«Ei vezi? Ascultă-mă pe mine, deşi sfaturile sunt totdeauna inutile. Vorba aia, fiecare ştie să greşească şi singur. Când întâlneşti un bărbat ca Don Juanul tău, imposibil, scandalos de seducător din ce înţeleg eu, amuză-te cât poţi, dar ai grijă să-ţi încui inima într-un safe suprablindat. Dacă eşti însă slabă de înger, coteşte-o urgent pe altă uliţă.»(O toaletă à la Liz Taylor)

Rodica Ojog-Braşoveanu s-a născut la 28 august 1939, Bucureşti. Este fiica Anei Ojog, profesoară, şi a lui Victor Ojog, avocat. Copilăria este pentru Ojog-Braşoveanu una tulbure, tatăl său fiind de mai multe ori arestat şi întemniţat, ca fost deputat liberal. Urmează Liceul „Domniţa Ileana” (1948-1955) şi la absolvire se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, dar în 1956 este exmatriculată şi arestată sub acuzaţia de solidarizare cu susţinătorii revoltei populare anticomuniste din Budapesta. în 1962, reabilitată după un an petrecut ca muncitoare într-o fabrică de medicamente, intră din nou, la Iaşi, la Facultatea de Ştiinţe Juridice, pe care o va absolvi în 1967 la Universitatea din Bucureşti.

«Adevărata comoară se afla dinaintea ochilor logofătului. Zapisele şi pergamentele erau împărţite în sertare lungi, puse unul peste altul, după ţara ale cărei taine le cuprindea. Cartonaşe cu slove trase în tuş roşu descâlceau noianul de ştiri ce le avea muftiul despre ducatele nemţeşti, despre republicile Italiei, despre franţuji, englezi ori imperiul lui Leopold.» (Agentul secret al lui Altîn-Bey)

Debutează în literatura de consum cu un scenariu de televiziune (1969), publicând romanul Moartea semnează indescifrabil în 1971, iniţial apărut sub formă de foileton într-un supliment literar vâlcean. Modelele preferate sunt Edgar Wallace, Georges Simenon, Karl May, iar dintre autorii români, Theodor Constantin şi Haralamb Zincă. A fost supranumită de critica vremii (Eugen Barbu, Emil Mânu etc.) „Agatha Christie a României”, romanciera engleză fiind de altfel modelul cel mai evident în cărţile ei, care înainte de 1990 se vindeau în tiraje fabuloase. Personajul cel mai cunoscut este Melania Lupu (inspirat dintr-o eroină secundară a filmului Aeroportul), căreia romanciera îi dă şi un confident – pe motanul Mirciulică, după cum altă protagonistă, Minerva Tutovan (personaj inspirat de propria profesoară de matematică), va primi drept partener canişul Spiridon. Fascinată de faimoasa Cancelarie Neagră a lui Constantin Cantacuzino, Ojog-Braşoveanu va lansa un ciclu de cinci romane despre domnia de 25 de ani a lui Constantin Brâncoveanu, făcând trecerea de la policier la genul istoric-exotic (personajul principal este „logofătul de taină” Radu Andronic, care, după ce moare în primul volum, este „reînviat” la cererea cititorilor).

«Vârsta ne schimbă atât de mult, uneori uiţi că ai fost copil, ai impresia că te-ai născut aşa, bătrân, şi totuşi sunt unele fleacuri care-ţi rămân adânc înrădăcinate. Clişee unde adultul dă mâna cu puştiul care trăgea la fit şi tocea peste vară la teorema lui Pitagora. De când mă ştiu, prima ninsoare m-a scos din minţi… Îmi venea să urlu de bucurie… Ca şi mirosul ăla special din martie. Un miros de verde, de pământ…» (Cianură pentru un surâs)

Alt roman istoric, Întâlnire la „Elizeu ” (1983), se inspiră din fapte reale din vremea primului război mondial. Autoarea, care stăpâneşte la fel de bine şi arhaismele, şi argoul, scrie şi o piesă de teatru, Cursa de Viena (după romanul Plan diabolic, 1974), pusă în scenă în 1984 la Teatrul Giuleşti din Bucureşti. Realizează şi o serie de scenarii TV: Crima din Cişmigiu (1969), Şantaj (1981, după romanul Omul de la capătul firului, 1973), A doua variantă (1984), Enigma (1995-1996) şi Poveste imorală (1998). Cea mai reuşită carte rămâne însă Cianură pentru un surâs (1975), unde, ca şi în Bună seara, Melania! (1975), se articulează întâmplări senzaţionale, având în centru furtul a două tablouri: Vânătorul lui Rembrandt şi Femeia cu evantai de Goya.

«Ochii lui Radu Andronic zburară către Valahia. Smulse sertarul şi începu să cerceteze zapisele înfrigurat. Un zâmbet larg îi lumină chipul. Numele iscoadelor erau trecute pe o hârtie răsurie. Printre ele se afla şi cel al vrăjmaşului de la curtea Brâncoveanului. Cineva, muftiul ori mectubgiul, adăugase pe margine: “de mare taină.” Logofătul şi le înscrise repede pe o fărâmă de pergament şi înlăturând în grabă urmele cercetării se întoarse pe cerdac.» (Agentul secret al lui Altîn-Bey)

Schema eliminării pe rând a vecinilor (prin plasarea cianurii în plombe) este preluată din Zece negri mititei de Agatha Christie, iar Melania Lupu se joacă simultan de-a detectivul şi de-a infractoarea. Posibilităţile de improvizaţie ale autoarei par nesfârşite, în Spionaj la mănăstire (1972), de exemplu, având-o în centrul intrigii pe maiorul Minerva Tutovan, femeia de fier, ajutată de naivul şi docilul căpitan Dobrescu, Ojog-Braşoveanu foloseşte intertextul şi ironia postmodernă. Procedeele sunt reluate în ciclul dedicat agentului secret al lui Altân-Bey, unde printr-o decupare secvenţială se începe cu sfârşitul, întâmplările primei cărţi fiind cele ale finalului de domnie a lui Brâncoveanu, iar celelalte romane narând peripeţii anterioare.

După ce schimbă registrul de la romanul poliţist la cel de capă şi spadă, scriitoarea ia în răspăr gustul publicului pentru senzaţional şi paranormal în Coşmar (1992), cu o falsă intrigă SV-horror. De la genul thriller trece şi la romanul erotic, ceva mai siropos, dar pigmentat cu spionaj, ca în Să nu ne uităm la ceas (1989), observând predilecţia cititorului pentru întâmplări din timpul celui de-al doilea război mondial. După 1989 prolifica prozatoare încearcă să schimbe tonul, ca în Crimă prin Mica publicitate (1991), bunăoară, dar o face cu mai puţin aplomb, ultimele cărţi nemaiatingând acelaşi succes. Un roman al soţului său, actorul Cosma Braşoveanu, Fiara, rămas neterminat la moartea lui fulgerătoare, este finisat de Ojog-Braşoveanu.

Opera literară
Moartea semnează indescifrabil, Bucureşti, 1971;
Enigmă la mansardă, Bucureşti, 1971;
Spionaj la mănăstire, Bucureşti, 1972;
Cocoşatul are alibi, Cluj, 1973;
Omul de la capătul firului, Bucureşti, 1973;
Minerva se dezlănţuie, Bucureşti, 1974;
Plan diabolic, Bucureşti, 1974;
Cianură pentru un surâs, Cluj Napoca, 1975;
Bună seara, Melanial, Cluj Napoca, 1975;
Agentul secret al lui Altân-Bey, Bucureşti, 1976;
Panică la căsuţa cu zorele, Bucureşti, 1977;
Anchetă în infern, Bucureşti, 1977;
Al cincilea as, Bucureşti, 1978;
Logofătul de taină, Bucureşti, 1978;
320 de pisici negre, Cluj Napoca, 1979;
Ochii jupâniţei, Bucureşti, 1980;
Ştafeta, Bucureşti, 1981; ediţia (O bombă pentru Revelion), Bucureşti, 1999;
Letopiseţul de argint, Bucureşti, 1981;
Nopţi albe pentru Minerva, Bucureşti, 1982;
Întâlnire la „Elizeu”, Bucureşti, 1983;
Anonima de miercuri, Bucureşti, 1984;
Apel din necunoscut, Bucureşti, 1985;
Violeta din safe, Bucureşti, 1986;
Dispariţia statuii din parc, Bucureşti, 1987;
Vulturul dincolo de cornul lunii, Bucureşti, 1988;
Să nu ne uităm la ceas, Bucureşti, 1989;
A înflorit liliacul, Bucureşti, 1990;
Crimă prin Mica publicitate, Bucureşti, 1991;
O toaletă a la Liz Taylor, Bucureşti, 1992;
Coşmar, Bucureşti, 1992 şi 2004;
Metania şi misterul din parc, Iaşi, 1992;
Cutia cu nasturi, Bucureşti, 1994;
Poveste imorală, Bucureşti, 1998;
Un blestem cu domiciliu stabil, Bucureşti, 1998;
Telefonul din bikini, Bucureşti, 1999;
Grasă şi proastă, Bucureşti, 2000;
Bărbaţii sunt nişte porci, Bucureşti, 2000;
Răzbunarea sluţilor, Bucureşti, 2000;
Necunoscuta din congelator, Bucureşti, 2002.

Rodica Ojog-Braşoveanu a impus în romanele sale un stil oarecum atipic acestui gen literar: alături de umorul sănătos şi de psihologia sofisticată a personajelor, o altă caracteristică a unora din cărţile sale este farmecul descrierilor de epocă – ceea ce separă cărţile sale de policierele obişnuit e tuşa pe care o adaugă tuturor cărţilor ei: fresca de societate. Fiecare carte a sa ne prezintă tipologii ale Bucureştiului acelor ani. Trecând, în paginile cărţilor sale, prin diverse situaţii, romanciera surprinde imaginea mai multor familii, din diferite pături sociale, descriind cu detalii surprinzător de autentice traiul bucureştenilor.

Ele mărturisesc despre nostalgia scriitoarei pentru lumea în care crescuse şi copilărise, distrusă în mod brutal de către comunişti: “Seara, părinţii mei mergeau la teatru, la Capşa, în baruri – la Monte Carlo sau la Vania Şevcenco. Se duceau şi la Continental, pentru că acolo cânta Grigoraş Dinicu, şi la Mon Jardin, unde mare vedetă era Gică Petrescu. Erau atunci un Bucureşti şi o epocă pe care le regret. Eu consider că mi-am ratat epoca, că m-am născut prea târziu (mi-ar fi plăcut să prind “la belle epoque”, să zicem anii celui de-al doilea Imperiu, până în 1930). Bucureştiul copilăriei mele (anii ‘40) mai păstra, în ciuda bombardamentelor, parfumul acestei epoci”, spunea Rodica Ojog-Braşoveanu în interviul din 1999, pentru Formula As.

Personajele sale sunt, după cum ea însăşi afirma în acelaşi interviu, mixturi între persoane reale, cunoscute de ea, şi cele create de imaginaţia proprie: „Am avut chiar experienţe nefericite cu prieteni care s-au recunoscut în personajele mele – vorbesc de cele negative. Altfel, le place să se recunoască în situaţiile uşor picante, nostime, inteligente, chiar mici escroci, dar nu că e meschin, că e zgârcit, că e ticălos, că e rău. De obicei, plec de la personaje. Mă gândesc: despre cine am eu chef să scriu astăzi? Şi îmi fac o listă cu măcar şase personaje de bază, pe care le ştiu foarte bine. Cu ei plec la drum. Dar vin pe parcurs altele care, deşi episodice, dovedesc o importanţă deosebită. Am subiectul aproape în întregime fixat dinainte, pentru cel puţin o treime din carte şi cam ştiu unde vreau să ajung; am un fir roşu, conducător – altfel poţi să baţi câmpii cu graţie.”

Moare la 2 septembrie 2002

Sursa:
autori.citatepedia.ro
crispedia
wikipedia

Redactor: Maria Dumitrache