«Fata Morgana

Am văzut că bătrânul Columb odinioară
Că lumea e rotundă. Nu m’am învățat minte
Și azi mai cred că drumul e o linie dreaptă
Care mă va conduce la steaua mea. Cum fiara
Închisă într’o cușcă adulmecă prin gratii
Mirosul greu de vânturi din alte primăveri, -
Așa mă cheamă valul și mă înșală încă
Atunci când steaua mea apare sus în zare,
Îmi trebuie o barcă cu pânze de zăpadă,
Și mai visez că raiul e pe celălalt mal.

Dar vai, de câte ori am urmărit cărarea
Șerpuind peste dealuri și dincolo de coastă
Am găsit numai bradul și salcia de-acasă
Și pâinea cunoscută și mâna care vrea
Și fruntea care minte și gândurile vechi
Și lacrima de eri și -aceeaș primăvară
Care mă chiamă încă în alba depărtare
Și îmi mai cântă încă, cum în copilărie
Că are să mă ducă și-are să fie bine
Și dincolo de dealuri e liniștea visată
De dincolo de versuri și dincolo de viață.»

Olga Caba s-a născut în Ucraina, la 23 mai 1913 în localitatea Volovoje – Podkarpa – Ko. Este fiica Mariei (născută Kadar), învăţătoare, şi a lui Augustin Caba, inspector şcolar. Absolventă a Liceului Comercial de Fete din Oradea (1929), Caba îşi ia licenţa la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj (1934). Funcţionează, între 1936 şi 1952, apoi între 1954 şi 1958, ca profesoară de limba engleză la Botoşani, Focşani, Oradea, Bucureşti şi Sebeş. În timpul regimului comunist este închisă la Mislea şi Văcăreşti (1952-1953). A debutat cu versuri în revista „Abecedar”, în 1933, colaborând apoi la „Gând românesc”, „Gândirea”, „Revista Fundaţiilor Regale” etc.

Prima sa carte, Vacanţă sentimentală în Scoţia (1944), este un memorial de călătorie, având o structură diferită faţă de majo­ritatea scrierilor de acest gen, prin refuzul informaţiilor livreşti, extrase din ghiduri. Predomină spontaneitatea comunicării impresiilor directe, chiar şi atunci când autoarea se află în faţa castelului lui Walter Scott, a catedralei din Glasgow sau când relatează legenda monstrului din Loch Ness. Ceea ce nu exclude, dimpotrivă, notarea unor amănunte picante (despre viaţa cotidiană, despre obiceiuri, despre localuri de petrecere), cu implicaţii semnificative asupra întregii naraţiuni.

Al doilea volum, Poezii, e tipărit după un sfert de veac, în 1970. Viziunea neoclasică, înţesată de referinţe la Antichitate, este dublată de incursiuni bogat imagistice în lumea vikingilor, transpuse fluid în versuri melopeice. După interludiul poetic din 1970, autoarea se dedică unor ample construcţii epice, publicând câteva romane şi un volum de Nuvele fantastice (1984), ce fac dovada unei deosebite predispoziţii imaginative, capabilă să domine intrigi arborescente şi planuri paralele, dar nu şi în măsură să insufle tensiune conflictelor, ceea ce, de altfel, nici nu i-a stat în intenţie. Caba îşi plasează acţiunea romanelor în anii interbelici, atât în spaţiul românesc, cât şi în cel străin.

Primul roman, Cumpăna din cetate (1977), având ca fundal atmosfera vieţii studenţeşti din Anglia, aduce în prim-plan idila dintre românca Lia Matei şi profesorul Claude Andrews; acţiunea se încheie odată cu reîntoarcerea protagonistei în ţară. Proza se constituie într-o carte de atmosferă, cu trimiteri aluzive spre un fantastic abia conturat. Al doilea roman, Pasul alăturea (1979), e structurat pe capitole şi secvenţe ce permit dezvoltarea acţiunii pe mai multe planuri. Partea cea mai interesantă a romanului o constituie povestea Lianei Văcărescu, fiica unui ministru, ce-şi rememorează în faţa lui Ion Livezeanu (tânărul inginer care o cere în căsătorie), pasul alăturea făcut în adolescenţă cu un tânăr străin viciat, Morland.

Totaliter aliter (1982) are o tentă ştiinţifico-fantastică. Eroina, Laura, soţia inginerului Daniel, este o desăvârşită maestră în arta de a ţese covoare. Mergând la Forlani (Făgăraş), la baciul Amos Stoian, care făcea vopsele naturale din plante, Laura este învinuită că l-ar fi ucis pe cioban, stăpânită fiind de stări obsesive de alienare. Dispare de acasă, pătrunzând într-o lume stranie, unde e supusă unor experienţe fantastice; conectată la curentul electric, se desface de trup, mutându-se într-o altă existenţă, extracorporală. Semnificaţia cărţii e încifrată în povestea a doi călugări din Evul Mediu, inclusă în substanţa romanului. Primul, murind, îi apare celuilalt în vis pentru a-i spune că lumea de dincolo este totaliter aliter – cu totul altfel.

Deşi construit pe un conflict aparent naiv (bazat pe coincidenţe şi apariţii bizare), romanul Zodia Vărsătorului de Apă (1988) oferă o lectură atractivă prin includerea în naraţiune, ca personaje, a unor personalităţi ilustre, precum Şt. Luchian, George Enescu, N.D. Cocea, Adrian Maniu etc. În genere, proza autoarei se distinge prin uşurinţa alunecărilor în straniu şi fantastic, prin fineţea incursiunilor în psihologia feminină a vârstei nubile şi prin antrenanta abordare, cu substrat livresc, a unor teme eterne, luate drept fundal al naraţiunilor. Epicul e înţesat, nu o dată, de sensuri ascuns iniţiatice, de simboluri şi semnificaţii ezoterice. Naraţiunea tinde să comunice alte adevăruri decât cele apa­rente. O influenţă din partea prozei lui V. Voiculescu şi a nuvelisticii lui Mircea Eliade e de bănuit. Au rămas de la Caba manuscrisele unor romane, memoriale de călătorie, piese de teatru redactate în română şi engleză.

„Calitatea esenţiala a Olgăi Caba este, fără îndoială, cea de povestitor, scriitoarea construind în permanenţă pretexte pentru a mai spune încă o poveste. Opera ei se distribuie pe versanţii celor două tipologii, remarcându-se o alunecare care se produce, în genere, unidirecţional, dinspre realism spre fantastic. Creaţia scriitoarei s-ar cantona, aşadar, cu terminologia Marthei Robert, la liziera dintre mitul Bastardului care a proliferat prin Balzac şi opera savant dezorganizată sau fantezia debordantă a Copilului găsit. Asemenea nenumăratelor uşi care se multiplică în şorţul chinezului şi a cutiei de ceai, creaţiile Olgăi Caba corespund unor matrioşti nesfârşite, încât, după ce ai sfârşit un roman de-al său, afli că nu ştii cum s-a terminat…”, scria Ligia Dimitriu în Monografia dedicată autoarei.

Opera
Vacanţă sentimentală în Scoţia, Bucureşti, 1944;
Poezii, Cluj, 1970;
Cumpăna din cetate, Bucureşti, 1977;
Pasul alăturea, Bucureşti, 1979;
Totaliter aliter, Bucureşti, 1982;
Nuvele fantastice, Bucureşti, 1984;
Zodia Vărsătorului de Apă, Bucureşti, 1988.

Se stinge din viaţă la 20 iulie 1995, la Sebeş, în Alba

Sursa:
crispedia.ro
poezie.ro
ziaruldevrancea.ro

Autor: Maria Dumitrache