OGRETIN, LEAGANUL COPILARIEI MELE-CAPITOLUL 5 : GURA LUMII
12 noiembrie 2016, ora 13:00, in categoria Atelier literar, Cristina Zaharescu, Renasterea Ogretinului, Sertarul cu creatii
Aşa cum păsările călătoare se întorc, până-n cea din urmă zi a vieţii lor, la cuibul în care s-au născut, aşa mă întorc şi eu, zburând cu aripile sufletului, la anii copilăriei şi la casa în care am crescut în Ogretin pe Valea Podului. Dar amintirile sunt ca focul, ce arde cu flacăra mare luminând până departe și se stinge repede în pîlpâiri mărunte, mocnind apoi în jăratec vreme îndelungată. Rătăcind prin curtea casei, acum aproape o ruină, le adun frântură cu frântură după cum revin și mi se limpezesc în minte.
O floare de sovârf, scăpată de tăișul coasei numai pentru că s-a’ncăpățânat să crească, între două trunchiuri de gutui îngemănate la rădăcină, îmi aduce aminte de un obicei străvechi, de o credință dusă mai departe din mamă-n fiică, ca să nu se piardă și era sărbătorită cu sfințenie la data de 23 iulie, de ziua Sf. Foca.
foto : Cristina Zaharescu
În ziua aceea nu se muncea și nu se aprindea focul de teama ca sfântul aducător de pagube, să nu aprindă casele, grajdurile animalelor și căpițele de fân, iar oamenii aveau să fie feriți de boli aducătoare de fierbințeală. Nu era iertat să se coacă pâine în cuptor ca să nu curgă sânge prin rănire, dar era bine sa fie cules sovărful, plantă ce era folosită la vopsitul firelor de lână, in și cânepă, existand credința că dacă va fi cules în această zi, vopseaua obținută va avea culoarea roșie ca focul.Vopsitul firelor și a țesăturilor era treabă muierească și de Sfântul Foca exista tradiția să meargă la cules femeile în vârstă care știau rostul și copilele care urmau să-l învețe.
Amintirea acelei zile îmi este împovărată de lacrimi, pentru că cea de la care am învățat eu, bunica mea Eugenia Constantin, se află acum printre îngeri…
Aerul tare al dimineţii de vară şi toate zgomotele unei gospodării ţărăneşti, mă împresurau din toate părţile. Aşezată pe un butuc ce servea uneori drept scaun, urmăream un cocoşel tânăr ce se opintea să cânte, cucurigind gîjâit şi încheind cu’n fel de “ heeeeee!”… de parcă se mira şi el de sunetele ce-i ieşeau din gâtlej.
Şezând chinuită pe pragul uşii ce dadea în bucătărie, bunica ţinea un tuci între genunchi şi rîcâia cu vârful unei linguri, coaja de mămăligă rămasă pe el din ajun şi pusă la înmuiat de cu seara.Gătise, cu o zi în urmă, numai bucate ce se puteau mânca neîncălzite cu mămăligă rece: mâncare scăzută din păstăi de fasole galbenă cu roşii şi ciorbă de ştir acrită cu prune ciorăşti…“Fac de azi, ca să n-aprind focul în zi de sărbătoare, când nu e permis”… zisese ea…” că mâine e Opărilă sau sf. Foca cum e trecut în călindar şi e rânduit să nu se facă foc, că e rău de pârjol şi de trăznet.”
Din mişcările trupului, basmaua-i lunecase pe ceafă şi şuviţe de păr scăpate din strânsoare-i atîrnau în ochi tulburându-i vederea. Din când în când le îndepărta cu dosul unei mâini, într-un gest inconştient, mânjindu-se cu funingine pe frunte.
Dintr-o dată, lângă noi s-a ivit bunicul îmbrăcat în hainele de duminică şi cu pălăria în mână.Răsărise acolo fără să-l fi văzut vreuna dincotro venea. Mai mult simţindu-l, bunica şi-a ridicat privirea măsurându-l scrutătoare din cap până-n picioare…” Azi e sărbătoare…după prânz avem musafiri.” a zis apoi cu nemulţumire parcă.
-“ Păi tocmai d’aia că-ţi vin hoaştele, fac şi eu un drum până-n sat la Ilie Cremeneanu…că am o vorbă cu el…” a zis bunicul.
-“ Ei !” a zis ea, lăsând jos tuciul, ca să-şi aşeze basmaua pe cap…”L’as că ştiu eu pe la poarta cui trece drumul ăsta!” a continuat aducându-i capetele in creştet…” Că nu i-oi pune eu o data foc matracucii !…a mai zis strîngându-le cu putere şi legându-le cu trei noduri.
- “Muiere, măsoară-ţi cuvintele!…Prostia s-a lipit de tine şi s-a lipit bine!”, a zis el făcându-i semn spre mine, apoi şi-a trântit pălăria pe cap, fără s-o mai aşeze şi-a plecat bombănind ceva despre poalele lungi şi mintea scurtă.
Gânditoare, bunica şi-a pus iar tuciul între genunchi şi-l rîcâia în silă, de parcă n-ar mai fi avut decât atâta putere. Era ceva ciudat în înfăţişarea capului ei şi curioasă am întrebat-o :
-“ Bunica, de ce legi tu capetele basmalei asa, uneori cu’n nod, alteori cu doua iar azi cu trei ?”
-“ Eiii…asta-i pentru tine…şi pentru bunică-tu, ştie el când…” a zis ea privind înciudată în urma lui…”ca să ştiţi în ce stare sunt eu şi să aveţi grijă…când sunt legate cu un nod – e de bine…când sunt legate cu două – e aşa şi aşa iar când sunt legate cu trei, ca azi…e de rău ! Şi acuma gata! “ , a zis terminând de rîcâit tuciul şi punându-l deoparte, cu gând să-l spele mai târziu…
-“ Azi se culege sovârful şi trebuie să mergem sus la Puţul de Păcură, că acolo nu s-a cosit încă…dar trebuie să ajungem înainte să’nceapă să’ncingă soarele, aşa că hai! “ mi-a zis şi am pornit-o pieptiş spre culme, printre brazdele de iarbă de curând cosite. La răstimpuri ne opream să-şi tragă sufletul şi atunci lua câte-o mână de fân pe care-o freca între palme şi apoi o mirosea, să vadă dacă-i uscat şi dacă n-a prins mucegai.
De la un loc în sus, începea brâul de iarbă necosită şi puzderie de flori de tot felul ni se iveau în cale…unele mai mari, depăşind firul ierbii, altele mai mici, abia săltate deasupra pământului…şi deasupra tuturor roiau nuntind fluturi. Strivite sub paşii noştrii, florile de cimbrişor sălbatic incinse de soare, işi răspândeau parfumul proaspăt şi suav. “ Âsta-i sovârful!” a zis ea rupând şi arătându-mi o crenguţă cu flori roz multe şi mărunte….”Ai zice că-i o buruiană oarecare dar nu-i. Din ea se prepară vopseaua roşie pentru in şi lână şi numai culeasă de sf.Foca dă nuanţa de un roşu aprins ca focul…ţine minte asta pentru mai târziu, când eu n-o să mai fiu şi n-o să mai aibă cine să te-nveţe!”
(sursa foto: internet )
Strânseserăm un braţ bun, când bunica a hotărât că nu-i deajuns. “Să mergem şi la Vârful Cornului, dacă tot am venit până aici…e puţin mai sus .” a zis şi-a pornit-o cu paşi mari într-acolo.
Văzut de sus de pe culme, satul părea adormit în căldura toropitoare a zilei fără nici-o adiere de vănt.
foto : Cristina Zaharescu
Ne-am aşezat la umbra unui pom, să ne odihnim printre ierburile răscoapte şi ameţite de căldură…” E luna lui cuptor…asta e!” a zis ea respirând greu. După un timp, cu ochii trişti pierduţi în zare, a început să cânte încet ca pentru sine:
“Scrie-mi mamă despre satul, cel cu cer albastruu,
Şi-mi trimite-o albă floare, din salcâmul nostruu,
Scrie-mi de cuiva din saat, milă fostu-ia când am plecaat
Şi dacă afar’ de tine, plâns-au şi alţii dupe minee,
Scrie-mi dacă’n faţa porţii, plopii s-au ‘plecaat
Şi ce cântec nou se cântă, pe la noi prin saat,
Scrie-mi de ţiganul gârbov, de mai cântă’n sat la şezătoaree
Dar de fata ce-am iubit-o, să nu-mi scrii căci rău mă doaree”…..
A rămas apoi un timp aşa, cu mâinile adunate în poală, pierdută în gânduri. După o vreme, a oftat adânc şi a zis:
- “Cântecu’ ăsta-i plăcea tare mult fratelui meu, Ion Comişel.Îl cânta… mereu dus pe gânduri şi cu ochii în lacrimi, de parcă prevestea săracu’…a murit de tânăr în război, în ‘42 pe front, în luptă la Cotul Donului …bietul de el, nici parte de îngropăciune creştinească n-a avut.
Nu ne-au dat trupul să-l îngropăm, că n-au avut ce. De la comandamentul militar ni s-a spus că l-au omorât ruşii… întâi l-au mitraliat secerându-i picioarele de la genunchi, apoi au trecut cu tancul peste el de l-au zdrobit şi l-au făcut una cu pământul…şi apoi, ce să aleagă din amestecătura de ţărână, cu haine, carne şi oase la un loc, zdrobite de şenile? A rămas îngropat în pământ străin…măcar în pământ românesc să fi fost şi tot aş fi avut o împăcare!
Şi zic de mine, dar biata mama!?…Că nu există durere mai mare pentru o mamă, decât să-şi îngroape copilul… ori ea, săraca, nici măcar o lumânare la căpătâi nu i-a putut aprinde…S-a ţinut tare când a primit vestea şi n-a vărsat o lacrimă…o împietrise durerea. Dar mai apoi! Mai apoi… a fost iadul pe pământ pentru ea, doar când se gândea cum şi-o fi trăit el ultimele clipe…ologit fiind, ce-o fi simţit auzind tancul venind în spatele lui şi văzând că n-are cum să i se ferească din cale…şi ce dureri cumplite i-or fi sfâşiat trupul zdrobindu-l sub şenile!…Eiii, soarta omului n-o ştie decât Dumnezeu…” a mai zis ridicându-se şi scuturându-şi poalele rochiei… apoi mi-a făcut semn din cap, să mă ridic şi eu că mergem spre casă.
Bunicul venise deja şi aşezase masa “ ca să avem timp să mâncăm, până vin alea… “ a zis. “ Da’ ce-ai tu cu ele ?” a întrebat bunica…” Am, că-ţi bagă prostii în cap şi-acolo rămân! “ a zis el…
Ne-am aşezat apoi să prânzim, fiecare cu gândurile lui.
“ Alea “ au apărut la ora stabilită, nici mai târziu – nici mai devreme şi erau aceleaşi ca de fiecare dată: Mariţa lu’ Vetu şi Leana “ dă pă gârlă ”…una dintr-un capăt al satului şi alta din celălat.
Bunica trăise la oraş înainte de război şi ştia să primească musafiri, după toate canoanele ospitalităţii. Îndată a apărut purtând o tavă, frumos aranjată cu mileu deasupra şi încărcată cu farfurioare, în care se afla şerbet dulce-amărui şi parfumat de cireşe amare şi pahare aburite de apa rece, ţinută anume la beci de cu seara. După simandicoase “ oh-uri şi ah-uri “ de apreciere, s-au pus pe “ciripit” precum un cârd de vrăbii gureşe în luna lui cireşar.
Eu trebuia să fiu cuminte, “ să nu pun întrebări hodoronc-tronc şi să se ducă vorba’n sat că’s prost crescută “, deci mă jucam cu păpuşile şi trăgeam cu urechea la ce vorbeau ele, prinzând din când în cănd frânturi din discuţii…
-“…că Măriuţa lu’ Pătrunjel a născut numa’ moşită de ţaţa Frusina, fi’n’că sanitaru’ Panait, arză-l-ar gazu’, era atâta de beat că nu s-a putut da jos din pat… da’ la urma urmei, oricum n-avea ce căta el acolo, că asta era treabă muierească….Sora Lia ?…Sora Lia era dusă prin sat, să facă niscaiva injecţii la careva…că nu se mai satură şi asta de bani! …şi cum a rămas fata lu’ finu’ Ionică gravidă cu şefu’ de post, c’a chemat-o s-o interogheze cum s-a făcut de-a scăpat vacile-n porumbii C.A.P.-ului, de-au dat gata frumuseţe de tarla…şi-a interogat-o…şi-a interogat-o…pân’a lăsat-o gravidă, arză-l-ar pe maţe…că nu şi-a putut ţine ştromeleagul învârtoşat în izmene!…” Uitându-se ‘ntr-un timp spre mine şi văzându-mi ochii măriţi a întrebare, bunica a schimbat dintr-o dată vorba şi au trecut la vopsitul în culori deschise cu frunze de dud şi flori de nalbă mare.
Mai târziu, când umbrele înserării se lăsaseră peste toată valea şi numai pe crengile mai de sus, ale unui nuc bătrân, soarele mai punea un mănunchi de raze obosite înainte de asfinţit, bunica a ieşit cu lampa aprinsă din bucătărie; a agăţat-o într-un cui de tocul uşii şi lumina ei blândă s-a aşternut peste măsuţa joasă cu trei picioare, aşezată în faţa casei. Bunicul împănase mămăliga mare şi rotundă, din care ieşeau aburi fierbinţi, cu bucăţi de brănză sărată şi curând ne-am aşezat la cină. Cu mintea chinuită de întrebări, după un răstimp în care mâncasem în linişte, mă pomenesc că zic :
-“ Bunicule…ce-i ăla ştromeleag ?”
-“ Kramastafu’ mamii ei de treabă !” a zis el scăpând furculiţa din mână…”muiere, unde-a auzit copilul aşa spurcăciune!?…Stai, nu spune că ştiu! Bagă de seamă, de acuma ‘nainte când iţi vin hoaştele, copilul nu mai are ce căuta pe lângă tine. Am zis! Acuma, tu asta mică, să nu te prind că mă’ntrebi ce-i aia Kramastaf!…Că nici eu nu ştiu…e doar aşa, o vorbă acolo…de-o zice omu’ la supărare…şi cu asta, am încheiat! “
Luna răsărise şi se înălţase. Părea la fel de mare şi de galbenă ca mămăliga de pe masă şi privindu-le, când pe una, când pe cealaltă, mă întrebam: oare care dintre ele o fi mai mare, luna sau mămăliga???
– VA URMA
Autor: CRISTINA ZAHARESCU