Petru Dumitriu s-a născut la 8 mai 1924, Baziaş, judeţul Caraş Severin. Tatăl său, Petre Dumitriu (născut în 1890), se trăgea dintr-o familie ţărănească din judeţul Ilfov. Străbunicul scriitorului era fierar, pe bunicul său îl chema Nicolae Dumitru şi era, se pare, mic negustor. Ne­gustorul şi-a dat copilul la şcoală şi, cu această ocazie, Dumitru a devenit Dumitriu. Tatăl lui Dumitriu a îmbrăţişat cariera militară, a făcut războiul, a fost decorat şi a avansat până la gradul de colonel. Mama, Theresa (născută la Bucureşti, 10 septembrie 1894), este fiica Ecaterinei şi a lui Carol von Debretzy, inginer secui din Sfântu Gheorghe; mama lui Dumitriu şi-a petrecut anii tinereţii la Dresda. Era protestantă, de cultură germană şi franceză. A moştenit de la părinţi o casă şi o vie la Baziaş. Aici îl cunoaşte pe tânărul ofiţer de grăniceri Petre Dumitriu. Limba lor comună a fost, la început, franceza. Primul lor născut, Petru, viitorul prozator, este botezat în religia tatălui (ortodox). La fel al doilea copil, Carolina (Lia), născută în 1926, la Turtucaia, în Cadrilater. În privinţa limbii, mama – fire voluntară – tranşează: „Copiii mei sunt copiii soţului meu; el e român, copiii vor fi români; n-am să-i învăţ ungureşte.”

Dumitriu începe şcoala primară la Orşova (1930). Tot aici urmează şi prima clasă de gimnaziu; în 1935 este înscris la gimnaziul şi, în 1938, la Liceul „Tudor Vladimirescu” din Târgu Jiu, pe care îl va absolvi în 1941; prima experienţă erotică („fata din Baziaş”) e întreruptă brutal de autoritara Theresa, mama viitorului scriitor (o fantasmă reluată în Proprietatea şi posesiunea, 1991). Începându-şi studiile la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, obţine o bursă Humboldt şi, în baza ei, se înscrie la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Munchen. Asistă la epurarea profesorilor „nearieni”. Unul dintre ei, Kurt Huber, a fost decapitat de nazişti. Întrerupe studiile în 1944; pregătea o teză despre Jacob Boehme. Întors în ţară, încearcă să se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti. Nu reuşeşte. Face gazetărie la „Fapta”.

În 1943, debutase cu proza Nocturnă la Munchen în „Revista Fundaţiilor Regale”. Începuse să scrie în 1938, în franceză: Les Trois combats avec l’Hydre (text pierdut) şi o piesă în versuri, Meşterul Manole (text de asemenea pierdut). Este remarcat de D. Caracostea, apoi de Camil Petrescu. Publică în „Revista Fundaţiilor Regale”, în 1944, povestirile Niobe şi Argonautica sau Fabuloasa aventură, cea de-a doua fiind distinsă de revistă cu Premiul pentru cea mai bună proză a anului. Din juriu fac parte prozatoarea Henriette Yvonne Stahl (cu ea, Dumitriu va avea mai târziu o legătură sentimentală puternică, încheiată, în 1952, cu o căsătorie), Victor Eftimiu, Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu, F. Aderca. Tot acum (1945), reuşeşte să publice în „Revista Fundaţiilor Regale” piesa Preludiu la Electra, cu note autobiografice, şi scrie altă piesă, Greşala sau Procurorul tiranului, rămasă în manuscris, comentată favorabil de Petru Comarnescu în „Universul literar”.

În 1946, publică, în „Caiet de poezie”, supliment al „Revistei Fundaţiilor Regale”, un ciclu de şapte poeme. Poemele sunt însoţite de o prezentare elogioasă făcută de Tudor Arghezi: „Asemăn poema Cetitorule cu o perlă care creşte în straturi concentrice; dar cu cât se adaugă cuvinte mai depărtate în timp de cele care au tradus emoţia generatoare, cu atât este mai puţin poemă. Ai gusta desigur textul nemijlocit, forma primă. Dar multora li s-ar părea această formă haotică, şi emoţia, de nerecunoscut fără frază, numai cu ajutorul succesiunii de imagini; şi pe bună dreptate. Elaborarea textului este asemănătoare cu demersul esenţial al ştiinţei, care consistă în a introduce înţelesuri în datele brute ale realităţii. Aşa, eu întâi am copiat fluxul mental, apoi am încercat să leg imaginile între ele, prin sensuri. Cetitorule, vei continua cum îţi place operaţiunea aceasta: vei adăuga sensuri; vei adăuga mai ales vibraţia emoţională specifică ţie.” Peste un an, Dumitriu scoate primul volum, Euridice. 8 proze, consemnat de G. Călinescu în „Naţiunea”: „nu-i lipsit de graţia condeiului şi de paletă; clasicităţile sale sunt revopsite în culori vii”.

În 1948, intră redactor la „Flacăra”, trece apoi la „Viaţa românească” (în 1953 ajunge redactor-şef). Publică, în 1948, în „Viaţa românească” fragmentul Duşmănie care va intra, ulterior, în romanele sale, şi Bedros din Bazargic (în „Contemporanul”), iar în 1949, nuvelele Bijuterii de familie, Vânătoare de lupi, Nopţile din iunie. Tot acum, tipăreşte broşura O sută de kilometri. În 1950, începe să publice în „Contem­poranul” şi în „Viaţa românească” fragmente din romanul Drum fără pulbere (apărut în volum în 1951), având ca temă construirea Canalului Dunăre – Marea Neagră. Va fi compromisul cel mai mare pe care îl face tânărul prozator. A încercat, va explica el mai târziu, să încheie un pact cu diavolul roşu pentru a trece puntea. Puntea a trecut-o, compromisul moral şi estetic a rămas. Dumitriu a plătit pentru el cu 42 de ani de exil.

În 1952, începe să tipărească fragmente din alt roman, Pasărea furtunii, cu un conflict şi în stilul realismului socialist, dominant atunci. Câteva pagini de evocare rămân. Are o intensă activitate publicistică în revistele vremii, unde justifică ideologia regimului comunist şi tezele lui privitoare la literatură. Pasărea furtunii apare, în volum, în 1954. Tot acum, Dumitriu publică volumul de articole Despre viaţă şi cărţi (cu în­semnări din perioada 1948-1954) şi fragmente epice din ceea ce, în 1956, va deveni trilogia Cronică de familie.

În 1955, i se joacă piesa La ora 6 (scrisă în colaborare cu Sonia Filip). Continuă tipărirea unor episoade (Aquarium, 1956) ce vor intra în trilogie. Tipăreşte, sub numele său, traducerea din Hamlet; în realitate, traducerea era făcută, cum va mărturisi Dumitriu mai târziu, de Ion Vinea care avea, atunci, interdicţie de a publica. La Congresul Uniunii Scriitorilor din 1956, se detaşează de formula „literatură de partid”, susţinută de ideologii literari ai momentului, zicând că literatura trebuie să fie realistă. În acelaşi an, Editions du Seuil îi publică o ediţie prescurtată din Cronica de familie sub titlul Les Boyaras, tradusă de Constantin Borănescu-Lahovary şi Mariana Vitoreanu (transpunerea este revăzută de Frederic Mars).

În 1957, apare volumul Noi şi neobarbarii (eseuri şi articole publicate în „Gazeta literară” şi „Contemporanul”). Divorţează de Henriette Yvonne Stahl. Începe să scrie o continuare a Cronicii de familie sub forma unei Colecţii de Biografii, Autobiografii şi Memorii Contemporane; primele texte apar în „Steaua” din 1958. Un proiect epic vast pe care nu l-a încheiat; multe naraţiuni rămân necunoscute.

Dumitriu se căsătoreşte, în 1958, cu Irina Fotino (născută Medrea), ilegalistă, originară din Transilvania. Editions du Seuil îi republică, în trei volume, Les Boyaras. În martie 1959, i se naşte primul copil, Irina-Ileana. Intră în conflict cu Mihai Beniuc şi cu Leonte Răutu (atotputernicul şef al direcţiei de propagandă al CC al PMR). Este dat afară de la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, unde era director, şi i se oferă un post onorific la Consiliul Superior al Editurilor.

În februarie 1960, i se permite să facă o călătorie, cu soţia, în ţările socialiste, în vederea unei documentări. Evadează din Berlinul de Est în Berlinul de Vest prin punctul de frontieră Charlie (nu se construise încă zidul Berlinului). În maşină, Dumitriu are ascunse manuscrisele sale (în­deosebi note, însemnările din Colecţia de Biografii, Autobiografii şi Memorii Contemporane). Lasă în ţară un copil. Scrie lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, cerându-i să-i trimită, pe adresa domnului Gallimard, copilul rămas ostatic. Se adresează Ambasadei Franţei din Bonn, dar nu primeşte răspuns timp de 2 ani. Părinţii şi sora sunt arestaţi. Irina-Ileana, fiica, este trimisă sub alt nume într-un orfelinat.

Dumitriu primeşte în 1961 cetăţenia germană. În acelaşi an scrie Rendez-vous au Jugement Dernier. Aici şi în romanul Incognito (scris iniţial în limba română, text din nefericire pierdut) introduce elemente din Colecţia de Biografii… Se stabileşte la Frankfurt într-un aparta­ment modest. I se naşte, în 1961, a doua fiică, Carolina. Sora lui Dumitriu (medic ortoped) este eliberată din închisoare şi trimisă să lucreze la Sanatoriul Dobriţa din Gorj. Sunt eliberaţi şi părinţii, în 1962, apare la Paris Incognito, romanul cel mai important scris de Dumitriu în exil, iar scriitorul este propus pentru Premiul Academiei Franceze. Un vechi prieten din vremea studiilor la Universitatea din Munchen, Ernst Teves, devenit industriaş, îl susţine materialiceşte.

În 1964, publică L’Extreme-Occident, roman autobiografic, despre dezamăgirea pe care i-o va pro­voca, după cum va spune el mai târziu, „imperiul frigului” (Occidentul), după ce fugise de „socialismul tătărăsc” (comu­nismul răsăritean). În acelaşi an, îşi recapătă fiica rămasă în România. Dumitriu lucrează ca agent de publicitate pentru Beethmann Bank. Cunoaşte pe Samuel Fischer, editor la „Frankfurter Algemeine Zeitung”, unde publică articole despre lumea pe care o părăsise. Scrie mult.

Publică în 1966 romanul Les Inities, cu o temă germană, apoi, Le Sourire sarde (1967), despre tema alienării individului; în 1968, începe o trilogie romanescă, L’Homme aux yeux gris, Retour a Milo şi Le Beau voyage (ultimele două apărute în 1969), un roman istoric cu tema căutării lui Dumnezeu. Trece printr-o puternică criză existenţială şi psihică şi are o tentativă de sinucidere în 1970; repetă gestul în 1975 şi 1978. Distruge versiunea românească a Biografiilor… Timp de 10 ani nu scrie nimic, ani întregi nu iese din casă. Prietenul Ernst Teves îl ajută să trăiască.

În 1978, începe să redacteze confesiunea Au Dieu inconnu (apărută în 1979), o autobiografie spirituală. Moare, în 1981, prietenul şi binefăcă­torul său Ernst Teves. Dumitriu se converteşte la catolicism (1981). Publică Zero ou le point de depart şi Comment ne pas l’aimer! – un eseu biografic despre viaţa lui Iisus, pornind de la Evanghelia lui Marcu. Propoziţia acestuia – „Cred, Doamne, ajută ne­credinţei mele” – va fi punctul de plecare în toate confesiunile spirituale ale lui Dumitriu.

În 1982, călătoreşte la New York. Tipăreşte, în 1983, eseul autobiografic La Liberte (despre condiţia individului la Est şi Vest), apoi un volum de povestiri, Mon semblable, mon frere, şi, din nou, o confesiune, Walkie-Talkie, cu subtitlul Marcher vers Dieu, parler a Dieu. În 1987, îl părăseşte soţia. Dumitriu scrie un roman despre tinereţea sa îndepărtată, La Femme au miroir (1988), apoi La Moisson (1989), carte dedicată Francoisei Mohr, alsaciană din Metz, profesoară de filosofie la un colegiu catolic. O cunoscuse cu un an înainte; se stabileşte la Metz. Lucrează mult, îşi găseşte un oarecare echilibru.

În 1990, publică volumul de povestiri Les Amours singulieres, cu tema metempsihozei. Reia legăturile cu viaţa literară românească. În 1991, îi reapar Euridice şi, din seria Biografii…, micul, excepţionalul roman Proprietatea şi posesiunea. Este vorba despre un alt stil şi altă anvergură intelectuală în proza lui. În 1993, se reeditează la Bucureşti Cronica de familie şi este tradus romanul Incognito. Dumitriu o duce, materialiceşte, greu. Traduce din germană în franceză (1994) cartea lui Eugen Drewermann, Das Madchen ohne Hande, o interpretare de tip psihanalitic a unei povestiri a Fraţilor Grimm. Scrie în engleză eseul Non credo, oro, rămas în manuscris. În martie 1993, Eugen Simion are cu el, la Metz, o convorbire care va fi publicată, într-o primă variantă, în 1994. În noiembrie 1996, îl întâlneşte din nou, de data aceasta la Strasbourg, şi continuă discuţia.

În 1998, apare ediţia a doua, mult amplificată, a cărţii Convorbiri cu Petru Dumitriu. Scri­itorul vorbeşte despre exilul „câinos” prin care a trecut. Îşi deconspiră modelele filosofice, are curajul să spună că nu-i place Joyce. „Am fost un Galilei, n-am fost Bruno.” Promite să scrie din nou în româneşte. În 1996, se întoarce, după 36 de ani, în România, la invitaţia preşedintelui Ion Iliescu. Scriitorii români îl primesc, cu mici excepţii, cu ostilitate, amintindu-i vechile lui compromisuri. Numit consilier cultural itinerant de preşedintele Ion Iliescu, Dumitriu îşi pierde funcţia (şi sprijinul material) când se schimbă guvernul, în 1997. Moare în spitalul din Metz. Urna funerară a scriitorului este depusă în cimitirul din Jussy, în capela familiei Mohr.

„Prinţul“ i se spunea lui Petru Dumitriu, în perioada lui de glorie din ţară. Se îmbrăca elegant într-o vreme cînd alţii îşi dădeau hainele la întors. Avea datorii mari pe care le trata cu nepăsare.

Opera
Euridice. 8 proze, Bucureşti, 1947; ediţia (Euridice. 8 proze. Preludiu la Electra), Bucureşti, 1991;
Duşmănie, Bucureşti, 1948;
Bijuterii de familie, Bucureşti, 1949;
O sută de kilometri, Bucureşti, 1949;
Nopţile din iunie, Bucureşti, 1949;
Wolfsjagd, Bucureşti, 1950;
Primăvara lui şaptezeci şi unu, Bucureşti, 1950;
Drum fără pulbere, Bucureşti, 1951; ediţia II, Bucureşti, 1952;
Nuvele, Bucureşti, 1951;
Sărbătoare în zi de lucru, Bucureşti, 1951;
Dreptate, Bucureşti, 1952;
Prietenul Sava, Bucureşti, 1952;
Din tată în fiu, Bucureşti, 1953;
Poveşti adevărate, Bucureşti, 1953;
Despre viaţă şi cărţi, Bucureşti, 1954;
Pasărea furtunii, Bucureşti, 1954; ediţia II, Bucureşti, 1955;
Pentru demnitatea şi fericirea omului (Note dintr-o călătorie în Uniunea Sovietică), Bucureşti, 1954;
Cronică de la câmpie, Bucureşti, 1955;
Focul nestins, Bucureşti, 1955;
Cronică de familie, Bucureşti, 1955; ediţia, I-III, Bucureşti, 1956; ediţia (Les Boyards), traducere de Con­stantin Borănescu-Lahovary şi Mariana Vitoreanu, Paris, 1956; ediţia II (Cronică de familie), I-III, Bucureşti, 1958; ediţia III, I-III, postfaţă de Nicolae Manolescu, alte câteva cuvinte Geo Şerban, Bucureşti, 1993;
Aquarium, Bucureşti, 1956;
La ora 6 (în colaborare cu Sonia Filip), Bucureşti, 1956;
Noi şi neobarbarii, Bucureşti, 1957;
Romanticii (în colaborare cu Sonia Filip), Bucureşti, 1957;
Rendez-vous au jugement Dernier, Paris, 1961; ediţia (Ne întâlnim la Judecata de Apoi), traducere de Andriana Fianu, Bucureşti, 1992;
Incognito, Paris, 1962; ediţie tradusă de Luminiţa Brăileanu şi Delia Vasiliu, prefaţă de Geo Şerban, Bucureşti, 1993;
L’Extreme-Occident, Paris, 1964; ediţie tradusă de Luminiţa Brăileanu, prefaţă de George Pruteanu, Bucureşti, 1996;
Les Inities, Paris, 1966;
Le Sourire sarde, Paris, 1967;
L’Homme aux yeux gris, vol. I: L’Homme aux yeux gris, vol. II: Retour a Milo, vol. III: Le Beau voyage, Paris, 1968-1969; ediţia (Omul cu ochi suri), I-III, traducere de Magdalena Popescu, Bucureşti, 1996;
Au Dieu inconnu, Paris, 1979;
Zero ou le point de depart, Paris, 1981; ediţia (Zero sau punctul plecării), traducere de Maria Vodă Căpuşan şi Horia Căpuşan, Bucureşti, 1992;
Comment ne pas l’aimer!, Une lecture de l’Evangile selon Saint Marc, Paris, 1981;
La Liberte, Paris, 1983;
Mon semblable, mon frere, Paris, 1983;
Walkie-Talkie. Marcher vers Dieu, parler a Dieu, Paris, 1983;
Je n’ai d’autre bonheur que Toi. Essai de devotion moderne, Paris, 1984;
La Femme au miroir, Paris, 1988;
Les Amours difficiles, Lausanne, 1989;
La Moisson, Paris, 1989;
Les Amours singulieres, Paris, 1990;
Proprietatea şi posesiunea, îngrijită şi prefaţă de Geo Şerban, Cluj Napoca, 1991;
Vârsta de aur sau Dulceaţa vieţii (Memoriile lui Toto Istrati), îngrijită şi prefaţă de Ion Vartic, Cluj Napoca, 1999.

Surse:
poezie.ro
catavencii.ro
crispedia.ro

Autor: Maria Dumitrache