Maria a României (Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg) s-a născut la 3/17/29 octombrie 1875, Eastwell Park, Marea Britanie, a fost principesă de coroană și a doua regină a României, în calitate de soție a principelui de coroană devenit ulterior regele Ferdinand I al României. A fost mama regelui Carol al II-lea. Maria, născută Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha, a fost mare prințesă a Marii Britanii și Irlandei, fiind nepoata reginei Victoria a Marii Britanii.

A fost fiica ducelui Alfred de Saxa Coburg şi Gotha, cel de al doilea fiu al Reginei Victoria, având ca mamă pe Marea Ducesă Maria Alexandrovna, unica fiică a Ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei. In consecinţă, Prinţesa Maria era nepoata Regelui Edward al VII-lea al Marii Britanii şi verişoara primară a Ţarului Nicolae al II-lea şi a Regelui George al V-lea. Regina Maria a fost supranumită de popor “Mama răniţilor”, sau “Regina-soldat”, pentru atitudinea ei bravă din timpul Primului Război Mondial, când, alături de doamnele de la curte a activat direct pe front, în spitalele de campanie şi a coordonat activitatea unei fundaţii de caritate. Maria Alexandra Victoria s-a logodit la 16 ani cu Prinţul Ferdinand de Hohenzollern, moştenitor al tronului României. Căsătoria a avut loc la 29 decembrie 1892. Unul dintre exponatele Muzeului Naţional al României, o cupă de argint oferită de municipalitatea Capitalei, aminteşte de acest eveniment. Piesa are gravată inscripţia: „Bine ai venit mireasă de Dumnezeu, aleasă spre a patriei cinstire. Ianuarie 1893“.

Regina soldat şi diplomat
Celebra sa bunică, Regina Victoria, a caracterizat România ca fiind o ţară „foarte instabilă şi având populaţia destul de coruptă“. In timpul Primului Razboi, aceste cuvinte s-au dovedit a fi premonitorii, căci România neîntregită, care se unificase în 1859, a fost ocupată după o serie de înfrângeri militare în faţa armatei germane ce atacase dinspre Ungaria şi din Bulgaria, concomitent, şi obligată să se restrângă în Moldova. Pe această suprafaţă restrânsă, cu capitala la Iaşi, s-a retras atât familia regală, cât şi toate instituţiile publice ale statului român, In scurt timp, în Rusia, aliata de la Răsărit a României, a izbucnit Revoluţia Bolşevică iar familia ţarilor ruşi, Romanov, au fost executată bestial. Dilema politică a României în perioada dintre 1914 şi 1916 a fost dacă să participe în Primul Război Mondial alături de aliaţi sau alături de germani, şi ţara rămăsese într-o poziţie de neutralitate timp de doi ani, nu în ultimul rând datorită prim-ministrului I.C. Brătianu. Dar alături de acesta, o influenţă deosebită în a determina pe regele Ferdinand (după 1914) să intre în război de partea Antantei, în 1916, l-a avut Regina României, Maria. Armata română, insuficient înarmată şi pregătită a luptat cu vitejie la trecerea Munţilor Carpaţi şi a învins o armată germană superior dotată, dar în cele din urmă a fost forţată să se retragă la sfârşitul războiului din faţa unor noi forţr trimise pe frontul ei.
Cu ocazia încherii păcii, au intrat în scenă diplomaţii care au obţinut o victorie prin recunoaşterea eforturilor şi faptelor de vitejie române şi deci recunoaşterea Romaniei ca membru valoros al taberei victorioase, în momentul semnării tratatului de la Versailles.

Regina diplomat
Regina Maria a călătorit la Paris în timpul Conferinţei de Pace şi s-a instalat cu fiicele sale, extrem de frumoase, la Hotelul Crillon, în Place de la Concorde. Primul ministru francez Clemenceau, un fost ofiţer cu maniere impecabile şi cu o înclinaţie spre femei frumoase, a prezentat Reginei omagiile sale, care l-a primit în toată splendoarea sa. Frumuseţea ei era dublată de o inteligenţă ieşită din comun. Regina a pledat pentru cauza românilor, reamintindu-le aliaţilor occidentali enormul sacrificiu al Armatei Române. Serviciul adus României de regina Maria a fost crucial, deşi puţin înţeles şi cunoscut. Când negociatorul şef al delegaţiei româneşti, primul ministru Brătianu, a început să piardă teren, regele a rugat-o pe regină să intervină, iar aceasta a plecat într-o misiune neoficială la Paris şi la Londra.

A rezultat astfel România Mare, care reunea provinciile istorice ale Transilvaniei, Bucovinei, Moldovei, Basarabiei şi Munteniei. Deşi rolul femeilor în politică era redus, Regina Maria a fost sfetnicul regelui Ferdinand până la moartea acestuia în 1927. In momentul în care fiul său a moştenit tronul, el a izolat-o complet pe regină. S-a retras din viaţa publică până la moartea ei, în 1938. După 1990 a fost publicat jurnalul ei şi au început să circule tot mai multe poveşti legate de viaţa ei amoroasă extrem de agitată.

In 1924 a construit Palatul de la Balcic, într-un peisaj superb, şi a făcut din acesta un loc de întâlnire pentru artiştii epocii. Palatul a fost cedat Bulgariei, odată cu Cadrilaterul şi se găseşte acum pe teritoriul ţării vecine.

Inima reginei Maria
Inima reginei a fost înmormântată din ordinul ei la Balcic, reşedinţa sa de pe malul Mării Negre. Regina Maria a României Mari a avut ca ultima dorinţă ca trupul să-i fie înmormântat la mănăstirea Curtea de Argeş, iar inima la reşedinţa de la Balcic. După pierderea Cadrilaterului (1940), inima a fost adusă lângă castelul Bran, a doua reşedinţă a Reginei Maria. In anul 1968, comuniştii au spart cu răngile sarcofagul de marmură şi au luat caseta cu inima. Caseta a fost trecută în Tezaurul Istoric al României, iar inima reginei zace pe undeva prin Muzeul Naţional de Istorie. Oamenii din Bran au făcut numeroase apeluri ca inima reginei să fie readusă la locul ei.

Regina Maria, artistă şi colecţionară de artă
Regina Maria a iubit arta, poezia şi filosofia. Ea a continuat tradiţia Reginei Elisabeta de susţinere a acestora, ajutând cu burse de studiu şi bani o seamă de personalităţi din lumea literară şi artistică. A scris la rândul ei Povestiri pentru copii, poezii, a pictat , florile ei preferate fiind crinii si macii. A colecţionat lucrări de artă ale unor pictori foarte cunoscuţi precum Arthur Verona, Ştefan Popescu, Kimon Loghi, Cecilia Cuţescu Storck, Nicolae Vermont, Eustaţiu Stoenescu.

Multe din obiectele personale pot fi văzute la Maryhill Museum, iniţial locuinţa unui om de afaceri feroviare american din Washington, DC, Sam Hill, cu care Regina Maria a purtat o îndelungată corespondenţă. Muzeul, situat în statul Washington, la nordul fluviului Columbia, expune o mare parte din garderoba regală, mobilier precum şi alte obiecte, inclusiv coroana reginei.

La începutul anilor ’30 ai secolului trecut, regina Maria era cunoscută sub numele de Soacra Balcanilor, datorită alianţelor matrimoniale pe care le-a făcut cu marile Case regale din Balcani şi în urma cărora copiii săi au fost căsătoriţi cu membri ai acestor familii: principele Carol, viitor rege al României, a fost căsătorit cu principesa Elena, fiica regelui Constantin al Greciei, principesa Elisabeta a fost căsătorită cu principele George, viitor rege al Greciei, şi principesa Marioara a fost căsătorită cu regele Alexandru I al Serbiei

Regina-soldat
Regina Maria a fost supranumita “Regina-soldat” pentru atitudinea sa curajoasa din timpul Primului Razboi Mondial. În acea perioadă, zilnic, la Iaşi, în haine de soră medicală, întâlnea eşaloanele cu soldaţi răniţi sau bolnavi de tifos. Zi şi noapte, regina pe care ostaşii au numit-o şi “mama-răniţilor” avea grijă de răniţi şi bolnavi…

A decedat în 1938, la 63 de ani. Înmormântarea sa a fost grandioasă. Bucureştiul s-a îmbrăcat în culoare violetă, culoarea sa preferată. După sicriu mergea calul său iubit, cu cizmele regale ataşate la scăriţe. „A fost înmormântat un soldat, scria un ziar al timpului. Regina Maria a fost doar un ostaş care a luptat pentru libertatea românilor”…

Iubirile unei regine
În septembrie 1925, revista Cosmopolitan publica un articol inedit. Nu tema era surpriză, ci autoarea. “A Queen Talks About Love.“ “Iubirea este cea mai mare problemă în viaţa unei femei, şi, cum de la inceputul lucrurilor se pare că ea a fost aleasă de natură să fie purtătoarea poverii, nici legile, nici morala sau exigenţele societăţii n-au fost vreodată în stare să i-o rezolve.“ Era o recunoaştere îndrăzneaţă a unei dileme ce frământa tăcut un public feminin încă pudibond. În vorbele ei se regăsea un adevăr trist. Şi în spatele Reginei, Femeia.

Poate că lipsa dragostei şi a interesului celui care ar fi putut rămâne primul şi ultimul bărbat din viaţa ei au făcut-o pe Maria să caute în braţe străine atingeri vinovate de suflet şi trup. Că Ferdinand a iubit şi continua să iubească o altă femeie, că îşi îneca dorul de ea în băutură şi apoi şi-l alina pe sub fuste de ţigănci focoase aduse la palat de chiar prefectul Poliţiei Capitalei, era la fel de scandalos, dar nu era o consecinţă, aşa cum nici pentru regină asta nu era o scuză.

Dar o regină de femeie ca ea nici n-a fost de mirare că a trezit atâtea patimi şi controverse. Era frumoasă până la tăierea respiraţiei, feminină până la fiorul nestăpânit al dorinţei, maiestuoasă până la sfială, romantică până la înduioşare, inteligentă până la intimidare, curajoasă până la sfidare, abilă până la manipulare. Şi tulburătoare până la zădărnicirea sorţilor.

Nu era uşor să iubesti o astfel de femeie. A cărei inimă era un templu plin de statui ridicate din dragoste – copiii. Ai ei, şi cei mulţi, românii, adică ţara. Chiar şi un loc pe trepte însemna un privilegiu. Şi, de dragul adevărului, trebuie spus că treptele au fost cam aglomerate.

S-a şuşotit şi s-a scris mult despre idilele sau aventurile galante fără număr ale reginei. Despre bărbaţi de faimă şi de prea subţire taină din viaţa politică şi mondenă a Bucureştilor, cărora regele le-a cedat locul fără crâcneală, acceptând “cavalereşte“ preţul ruşinii de-a nu fi tatăl biologic a trei din cele şase vlăstare regale pentru neputinţa de-a o iubi pe mama lor. Castelele dragi sufletului ei, Pelişorul, Branul, sau minunata reşedinţă de vară de la Balcic, au fost şi locuri de romantice visări cu parfum de măr oprit. Aproape toate legăturile sentimentale ale reginei au fost sub semnul focului de paie. Mai puţin două. Care s-au chemat iubiri. Pentru doi bărbaţi aleşi, ce au iubit-o cu patimă şi disperare, loial şi necondiţionat, până la moarte.

Şi-au pus inima şi viaţa la picioarele reginei Maria “prinţul alb“ Barbu Ştirbei şi, mai târziu, aventurierul canadian Joe Boyle, supranumit, maliţios, Rasputin, dar şi, pe drept, salvatorul României. Amândoi şi-au slujit regina inimii ca nişte cavaleri medievali. Pentru Joe Boyle, România a fost la fel de frumoasă ca inima şi chipul iubitei. Pentru Ea, ţara ori regina, şi-a pus viaţa în pericol în vremuri tulburi, schimbătoare şi pline de capcane. A recuperat bijuteriile Coroanei din mâinile bolşevicilor, a obţinut ajutoare şi informaţii preţioase pentru o Românie vlăguită de război şi cu un statut incert, a salvat ostatici români prizonieri la ruşi, a fost consilier şi sprijin până când a văzut-o pe regina lui încoronată la Alba Iulia ca regină a tuturor românilor.

I-au fost alături ori de câte ori s-a simţit singură şi copleşită, cu ţara la ananghie. Ori cu sufletul de mamă prins în capcana datoriei de regină sau îndurerată de inconştienţa şi nerecunoştinţa unui fiu risipitor – Carol al II lea, un Duce de Windsor balcanic, viitorul rege-playboy al României şi persecutorul reginei rămase văduvă.

Joe Boyle a murit la Londra, la scurt timp după ce a părăsit România pe care o servise timp de 7 ani din dragoste pentru regină. Maria n-a întârziat să-i viziteze mormântul, să-l plângă şi să-i lase pentru eternitate mărturisirea discretă a iubirii lor – crucea românească din piatra albă de la Bran pe care, într-un colţ, era săpată litera M.

Barbu Ştirbei a continuat să-i fie sprijin în anii plini de zbucium, umilinţe şi durere care au urmat morţii lui Ferdinand. Dorinţa de răzbunare a lui Carol al II lea i-a izgonit din ţară pe trei dintre membrii familiei regale ca şi pe amantul şi confidentul de-o viaţă al reginei. În 1938, Carol i-a organizat totuşi mamei sale funeralii cu pompa cuvenită şi i-a respectat ultima dorinţă. Să-i despartă inima de trup şi să o ducă într-un loc de odihnă ce semăna cu raiul ceresc. La Balcic.

Balcic, inima mea…
“…am avut ca o simţire că locul acesta ori mă aşteptase de totdeauna pe mine, ori că eu trăisem totdeauna în aşteptarea lui. Nu mi se pare că aş fi venit aici pentru întâia oară. “Ce chemare misterioasă a înălţat visul reginei pe o stâncă ce iese direct din mare într-un loc în care la ceasuri de tihnă se mai aud râsetele zeilor? Un castel alb cu minaret şi cu loc de rugăciune creştină. O colină de pe care grădinile coboară în şase terase spre mare, revărsând culori şi parfumuri în calea ei. Un colţ de Eden la mii de kilometri de parcurile englezeşti. Un cuib de linişte pe care şi l-a dorit, cu limbă de moarte, loc de odihnă eternă pentru inima ei. Ca să poată păzi hotarul sudic al României Mari cu contururile neschimbate. N-a fost să fie aşa. Şi inima reginei s-a întors, nedrept, într-o ţară mai mică decât o lăsase.

Moare la 18 iulie 1938, Sinaia, judeţul Prahova

Lucrări de referinţă
A scris mult, îndeosebi literatură memorialistică:
În timpul războiului mondial;
Gânduri şi icoane din vremea războiului;
Povestea vieţii mele, vol. I-III;
My Country;
Dinainte şi după război.

A scris şi povestiri şi romane:
The Lilly of Life, tradusă în româneşte sub titlul Crinul vieţii. Poveste;
The Dreamer of Dreams, tradusă în româneşte sub titlul Visătorul de vise. Fantezie;
Doi fraţi rivali;
L’enfant du Soleil;
Povestea unei inimi;
Why? Story of Greet Longing, tradusă în româneşte sub titlul Povestea unui dor nestins;
Copila Soarelui;
The Story of Naughty Kildeen, tradusă în româneşte sub titlul Povestea neastâmpăratei Kildeen;
Peeping Pansy, tradusă în româneşte sub titlul Dimineaţa copiilor;
Dor nestins;
Sămânţa înţelepciunii;
The Voice on the Mountain, tradusă în româneşte sub titlul Glasul de pe munte;
Copila cu ochi albaştri, Măşti.

Surse:
crispedia
wikipedia
historia.ro
vladimirrosulescu-istorie.blogspot.ro
catchy.ro

Redactor: Maria Dumitrache