astăzi luciri ca de mătasă
Pe care lunecară mâni albe de princese,
Şi-n faldurile cari pe-albastre culmi se lasă
Scânteie pietre scumpe din stofe vechi şi-alese.

Ci mândră de durerea-i în purpura de seară,
Cetatea arde facle pe turlele-nnegrite
Pe cari vechi coroane de slavă seculară
Topeau de aur raze în zile fericite.

Pe surele frontoane a vechilor palate
Un vis de răzvrătire a pus o-nfiorare,
Iar florile-n grădină stând pale şi uitate
Se plâng în invocarea lucirilor de soare.

Cântări voievodale sunară-n amurgire
Cu glas de altădată umplând singurătatea,
Şi-n notele lor grave de-adâncă tânguire
Colinele ascultară cum moare-ncet cetatea.

Şi turlele părură ca braţe desperate
Întinse-n frământare spre cerul azuriu;
Străvechea frumuseţe murea pe înserate
Şi sufletul cetăţei se plânse-ntr-un târziu.

Ah, cântul răzvrătirei în seara somptuoasă
Şi turlele-nălţate spre cerul cel senin
Când pacea cade lină din falduri de mătasă
Şi limpede ca roua pe albe flori de crin!»
(Amurgul are astăzi luciri ca de mătasă)

Încercând să îi găsească începutul în lirica lui Mihai Eminescu şi la Macedonski, aduce în prim-plan con­ştiinţa nouă (acceptarea contrastelor, a părţii întunecat-subterane a eului) din care izvorăşte. Adept al estetismului, de la care reţine ideea perfecţiunii formale, ca şi pe aceea a metafizicii fondului, Petică a dovedit, în acelaşi timp, o evoluată înţelegere a spiritului naţional în artă şi a dialecticii tradiţionalism – modernism, anticipând disputele teoretice ale deceniilor următoare (Momentul naţional în artă, 1900, Arta naţională, 1901). Înainte de Lucian Blaga, a scris despre locul misterului în poezie şi despre rolul inconştientului în evoluţia formei interne în artă.

Opera
Fecioara în alb. Când vioarele tăcură. Moartea visurilor, Bucureşti, 1902;
Fraţii, Bucureşti, 1903;
Cântecul toamnei. Serenade demonice, Bucureşti, 1909;
Poeme, Bucureşti;
Opere, ediţie îngrijită şi prefaţă de N. Davidescu, Bucureşti, 1938;
Scrieri, I-II, ediţie îngrijită şi introducere de Eufrosina Molcuţ, Bucureşti, 1970-1974;
Versuri, Chişinău, 1999.

Traduceri
Petofi Sandor, Walt Whitman, Heinrich Heine, Friedrich Martin von Bodenstedt, Mihail Lermontov, Adam Mickiewicz, Thomas Moore, Ivan Turgheniev, în Scrieri, I, Bucureşti, 1970.

A fost unul dintre poeţii care au trăit, pe coordonate de o excepţională nobleţe intelectuală, drama însingurării, a eşecului, a fatalităţii tragice (de unde şi durerile misterioase, fără pricini, din poezia sa).

Moare la 17 octombrie 1904, Buceşti, judeţul Galaţi

«Şi flautul magic vorbi; tremurată
O notă stângace sălta peste clape
Ca vocile stinse în murmur de ape
Şi-ncet simfonia căzu întristată.

Plutea o durere ca-n tainele sfinte
Pe sala cea veche şi-n flacări aprinse
Murea ziua albă pe stofele-ntinse
Iar flautul magic plângea înainte.

Mănunchiuri albastre de mici viorele
Lăsară parfumuri subtile şi clare
În preajmă: o dulce şi caldă-ntristare,
Şi nota uşoară lovea în perdele.

Ea sta glorioasă ca-n razele sfinte
Şi iată! În vraja de note uşoare
Iubeam pe frumoasa etern visătoare;
Iar flautul magic plângea înainte.»
(Şi flautul magic vorbi)

Surse:
Istoria literaturii române, George Călinescu, ed Litera, 1997
crispedia.ro
poeziisiversuri.com
romlit.ro

Autor: Maria Dumitrache

 
Te invitam sa dai un like paginii de Facebook Jurnalul de Drajna: