Panait Istrati, scriitor de limbă română şi franceză

2 aprilie 2019, ora 07:55, in categoria Atelier literar

“Veniţi, prieteni, să ne-ntâlnim pe Culmea Şoimului de lângă izvorul Tazlăului”, zicea ea în răvaş. Nu eu vă chem, ci durerea ţării întregi . Vă iubiţi ţara. O iubesc şi eu. Aveţi viteji care ascultă de voi, ca oameni liberi. Am şi eu . Dar ce faceţi cu toate aceste suflete de pripas ? Nimic alt decât să-i împingeţi la omor.Dar, oare, uciderea –  numai ea – a mişcat vreodată din loc, un deget măcar, plugul robului? Ajuns-a vreodată un om mai deştept, mai curajos, mai mândru doar pentru că a tăiat capul altuia ? Suntem viteji, dar ne purtăm ca nişte ucigaşi şi murim ca nişte câini. De ajuns! Să isprăvim cu pizmele ! Le veţi uita când veţi da de zâmbetul ochilor mei negri şi al dinţilor mei albi. Voi fi pentru voi o soră drăgăstoasă ca o iubită. Şi ne vom supune, toţi, unei datorii mult mai anevoioase decât răzbunarea, dar, pe de altă parte, mult mai rodnice în ridicarea fraţilor noştri doborâţi. Floarea Codrilor, căpitan de haiduci, vă aşteaptă fără greş în prima săptămână a lui florar!”

(Domniţă din Snagov – Spre Snagov – Cântec haiducesc)

 

Panai Istrate (pe numele lui real Gherasim Istrate) s-a născut la 10/22 august, 1884, în Brăila. Fiul natural al negustorului şi contrabandistului grec, Gheorghios Valsamis şi al Joitei Istrate, spălătoreasă. Copilăria şi-o petrece în satul mamei, Baldovineşti.
Absolvă patru clase la şcoala primară “Tudor Vladimirescu” din Brăila, câştigându-şi apoi existenţa ca băiat de prăvălie, plăcintar, vânzător într-o băcănie, ucenic la atelierele docurilor, zugrav. Între timp, setea de călătorii îl poartă până pe meleagurile Egiptului.

Intră în contact cu mişcarea muncitorească şi debutează în “România muncitoare” cu articolul “Hotel Regina” (1906).
Din 1916 pleacă prin Occident, ducând o viaţă dezordonată, schimbând mereu ocupaţiile, în permanentă luptă cu privaţiunile. Cutreiera Elveţia, ajunge la Paris, iar la Nisa face o tentativă de sinucidere (3 ian. 1921).

Să ne cinstim românii   episodul 75: Panait IstratiCorespondenţa asiduă cu Romain Rolland, la insistenţele căruia îşi redactează, în limba franceză, primele povestiri. Tot datorită lui Romain Rolland publică în revistă Europe (nr. din 15 aug. 1923) Kyra Kyralina, apărută în volum, un an mai târziu (1924). Largă audienţă de critică şi de public a acesteia va însoţi şi volumele următoare. Scrierile aparţinând anilor 1922-1926 şi 1931-1935 sunt organizate în ciclurile cuprinzând istorisirile, copilăria, adolescenta şi viaţa lui Adrian Zograffi. Din primul ciclu fac parte Kyra Kyralina, Oncle Anghel (1924), Les haidoucs (I-II, 1925-1926); al doilea este alcătuit din Codine (1925); al treilea cuprinde volumul Mikliail (1927); ultimul înglobează La maison Thiiringer (1933), Le bureau de placement (1933), Mediterranee (1934-1935). Beneficiind de liantul unui personaj-martor, care îndeplineşte, pe rând, rolurile de narator, protagonist sau simplu ascultător, povestirile se iscă, firesc, unele din altele, în cea mai bună tradiţie a marilor povestitori. Opere neincluse în cicluri: La familie Perlmutter (1927), Le refrain de lafosse. Nerrantsoula (1921), Leş chardons du Bărăgan (1928), Tsatsa Minnka (1931). Volumele autobiografice: Trecut şi viitor (1925), Mes departs (1928,), Pour avoir aime la terre (1930). Paralel cu tipărirea la editurile franceze, cărţile sale sunt publicate şi în ţară, unele în transpunerea autorului însuşi.
În 1925 şi 1929 sta câteva luni în patrie.
Vizitează URSS (1927-1929), publicând apoi volumul Vers l autre flamme (Confession pour vaincus, 1929). Călătoreşte prin Grecia în compania lui Nikos Kazantzakis. În 1930 se reîntoarce definitiv în ţară. Atitudinea lui de independenţă, expusă în eseul L homme qui n adhere a rien (1933), îi atrage, atât aici, cât şi peste hotare, vehemente contestări. În schimb, exceptând unele reacţii violent negatoare din presă românească, opera “vagabondului-scriitor“, revendicat de două literaturi, marchează, după expresia lui Romain Rolland, “un succes universal”.

“Adrian străbătu, buimac, scurtul bulevard al Maicii Domnului, care, la Brăila, duce de la biserica cu acelaşi nume la Grădina publică. Ajuns la intrarea grădinii, se opri, încurcat şi necăjit.
-Ce dracu! exclamă el cu voce tare , nu mai sunt copil! Şi cred că am tot dreptul să înţeleg viaţa cum o simt.
Erau orele şase seara. Zi de lucru. Aleile grădinii erau aproape pustii către cele două porţi principale; soarele crepuscular aurea nisipul, în vreme ce boschetele de liliac se scufunda în umbra serii. Liliecii zburau de colo-colo, zăpăciţi. Băncile pe alee erau aproape toate libere, afară de cele din colţurile ascunse ale grădinii, unde perechi de tineri se îmbrăţişau amoros şi deveneau serioase la trecerea inoportunilor. Adrian nu dădu atenţie nici unuia din oamenii ce întâlni în drum. El sorbea lacom aerul curat, care se ridică din nisipul de curând udat – amestec îmbălsămat de miros de flori – şi se gândea la ceea ce nu putea înţelege.
El nu înţelegea mai ales împotrivirea mamei sale la legăturile lui de prietenie, împotrivire care dăduse naştere la o ceartă violenta între mama şi fiul ei unic. Adrina îşi zicea:
<Pentru ea, Mihail e un străin, o haimana suspecta, servitorul plăcintarului kir Nicola. Dar, ce? Eu ce sunt? Un zugrav de case şi, pe deasupra, o fostă sluga a aceluiaşi plăcintar! Şi dacă mâine am să mă duc în altă ţară, numai pentru atâta trebuie să fiu socotit ca o haimana?>
Aţâţat, el lovi din picior:
<Ei draci dracului!… E o nedreptate revoltătoare pentru bietul Mihail! Eu îl iubesc pe omul ăsta, fiindcă e mai deştept ca mine, mai învăţat, şi fiindcă rabda mizeria fără să se plângă. Cum? Pentru că nu vrea să-şi strige pe acoperişuri numele, ţara şi numărul dinţilor care îi lipsesc, nu e decât o haimana?… Ei bine, eu vreau să fiu prietenul acestei haimanale! Şi sunt foarte fericit de asta.”

 (Chira Chiralina)

Ilie înţeleptul, cel care are întotdeauna dreptate, dar pe care, tocmai din acest motiv, Cosma nu-l ascultă niciodată, istoriseşte – simptomatic – parabola celor două “soiuri” de oameni ce populează pământul. Unul, pentru că Dumnezeu l-a făcut “la sfârşitul săptămânii, când îi era mintea obosită de-atâtea lucruri minunate zămislite pân-a nu fi zămislit pe om”, a ieşit din mâinile creatorului “liniştit, înţelept, supus, om de treabă”. Celălalt, opera diavolului, având “o doagă de prisos”, este, dimpotrivă, “zurbagiu”, gata “să răvăşească pământul, să întoarcă lumea cu fundu-n sus şi să tulbure pacea dumnezeiască”, în această din urmă categorie se integrează toţi marii eroi ai lui Istrate, “zurbagii” inegalabili, care scot toate alcătuirile lumii din făgaşul lor firesc, răzvrătiţi fără leac împotriva a orice fel de constrângere, violenţi până la (auto)distrugere, din moment ce un singur lucru îi lasa impasibili: consecinţele, asupra lor înşişi şi asupra celor din jur, ale acestei irepresibile impulsivităţi. Localizată în “nelegiuită de inimă” – un pumn de came “care are-n ea veşnicia, care-i lovită de blestemul mişcării neodihnite”, cum o defineşte moş Anghel – “doagă de prisos” e asumată cu orice riscuri, că destin. Sfidând maltratările şi premoniţiile sumbre, mama Chirei îşi împlineşte tragica soartă cu sentimentul că, ascultând, “smerită, strigătele şi poruncile inimii”, nu face decât să se supună, cu nedisimulată bucurie, unei fatalităţi: “Domnul vede bine că nu-i stau cu nimic împotriva: am rămas cum m-a făcut”. Din această perspectivă, a eluda sau, şi mai grav, a te opune imperioaselor “strigăte” ale firii echivalează cu o nesfârşită şi degradanta moarte vie. Raţiune ce îl determină chiar pe înţeleptul Ilie să mediteze că – deşi “doagă de prisos” îi împinge fratele spre pieire -, “de-aş fi Dumnezeu, nu i-aş scoate-o”, pentru simplul motiv că “doagă de prisos a lui Cosma e toată viaţa lui”.

Tot astfel, în Moş Anghel (1924), protagonistul îşi scuipă în faţă soarta, dar nu şi-o reneagă; o blestema, dar nu o recuza. Pe patul morţii, acest personaj – unicul defensor de anvergură al “luminii” spiritului în operă lui Istrati – evoca tocmai latura cea mai pământeană a existenţei. Iar pasiunea cu care exalta virtuţile “nelegiuitei de inimi”, care “ne face destul rău, e-adevărat, dar nil face din mărinimie”, înclină, în mod paradoxal, balanta acestei “gâlcevi a înţeleptului cu lumea” înspre partea ei lumească.

Ceea ce ne convinge că, în pofida propriilor sentinţe, departe de a se solda cu apariţia unui Iov resemnat, o eventuală resuscitare a eroului ar marca, dimpotrivă, magnifică rebeliune a individului care şi-ar asuma din nou, cu aceleaşi riscuri şi cu aceeaşi obstinaţie orgolioasă, blestemul inimii.

La fel, invocată de muribund ca argument împotriva “nebuniei patimilor”, relatarea vieţii comparabile cu “o furtună sfâşiată de trăsnete” a haiducului Cosma conţine sensul unei pilde “pe dos”, pledând tocmai în favoarea componentei vitale mcriminate. Se impune, cu această ocazie, relevarea unei particularităţi în cel mai înalt grad semnificativă pentru creaţia lui Istrai, Haiducul sau nu prezerva aproape nimic din însemnele tradiţionale reliefate de baladă populară: protest social, generozitate faţă de cei obidiţi, inflexibil spirit de dreptate.

Un bilanţ al întreprinderilor veritabil “haiduceşti” iniţiate de Cosma în decursul a cincisprezece ani consemnează, cu parcimonie, doar trei evenimente notabile. Toate admiţând, în plus, posibilitatea de a fi interpretate şi drept simple acţiuni de represalii dictate de dorinţa răzbunării personale (ilustrarea cea mai elocventă oferind-o episodul în care, deturnată, la intervenţia unei irezistibile “diavoliţe”, de la boierul asupritor la nevinovatul logofăt, “pedeapsa” distribuită de Cosma se converteşte dintr-un act justiţiar într-unui vindicativ).

În Prezentarea haiducilor (Haiducii, 1925-1926), o declaraţie orgolios-individualista a lui Ieremia, fiul codrului – şi, într-un fel, chintesenţa a haiduciei, că vlăstar al celor două căpetenii, Cosma şi Floricica-rezuma precis esenţa unei haiducii sui-generis: “Sunt haiduc pentru mine, nu pentru semenii mei”.

Din perspectiva deschisă astfel, deţinători ai acestui titlu privilegiat pot fi consideraţi nu numai – în maniera tradiţională - “fiii codrului”, ci, indiferent de cadru, indiferent de mediu, toţi nesupuşii şi pătimaşii autorului. Suflet de haiduc releva, bunăoară, atât cele două Chire, indomptabilele prizoniere ale unei colivii aurite, atât Sara, incorigibila plăsmuitoare de himere din în lumea Mediteranei (1934-1935), cât şi uriaşul Codin, emanaţie rebelă a mahalalei rău famate Comorofca, cel care, ucigând, retuşează dreptatea omenească potrivit codului inimii. După cum aceleiaşi categorii îi poate fi afiliata, cu o menţiune specială, figura vagabondului, marele “zurbagiu” care “dă brânci vieţii fără-ncetare şi o impinge-n toate extremele, bune sau rele”, veşnic nestatornic, veşnic nemulţumit, situat – “spre gloria Vieţii” -la antipodul “omului-vierme”; de la etern inadaptabilul Sotir, care respira prin toată fiinţa lui acel “aer al înălţimilor” degajat de “toţi oamenii care n-au stare, care nu cunosc frontiere, a căror patrie e lumea largă şi care trăiesc mai ales din plecări şi sosiri”, la misteriosul aventurier Bakir, falsificatorul de bani cu suflet de poet; de la acel alter ego românesc numit Adrian Zograffi care -acompaniat de hoinarul Mihail, un maestru la fel de versat în “arta vagabondajului” – consideră “lumea largă” singura scenă pe măsură “marelui bâlci ale existenţei sale”, şi până la copiii îmbătaţi de goană nebună a ciulinilor, simbol al nemărginitei, sălbaticei libertăţi şi însingurări a Bărăganului. Redeschis sub auspiciile aceluiaşi individualism, procesul intentat cu vehemenţă de unii exegeţi “imoralităţii” operei lui Istrati atestă faptul că moralitatea personajelor sale se sustrage oricărei măsurători efectuate cu etalonul comun.

Să ne cinstim românii   episodul 75: Panait Istrati

Casa memorială

“Societatea nu poate avea dreptate împotriva instinctului”, defineşte Tudor Vianu sensul Chirei Chiralina; concluzie valabilă cu referire la totalitatea operei acestui autor. În loc să problematizeze, în spiritul dilematicelor conştiinţe dostoievskiene, pe tema binelui şi a raului, eroii lui Istrate se supun, firesc şi fără complicaţii metafizice, “poruncilor inimii”.

La 3 ianuarie 1921, Istrati plănuia să-şi pună capăt zilelor. Încercarea nereuşită l-a apropiat de Romain Rolland, care avea să-l ajute în carieră. „Am suferit prea mult pentru o iluzie de neiertat, ca să nu mă pedepsesc cu moartea“, scria Istrati în epistola găsită în buzunarul său, după tentativa de sinucidere.

 

Opera
Cicluri autobiografice

Povestirile lui Adrian Zografi
Ciclul Viaţa lui Adrian Zografi
Chira Chiralina (1924)
Moş Anghel (1924)
Codin (1925)
Prezentarea haiducilor (1925)
Domniţa din Snagov (1926)
Mihail (1927)
Ciulinii Bărăganului (1928)
Casa Thüringer (1933)
Biroul de plasare (1933)
Răsarit de soare (1934)
Spovedania unui învins (1929)

Ediţii

Opere alese / Œuvres choises, ediţie bilingvă româno-franceză, texte alese, prefaţă şi note de Al. Oprea, traducere de Eugen Barbu, vol. I-IX, Bucureşti, Editura pentru Literatură / Editura Minerva, 1966-1984
Opere. Povestiri. Romane, ediţie îngrijită, cronologie, note şi comentarii de Teodor Vârgolici, introducere de Eugen Simion, vol. I-II, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, colecţia „Opere fundamentale”, 2003
Ecranizări
Kira Kiralina, film mut sovietic, 1927, regia: Boris Glagolin
Ciulinii Bărăganului, coproducţie Franţa-România, 1957, regia: Louis Daquin, Gheorghe Vitanidis. Ecranizare după romanul omonim.
Codin (Codine), coproducţie Franţa-România, 1962, regia: Henri Colpi. Ecranizare după romanul Copilăria lui Adrian Zograffi. Scenariul: Dumitru Carabăţ, Henri Colpi, Yves Jamiaque. Premiul pentru cel mai bun scenariu, Festivalul de film de la Cannes, 1963.
Balkán! Balkán!, coproducţie Ungaria-Franţa-Turcia, 1993, regia: Maár Gyula. Ecranizare după Chira Chiralina.

 Romain Rolland spunea în prefaţa volumului “Chira Chiralina”: ” Istrati (…) e lipsit de toate , dar înmagazinează o lume de amintiri şi deseori îşi minte foamea, citind cu lăcomie mai ales pe maeştrii ruşi şi pe scriitorii Occidentului . E un povestitor înnăscut , un povestitor din Orient, care se incanta şi se emoţionează pe propriile-i povestiri, şi aşa de mult se lasa robit de ele că, odată povestea începută, nimenu nu ştie, nici chiar el, dacă ea va ţine o oră…, sau o mie şi una de nopţi. Dunărea şi meleagurile ei … Acest geniu povestitor e aşa de irezistibil că, în scrisoarea scrisă în ajunul sinuciderii , el îşi întrerupe de două ori jelaniile deznădăjduite pentru a istorisi două întâmplări glumeţe din viaţa să trecută (…) “

Bolnav şi demoralizat, în 1930 se întoarce în ţară şi se stabileşte pentru scurt timp la Brăila. Călătoreşte în Germania şi în Austria, în 1933 pleacă în Franţa pentru a-şi trata tuberculoza şi se instalează la Nisa. Din 1934,  Istrati trece prin momente tot mai dificile, revine în România, trăieşte în Bucureşti, nevoit să accepte munci dezonorante. “Izolat şi neocrotit de nimeni”, “lipsit de orice venit”, într-o atmosferă de tăcere, scriitorul încetează din viaţa la 16 aprilie 1935, în Sanatoriul Filaret, din Bucureşti.

Bibliografie:

autorii.com
Literatura română, ed Didactică şi pedagogică, Buc 1977

 

 

Autor: Maria Dumitrache

 
Te invitam sa dai un like paginii de Facebook Jurnalul de Drajna: