Pentru  mine,  întoarcerea  în trecut este ca o dragoste târzie, a cărei rană s-a  închis  dar care încă  mă mai doare. Îmbrăţişez cu mintea şi  strâng  la piept cu gândul , sufletele oamenilor dragi ce nu mai sunt printre noi, ci îngeri în ceruri  veghind asupra mea şi azi ca şi atunci în copilărie când  îmi erau  alături.  Amintirea   lor, clipă de limpezime în jocul de lumini şi umbre al vieţii, mă  poartă  înapoi în timp ca printr-o   fereastră deschisă spre trecut, spre Valea Podului și casa în care am crescut… şi-i revăd cu ochii minţii şi le dăruiesc astăzi, toată dragostea de care nu am fost în stare atunci…

Un drum nu pornește niciodată de la mijlocul său, ci totdeauna dintr-un capăt sau altul și la fel ca și viața, are un început și un sfârșit.

      Ca să  ajungi  pe Valea Podului,  fără să ocolești prin sat, o apucai pe ulița  desfundată ce  începea  de  jos de la șosea, drum de țară umblat – legat de alte drumuri  umblate, în care lăsaseră de-a lungul timpului, urme îngropate adânc  în  pământul clisos, vitele  și  roțile căruțelor și care  era  noroios  și  vara prin locurile mai ferite de soare. Treceai pe lângă  bufet și   magazinul cu de toate, o țineai  o bucată drept, apoi urmai cotitura la stânga și urcai pieptiș panta din dreptul casei lui Dică Chivulescu.

     Începând de acolo drumul se mai lărgea puțin, mărginit de curțile gospodarilor de atunci și  privind  pe deasupra gardurilor încropite din ce putuse  fiecare,  le vedeai casele  bătrânești  învelite cu șindrilă  înegrită  de trecerea  timpului, văruite alb și cu prispele împodobite cu oale de pământ în care înfloreau din vară și până toamana târziu: mușcate, garoafe roșii și busuioc. Parfumurile lor delicate nu reușeau însă să acopere, mirosurile puternice de mâncăruri  puse la fiert pe vetre…și de bălegar și urină  ce veneau din spre grajduri și cotețele porcilor.

      Așadar, începând de acolo țineai drumul drept, până aproape de casa Vasticăi lui Frâncu  unde se despica în două și apoi o țineai tot stânga și tot însoțit de   mirosuri de fum din vetre, de mâncăruri și de bălegar rânit proaspăt, treceai pe lângă casele lui Costică Moinea, Nastasia lui Rotaru și Aurică Măncilă…De acolo urcai iar pieptiș o pantă, pe lângă casa Mariei Turca până la ultima casă de pe uliță, cea a lui Ion Stoica.  Acolo te opreai ca orice om ostenit, sa-ți tragi sufletul o clipă și erai fermecat, ca de fiecare dată, de priveliștea ce se deschidea în fața ochilor tăi… era ca și cum te 
aflai la marginea unei vieți și urma să pășești într-o alta!

      Între două dealuri, povârnită la mijloc, vedeai Valea Podului în toată măreția ei cu pante aplecate lin, către Vălceaua Mică şi Vălceaua Mare, acoperite cu petece răzlețe de păduri, pășuni, livezi de pruni și din loc în loc, acolo unde permitea terenul, grădini cultivate cu porumb și dovleci după nevoile gospodarilor din sat.

     Odihnit, părăseai drumul de țară ce se îngusta apoi devenind un drumeag de căruțe, mai rar bătut de picior de om, când bătătorit –când șleau  gloduros  și-i urmai calea șerpuită, cu urcușuri și coborâșuri  printre  grădini,  până se sfârșea la poarta casei noastre înălțate pe la mijlocul pantei celei  mari,  o casă  mândră  pe atunci  dar care este și astăzi un simbol al încăpățânării de a rezista vremii și vremurilor.

     Toamna era cel mai frumos anotimp pe la noi, bogăția roadelor și gândul că munca lor n-a fost în zadar, încălzeau sufletele oamenilor, le descrețeau frunțile și-i aduceau mai aproape unii de alții, adunându-i laolaltă  la clăci, la strânsul roadelor dar mai ales la culesul prunelor!

      -“ Prunele  trebuie lăsate până ce se zbârcesc  oleacă în jurul cozii, c’așa-s mai dulci și iese țuica mai tare…ține minte asta!”…a zis  bunicul privind spre mine și-a  înmuiat apoi vârful unei ținte de lemn între buze,  înainte de a o bate cu ciocanul  în talpa bocancului  pe care-l repara. “ Ș’acu’ ar cam fi vremea să le culegem…” a continuat întinzând mâna, să ia altă țintă din cutiuța pusă jos lângă calapodul de fier…” Că mâine-poimâine cade prima brumă şi coboară ciobanii oile la iernat…și te trezești cu ele pe sub pomi…că oile ținute  în turmă nu poți să le legi, umblă de capul lor…de capre, nu mai zic!…Așa că vezi, cocoană!” a zis înălțând glasul și întorcând capul spre bunica ce smântânea niște oale lângă firidă… “Mâine dimineață să nu dai drumul la păsări în curte, până ce nu prind puii pentru tăiat…că eu o să dau acuma dăvale, să văd ce oameni și câți găsesc…și dacă găsesc destui, mâine începem!… buuun…”… a mai zis apoi încălțându-se și ridicându-se să plece, căuta cu privirea pălăria să și-o pună pe cap. “ Vai de capul meu și de mama care m-a făcut!”…s-a văicărit ea dezlegându-și colțurile basmalei legate cu un nod și legându-le la loc cu trei noduri…” Și tu unde pleci așa în haine de lucru…și eu cu ce să încep…și cu ce să termin?…C’așa faci mereu, toate le lași până în ziua de dinainte ș’apoi pui tot greul în spinarea mea!”…” Ai limbariță ca măta…acu’ dacă tot ai pomenit de ea!…Las’ c-o să aibă cine să te ajute…Și să știi că d’aia nu mai pot eu, de nodurile tale!…”a mai zis bunicul privind oțărât spre creștetul ei și  împingându-și apoi cu mâna pălăria spre ceafă, a pornit-o la vale.

      Se înserase devreme. În bucătăria  palid luminată de lampa cu petrol, umbra bunicii  trebăluind  se contura pe pereți, nefiresc de lungă şi părând de pe alt tărâm. “ Îmi țiuie urechea stângă, mă vorbește careva de rău!” a zis ea răsturnând  mamaliga  aburindă pe fundul de lemn, așezat  în mijlocul măsuței joase cu trei picioare. “ Da’ o știu eu care-i cutra aia!…Am eu ac de cojocul ei mâine!” a mai zis ea mutând peștele din tigaia’n care-l prăjise  într-un castron și apoi băgându-l în cuptor sa stea la cald. 

Însă abia apucase să-l așeze pe un grătar ce-l ținea acolo, când a intrat bunicul pe uşă. Era vesel și  mirosea ușor a țuică, semn că  se cinstise cu careva pe unde umblase…” Ei, mă iubește nevasta, m’așteaptă cu mâncarea pe masă!” a pus el gaz pe foc…” Mai bine spală-te pe mâini și treci să mâncăm, că acuma te trezești că e mâine!” i-a răspuns ea….”Ai făcut ceva?” l-a întrebat…” Făcut!” a zis el ștergându-și mâinile, apoi s-a așezat la masă.“Douăzeci de oameni, are să fie gloată mare și trebuie mâncare  multă!…Câte un pui la doi inși, asta înseamnă zece pui…dar am să tai doisprezece, să fie acolo…plus celelalte, ne descurcăm. Dă ața să tai mămăliga!…Mitu Oprea nu poate veni că nu se simte prea bine, da’ vine nevastă-sa Valeria cu căruța și ne ajută ea să aducem prunele de la Fundătură, Mălurel…de la Ciuciur și de pe Groapă…Mai dă niște mujdei și împinge castronul ăla cu pește mai încoa!…Așa!…Si cum ziceam, se duce ea cu Ana,Țuiu și Țucu Rotaru  prin toate locurile alea…și…” s-a oprit el strivind  un os de pește între dinți și îndepărtând-ul apoi cu mâna…”Și vine și Nicu Bădic cu frate-su Traian și-i trimit și pe ei tot acolo, să ajute la bătut prunii.” …”Da’ parcă Traian era în armată!…” a zis mirându-se bunica…” E venit în permisie, da’ vine și el să ajute și să mai petreacă cu tineretu’….restu’ rămân la cules aici, în livada de lângă casă. De pâine să nu duci grijă, că vine dimineață Lenuța lu’ Nicu Bădic și  frământă ea și-o coace iar la pui te ajută Cocuța lu’ Gică Stama, că e harnică și pricepută…mămăliga am s-o fac eu în tuciu’ ăl mare că trebuie multă…restu’ te descurci… Ia  și  oasele astea  și  bagă-le’n  foc!…Eeee, acuma  să  spunem  rugăciunea de seară, să  ne pregătim de noapte și să ne culcăm, că ne sculăm dimineață devreme!”

      Dimineaţa  răcoroasă  părea  un basm  povestit  în  zeci de culori, arome, sunete şi mirosuri. Îmi fusese frig dar puloverul de lână cu care mă îmbrăcase bunica, era aspru și mă rodea la gât. Trăgeam  cu degetele de nasturele de la guler dar m-a văzut și mi-a dat  peste mână…“Acuma e rece, lasă-l pe tine! Are să se încălzească mai târziu și-l dai jos atunci!…”a zis ea punându-mi  jucăriile  pe prispă  și-a plecat apoi la treburile ei. Aerul mirosea  plăcut a pâine caldă și a pui pârliți iar de pe drum se auzeau scîrțâind roțile și încheieturile unei căruțe, însoțite de tropotul opintit al calului la urcuș  și la răstimpuri de un glas de femeie zicând: “ Dii Murgule, dii mă!”.

Oamenii care apucaseră să vină, începuseră deja treaba în livada din fața casei iar bunicul se afla printre ei. Vedeam bărbații scuturând prunii și auzeam femeile chicotind, când arunca vreunul câte-o glumă mai îndrăzneață. “Auzi! Vine Valeria lu’ Mitu Oprea, fugi de-i spune lu’ bunicătu!” mi-a zis bunica, apărând de undeva cu nasul acoperit cu un colț al basmalei  ridicat până pe sub ochi și cu fulgi de pui agățați  în gene și  în părul răvășit pe frunte…

      Ajungând în dreptul polatei ce adăpostea  tocitoarea  cea mare, m-am oprit auzind un chiot: “ Uiiiiiihaaaaaamăăăă!”… semn că  fusese răsturnată  înăuntrul ei prima găleată cu prune și curând au apărut venind  dintr-acolo  doi  bărbați, unul tânăr și altul mai învârstă. Cu țigarea parcă  lipită  în colțul gurii și clipind des, de la fumul care-i intra în ochi, cel tânăr se chinuia cu o singură mână să-și îndese la loc poalele cămăşii, ieșite din pantaloni când urcase scara, să ajungă la gura tocitorii dar nu-i dădea prin minte să stea locului o clipă și să lase jos găleata din mâna cealaltă. Cel mai învârstă venea în spatele lui, îngândurat  parcă dar s-a oprit deodată să-și descheie nasturele de la gât și să-și răsfrângă gulerul cămășii, apoi a zis: “ Ia stai așa mă Vasile s’aprind  și  io un Carpați, că n-o fi foc dacă  mai stăm oleacă…c’om  termena  noi  de cules  până ce nu se înserează!…C’așa pruni încărcați n-am mai văzut dă mult! Stă crengili să să rupă dă greutatea rodului!” a zis el, după ce-a pufăit din ţigare fum mult şi puturos…”Auzi  mă, da’ ce-o fi cu Ivan Turbincă  dă n-a venit şi el?” a continuat apoi…”Da’ ce-ai  tu mă cu el, dă-l polecrești așa?” i-a răspuns mirat cel de-i zicea Vasile…”Cum  mă, adecătelea tu nu știi povestea lui?”… Vasile a dat din cap că nu…”Ei, hai atuncea să ți-o spui io!…În  timpul războiului, când a intrat rușii’n sat, toate muierili s-a ascuns care pă unde, dă frică să nu le violeze ăia, că așa li să dusese vestea…Da’Leica Safta ce ș’a zis, că ea e prea bătrână și n-are să să ia dă ea, a urcat-o numa’ pă nor’sa’n pod și ș’a văzut dă treabă, să facă dă mâncare pă vatra d’afară. Aşaaa…şi cum trecea ei pă drum, unu’ s-a dăsprins dîn grup, a intrat peste ea  în curte c-o  țigare’n  mână ș’a cerut un curbun – adecă un cărbune s-o aprinză, știi?…Ei și Leica Safta speriată crezândă că vrea alte alea…i-a zis arătândă cu deștu’ spre podu’ casii: “Ei maică, cur bun la nor’mea’n pod!” …ș’a tremes rusnacu’ peste ea acolo!…Ș’apoi fix la nouă luni s-a născut Ivaaan!”…

      Lăsând  în urmă hohotele lor de râs și tot coborând  pe cărăruia cotită mereu, când  într-o parte când  în alta, că era costișa dealului repezită, am ajuns în livadă unde era bunicul. “Știu de ce te-a trimis, am auzit și eu căruța!  mi-a zis de cum m-a văzut. ”Acuma rămâi și tu aici să te joci, că uite, mătușa Nița lu’ Cremeneanu a venit cu nepoții ei…Marcel și Pușa…stați și jucați-vă frumos!” a mai zis și-a plecat apoi grăbit spre casă.

Pe sub pruni se așternuseră covoare albastre-voiolet de prune, împestrițate de galbenul  frunzelor ce  căzuseră odată cu ele. Bărbații mai ciocăneau  încă   pomii cu  prăjinile  pe ici- pe colo, pe unde mai rămăseseră  agățate de crengi iar femeile se grupaseră după rudenie sau după nevoile bârfei. Unele adunau repede și cu amândouă mâinile, dar altele, dintr-un grup mai aproapiat de locul unde mă aflam, adunau doar cu câte-o mână trecându-le apoi în cealaltă, de parcă le ‘numărau  înainte de a le pune în găleți și din când în când se opreau și șopăcăiau ceva între ele, apropiindu-și capetele. Pe ele le cunoșteam bine, că veneau mereu să ajute la treburi: Maria Turca, Fila lu’ Postolache și Nuța lu’ Păduchiosu. Palmele li se umpluseră de zeamă maronie cleioasă de care se lipiseră frunze și paie și le tot frecau când una- când alta, cu smocuri de iarbă încă umede de rouă.

-“Frumos bărbat a fost Nea Lisandru!” a zis la un moment dat, ceva mai tare,  Nuța lu’ Păduchiosu  trăgând cu ochiul spre mine…

-” Frumos e ș’acuma!” i-a răspuns Maria Turca…

-”Da’ i-al alteia ș’a fost dragoste mare ‘ntre ei!” a continuat intriga Fila lu’ Postolache…

-“ Ei și dacă e, ce-i?…Că  li s-a stricat căruţa, tot supărați unu’cu altu’sunt de când au îmbătrânit! a zis a lu’ Păduchiosu…

-” Păi dacă a murit cine-i împăca!” i-a răspuns  rîzând Maria Turca…

-“ Ăi știi dumneata, ceva!” a înțepat-o Fila lu’ Postolache…

-“ Oi știi-n’oi știi…da’așa vine vorba!” s-a supărat ea  și luându-și găleata s-a mutat mai departe de ele.

     Trecuse de amiază și culegătorii se apropiau cu strânsul prunelor de capătul livezii, când pe cărarea ce venea din spre casă, a apărut bunicul urmat la oarecare distanță de Traian și Nicu Bădic. Împinsă de curiozitate, am lăsat joaca și am alergat spre el zicând: “bunicule, bunicule…cine te împăca pe tine cu bunica, da’acuma a murit? …Că așa a zis Maria Turca!”… ” Ăăăăă…un prieten, nu-l cunoști tu!” a zis el după o pauză lungă. ”Ei, poftim…dacă lași muierile să vorbească, găsesc ele ce să zică!” a mai zis apoi cu obidă în glas, uitându-se urât spre ele…”Acuma lasă asta și hai cu mine, că s-a dus  Valeria  cu oamenii pe Groapă, să  încarce ultimele prune d’acolo și  la întoarcere  poate te plimbă cu căruța.” mi-a zis apoi la urmă.

     Căruța plină cu prune era trasă într-o văiogă, unde otava rămăsese necosită  iar calul păștea liniștit. Așezate pe un boldan de pământ, fetele-și povesteau ceva și râdeau cu glas tare iar Țucu, rezemat de trunchiul unui pom, molfăia un pai în colțul gurii, cine știe unde dus cu gândul.

“ Hai mă Lisandre, c’a dat Dumnezeu ș’am terminat…și pot să mă duc și eu acasă, după ce descărcăm!” a zis mătușa  Valeria apărând de după trunchiul unui nuc. Într-o mână avea câteva nuci iar cu cealaltă își ținea poala șorțului ridicată, să nu le piardă pe cele adunate mai înainte de pe jos. ” Vrei să pleci Valerie, nu rămâi cu noi la masă!?” a întrebat-o mirat bunicul…” Mă duc mă Lisăndrică, nu mai stau, că mi-e omul bolnăvior și l-am lăsat singur de prea  multă vreme…” a zis ea. “ Mai bine zi că nu poți sta prea multă vreme făra el!” a glumit bunicul…” Asta cam așa-i, pot zice c’am măcinat amândoi ani mulți la moara vieții ș’apoi când ajungi de te’nveți  să  trăiești  alături de omul tău, el devine o parte din tine  și trăiești prin el o a doua viață, numai cu puțin diferită de a ta…da’ ce-ți spun eu ție, că doar știi cum e!” a zis ea privindu-l cu ochii ei verzi-luminoși…” Știu!” a zis el. “ Da’ vezi, că nu e mereu cum ai vrea să fie și ce n-ai trăit la timp, nu mai trăiești niciodată…iar mie viața parcă mi-a fost croită c-o foarfecă știrbă, tot cu zdrămiți, tot cu colțuri!”

Ea a tăcut o vreme, părând că se gândește la ceva, apoi a zis: ” Mă Lisăndrică,  fiecare vârstă a omului e un drum aflat la răscruce; fi’n’că mereu ai măcar o alegere de făcut, între: ce-ți dorești, ce se poate, ori să renunţi şi să mergi înainte ca și până atunci, iar sufletul ți se toot uită în urmă, pe unde ai trecut!

     Dragostea-i un sentiment frumos la orice vârstă și rezistă dacă-i ascunzi frânturile cu grijă. Lasă oamenii să vorbească și nu te potrivii lor!”…

” Aha, deci știi și tu, ai auzit ce vorbesc  muierile!” a zis el cu supărare în glas  ”Am auzit! Da’ să știi că  nu  numai  tinerețea  duce lipsă de minte… lăsați  bre muierile  să  bată câmpii  și  vedeți-vă liniștiți de viață înainte și în bună înțelegere, că și dacă vă supărați – și dacă nu vă supărați, până la urmă tot aia e, că gura lumii n-o astupă decât pământu’!…Hai Murgule!”

a mai zis ea apucând calul de dârlogi și-au pornit  alături  la vale, femeia și calul ei, urmați de căruța ce se hurducănea  la  răstimpuri, lăsând  în  urmă  ca  o  dâră  parfumată, aroma prunelor dulci  încinse  de  soare.

                                                                                               VA URMA

                                                                       Autor: CRISTINA  ZAHARESCU