Spiru Haret s-a născut la 15 februarie 1851, Putna, judeţul Suceava.Studiile primare, la Şcoala din Dorohoi, cele secundare, la Şcoala din Sărărie, Iaşi şi la Liceul „Sf. Sava”, Bucureşti (1862-1869). Studiile superioare la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti (1869-1874), unde şi-a luat licenţa în matematici cu trei bile albe. A obţinut prin concurs bursă de studii la Paris, unde obţine a doua licenţă (aug. 1875) şi apoi licenţa în ştiinţe fizice (1876). Doctor în matematici la Sorbona, cu teza susţinută la 18/30 ianuarie 1878, având titlul Sur l’invariabilite des grandes axes des orbites planetaires, devenind primul român care şi-a susţinut doctoratul în matematici la Paris.

Profesor de mecanică (1878-1910) la secţia fizico-matematică a Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti, profesor de matematici la Şcoala de poduri şi şosele (1882-1910) şi la Şcoala de ofiţeri de artilerie şi geniu (1888). Inspector general al şcolilor (1883-1884). Secretar general la Ministerul Instrucţiunilor (1883-1884). Secretar general la Ministerul Instrucţiunii (1885-1888). membru corespondent al Academiei Române (1879), membru titular (1892). Ministru al Instrucţiunii şi Cultelor (1897-1899, 1901-1904, 1907-1910). Decoraţii: „Coroana Italiei” (1903) şi „Legiunea de onoare” (1908). Creator al şcolii româneşti de sociometrie (1910). Pasiunea pentru ştiinţă a lui Haret a pornit din clasa a III-a primară, prin lecturarea unor articole apărute în revista Natura, publicată de dr. Barasch. În perioada studiilor liceale a tradus tratatul de astronomie al lui Quetelet Jaques. În teza de doctorat, Haret a demonstrat generalizând cercetările anterioare făcute de P.S. Laplace (1749-1827), J.L. Lagrage (1736-1813) şi Denis Poisson (1781-1840) şi contrar opiniei generale de pe atunci, că axele mari ale orbitelor planetelor nu sunt invariabile, ci suferă perturbaţii.

Demonstraţiile lui Haret au servit lui H. Poincare (1854-1912) pentru o lucrare distinsă cu Marele premiu oferit de regele Oscar al Suediei (1799-1869), precum şi ca obiect al tezei de doctorat a matematicianului J. Meffray, pentru teza sa de doctorat (1955). Ecoul între specialişti a rezultatelor la care ajunsese Haret a fost, deci, unul fulminant. Aceasta, întrucât, gânditorul român a refăcut calculele matematice asupra orbitelor planetare şi a ajuns la concluzii epocale. Sintetic vorbind sau reluând în mod concis conţinutul de idei din lucrarea lui Haret, sunt de reţinut dezbaterile care se purtau, încă din a doua jumătate a secolului al 18-lea, cu privire la elipsele descrise de planetele sistemului nostru solar. Atari dezbateri însă se revendicau în legile lui Kepler, potrivit cărora, planetele, mişcându-se în jurul soarelui, descriu elipse bine determinate şi, prin urmare, au un caracter stabil. La rândul său, Newton relevase cauzele, care produc aceste mişcări, descoperind legea atracţiei universale, în baza căreia, o planetă este atrasă de către soare cu o forţă proporţională cu produsul maselor şi invers proporţională cu pătratul distanţei de la Soare la planeta respectivă.

În perioada în care Haret se afla la studii în Franţa, au fost reluate dezbaterile cu privire la raporturile dintre părţile sistemului heliocentric, dar dintr-un alt unghi de vedere, nu acela al relaţiei dintre Soare şi sateliţii săi şi, deci, nu dintr-o optică centristă, ci dintr-o alta, care să redea relaţiile reciproce dintre planete şi, într-un fel, să releve efectele ce decurg din faptul că acestea se atrag sau se resping între ele. Astfel, dacă legea atracţiei universale este adevărată şi, dacă, ea acţionează în toate direcţiile, atunci rezultă că nu numai Soarele atrage planetele care gravitează în jurul său şi, deci, mişcarea în structurile noastre planetare nu este univocă. Aceasta, întrucât şi planetele se atrag, ele între ele, e drept, cu forţe mult mai mici, deoarece masa lor este minusculă, în raport cu aceea a Soarelui, iar energia pe care o degajă este pe aceeaşi măsură.

Totuşi mişcarea planetelor este influenţată de câmpurile magnetice ale planetelor, ele între ele, motiv pentru care traiectoriile lor nu mai sunt elipse perfecte şi, prin urmare, nu mai sunt absolut determinate, ci prezintă anumite perturbaţii de la forma eliptică pe care o aveau iniţial. Întrebarea dificilă era aceea referitoare la efectele acestui fenomen şi, anume: perturbaţiile care apar în mişcarea eliptică sunt o constantă sau cresc exponenţial? Altfel spus, traiectoriile planetelor rămân în apropierea acestora sau se îndepărtează de elipsă? De aici, însă urma o a doua consecinţă mai gravă, deoarece viza perspectiva de evoluţie a sistemului nostru planetar. Fiindcă, abaterile traiectoriilor de la elipsă şi creşterea exponenţială a mişcării planetelor produc instabilitatea sistemului însuşi şi, prin urmare, este posibilă dezagregarea lui. Aşa cum au demonstrat specialiştii şi, de fapt, cum o cerea analiza acestui fenomen, expresiile matematice ale perturbaţiilor produse în elipse trebuiau să cuprindă termeni de anumite ordine, adică de ordinul întâi, de ordinul al doilea, de ordinul al treilea etc.

Matematicienii francezi, respectiv Laplace, în anul 1773, şi Lagrange, în anul 1776, arătaseră că termenii de ordinul întâi sunt nuli. La rândul său, Poisson, cu peste trei decenii mai târziu, stabilise prin calcul că şi termenii de ordinul al doilea sunt nuli. În fine, asupra termenilor de ordinul al treilea s-a oprit Mathieu, un alt matematician francez, care a evidenţiat că şi termenii acestui nivel sunt nuli şi, prin urmare, sistemul nostru planetar se caracterizează prin stabilitate şi echilibru. A fost şansa, ori a revenit rolul unui român, adică lui Haret, să refacă aceste calcule şi să releve că, în special, Mahieu se afla în eroare. Fiindcă, spunea doctorandul român în teza lui, Mathieu n-a reuşit să obţină expresiile exacte ale termenilor de ordinul al treilea şi, prin urmare, n-a putut să emită concluzii corect.

În schimb, Haret, reluând analizele aritmetice şi reţinând rezultatele lui Laplace şi Lagrange, a precizat că perturbaţiile care apar în mişcarea eliptică, nu sunt o constantă şi, deci, termenii de ordinul al treilea nu sunt nuli. De aici, decurgea ideea opusă celei formulate de către Mathieu, deducându-se că sistemul nostru planetar nu este stabil şi, în consecinţă, el este supus determinării. Dar, întrucât, termenii de ordinul întâi şi de ordinul al doilea din expresiile perturbaţiilor sunt nuli, atunci rezultă că posibilitatea unei catastrofe planetare este extrem de îndepărtată şi nu trebuie, deocamdată, să ne îngrijoreze. Ideile din teza de doctorat a lui Haret au produs un ecou fulminant în lumea specialiştilor din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, făcându-l celebru pe tânărul doctorand român şi aducându-i oferta franceză de a fi profesor la Universitatea din Grenoble (pe care, bineînţeles, că a refuzat-o).

Fiecare dintre lucrările lui Haret, indiferent de dimensiunile ei şi indiferent de domeniul de referinţă, constituie creaţii de prim ordin şi rămân ca documente ale culturii naţionale. Printre acestea însă, un loc de prim rang ocupă lucrarea lui de sinteză, intitulată Mecanica socială considerată de către specialişti ca „una din operele cele mai viguroase ale sociologiei europene” (G. Richard). Tipărită la Paris, în anul 1910 şi tradusă în limba română, abia în 1969, în această carte se aplică pentru prima dată calculul matematic în analiza fenomenelor sociale, iar „metoda mecanică e un sistem de judecăţi care ne permite a determina mişcarea ce însoţeşte un fenomen”. Pornind de la Auguste Comte şi invocându-i conceptele acestuia de „statică şi dinamică socială”, Haret a relevat că orice fenomen social poate fi reprezentat printr-o curbă. Astfel, curba mortalităţii are un minim de vârstă la 14 ani şi două maxime: una între 0-1 şi o a doua în jurul vârstei de 70 de ani. De asemenea, aşa cum un punct matematic este caracterizat în spaţiu, cu trei dimensiuni, prin trei coordonate (x, y, z), tot aşa un individ este caracterizat prin trei coordonate: economice, intelectuale şi morale.

În 1905, Haret este organizatorul învăţământului superior românesc de după 1864. Haret a elaborat (1899) legea privind reorganizarea învăţământului profesional, de trei grade: elementar, inferior, superior. Şcolile elementare pregăteau elevi pentru industria mică şi meseriile domestice la sate, în şcolile inferioare se predau cunoştinţe pentru exercitarea meseriilor în domeniul industrial, iar în şcolile superioare – pentru meserii care solicitau cunoştinţe teoretice înaintate. Astfel, Haret a sprijinit orientarea realistă a învăţământului, în care să se acorde o pondere ridicată ştiinţelor naturii. Ca o consfinţire a meritelor sale ştiinţifice, Uniunea Internaţională a Astronomilor a atribuit, în 1976, numele lui Haret unui crater de pe faţa invizibilă de pe Pământ a Lunii. A contribuit prin lucrările sale la reforma calendarului, prin trecerea la stilul nou (1900), la recensământul populaţiei ţării (1903), folosind formulele statistice elaborate de matematicianul Antoine Deparcieux (1703-1768), precum şi la răscumpărarea căilor ferate, concesionate unor societăţi străine.

La împlinirea vârstei de 60 de ani, a fost sărbătorit în mod oficial, dedicându-i-se un volum omagial, intitulat Lui Spiru Haret. Ale tale dintru ale tale şi care cuprinde un număr de 1.228 de pagini. S-a stins din viaţă la numai 61 de ani, la data de 17 decembrie, 1912, răpus de un cancer gastric şi plâns de o naţiune întreagă, dar, mai ales, de către ţărani şi de către învăţători. Operele lui Haret, publicate de către Comitetul pentru ridicarea monumentului său, în care rolul de seamă l-au avut istorici ai literaturii, în frunte cu Gh. Adamescu, dar şi matematicieni de renume, precum Gheorghe Ţiţeica, Miron Nicolescu, Nicolae Coculescu, datorită cărora au apărut 11 volume, care cuprind scrieri tipărite sau netipărite în timpul vieţii, rapoarte asupra învăţământului, texte de legi, expuneri de, recenzii despre scrierile sale, corespondenţa cu persoane din ţară şi străinătate etc. Haret a fost un savant şi în această calitate, a fost şi un precursor, el anticipând, în special, teoria modelelor şi cibernetica.

Lucrări de referinţă
Despre acceleraţiunea seculară a mişcării medii a Lunii, în Opere, vol. X, Bucureşti, 1880;
Sur l’invariabilitee des grandes axes des orbites planetaires, în Memoire de l’Observation astronomique de Paris, 1885;
În chestiunea ţărănească, Bucureşti, 1907;
Mecanica socială, Bucureşti, 1910;
Pata cea mare roşie de pe planeta Jupiter, în „Analele Academiei Române”, seria II, tomul XXXIV, Bucureşti, 1912;
Raport despre aeroplanul Vlaicu, în „Analele Academiei Române”, seria II, tomul XXXIV, Bucureşti, 1911-1912;
Textele principalelor legi ale lui Spiru Haret, în Opere, vol. III, Bucureşti, 1935.

Moare la 17 decembrie 1912, Bucureşti

Surse:
crispedia
wikipedia
documente.bcucluj.ro

Redactor: Maria Dumitrache