OGRETIN, LEAGANUL COPILARIEI MELE – CAPITOLUL 4: CAND O SUNA SUNATOAREA
10 noiembrie 2016, ora 11:00, in categoria Atelier literar, Cristina Zaharescu, Sertarul cu creatii
Cine învață treburile pământului, de mic, altfel înțelege sensul vieții mai târziu, ca pe o cale de urmat, fără să rătăcească aiurea prin lume. Trudirea lui este mai presus decât orice mărire și învățându-i rosturile, omul se înalță pe el insuși deasupra legilor firii și mai aproape de Dumnezeu.
Pe vremea copilăriei mele, Ogretinenii trăiau după anotimpuri și după obiceiul ținutului, crescând animale și cultivând pământul; pământ ce a fost mai întâi al lor, moștenit de la Tatăl Ceresc cel care l-a lăsat “ SĂ FIE !” iar mai apoi, a fost supus legilor omenești prin colectivizare. Ciuma Roșie ajunsese și la ei călătorind pe aripa morții, secerând vieți și schimbând destine. Ca urmare, tot ce au învățat de la moșii și strămoșii lor și unii de la alții despre cum să-și ducă traiul, a rămas doar tradiție iar ei au fost obligați, să accepte noile orânduiri ca pe o voință a noului stăpân; toată agoniseala şi rodul muncii lor au fost dijmuite, împărţite prin cote cu predare la stat. Copil fiind,nu le-am ințeles durerea, lacrimile și chinul până’ntr-o seară, când pasărea de pradă a nenorocirii lor și-a făcut prezența la poarta casei noastre….
Soarele se afla in amurg și vâlvătăi roșii aprindeau geana zării, părând că unesc cerul cu pământul; era momentul idilic când ziua se îngână cu noaptea, ca o bătaie de inimă a trecerii de la lumină spre întuneric….
.
Dinspre Vârful Cornului se auzeau clinchete de clopoței, insoțite de mugetele vitelor ce se întorceau târziu de la păscut și câte un răzleț “nieee boală !” urmat de lătratul unui câine răgușit. Mirosuri cu alcătuiri ciudate se împleteau în aer: de flori de fân, de bălegar și de fum, împreunate la urmă într-unul singur…mirosul vieții la țara.Din locul unde stăteam în curte, ghemuită pe tăietorul de lemne, pândeam cerul așteptând, să văd răsărind prima stea și ascultam vrăjită cântecul unui greier tupilat pe undeva.
Deasupra focului, aprins în vatra îngrădită cu bolovani, bunicul pusese tuciul cu apă la fiert pentru mămăligă. Stătea lângă el cu făcălețul în mână așteptând să dea undă, ca să poată presăra mălaiul.În ușa bucătăriei, bunica ținea sticla lămpii cu o mâna, iar cu cealaltă o ștergea aprig pe dinăuntru cu’n șomoiog de câlți înfășurat pe coda unei linguri.Din când în când o ridica în zare și o cerceta atentă, să nu fi rămas vreo urmă de funingine și să întunece lumina.
“Lisandre, “ a zis ea, rotind sticla în luciul unei raze, “să vii să pui gaz în lampă că mai are doar d’un deget pe fund!”…și a dispărut apoi înăuntru, de unde s-a întors cu rezervorul lămpii și-o sticlă cu gaz.
-“ Aloooo, e cineva acolo ?” s-a auzit un strigăt venind dinspre grădină.
Bunicul tocmai deschisese gura voind să suduie, dar văzându-mă prin preajmă, a acoperit-o cu palma tușind gros. Nu înjura de obicei, la supărare ridica doar pumnul strâns către cer și zicea: “ TU, ăla d’acolo dă sus care-ai făcut omul prost !”..dar știam că acum, ar fi făcut-o dacă n-ar fi dat cu ochii de mine.
-“ Care ești acolo mă ?”a întrebat, aruncând în apa ce da în clocot un praf de sare și-o mână de mălai, apoi facând semn din cap spre bunica, să vadă mai departe de mămăligă, a pornit cu pași repezi spre poartă.
-“Costică Pârcălabu sunt bre, nene Lisandre” a zis insul, “activistul cu colectarea cotelor către stat, de la Consiliul Popular… m-a trimis tovarășul prim, să te intreb când începi cositul, că aproape toți au terminat iar matale nici n-ai început măcar și trebui să predai cota de fân la timp.”
Îl distingeam greu, în lumina obscură, dintre trunchiurile copacilor: deșirat la trup, cu brațe lungi atîrnând pe lângă el ca două crengi aplecate spre pământ și capul mic și țuguiat, parcă înfipt in vârful unui par.
-“Când încep?…când o suna sunătoarea!…da’nu aia din care se face ceai…aia-i pojarnița. Asta de-ți zic, e o buruiană acolo și ea, printre florile fânului…îi mai zice și clocotici și când încep a-i suna semințele-n teci, înseamnă că iarba-i coaptă și gata de cosit.” Ascultându-l, Costică se scărpina la ceafă.
-“ Aloooo, e cineva acolo ?” s-a auzit un strigăt venind dinspre grădină.
Bunicul tocmai deschisese gura voind să suduie, dar văzându-mă prin preajmă, a acoperit-o cu palma tușind gros. Nu înjura de obicei, la supărare ridica doar pumnul strâns către cer și zicea: “ TU, ăla d’acolo dă sus care-ai făcut omul prost !”..dar știam că acum, ar fi făcut-o dacă n-ar fi dat cu ochii de mine.
-“ Care ești acolo mă ?”a întrebat, aruncând în apa ce da în clocot un praf de sare și-o mână de mălai, apoi facând semn din cap spre bunica, să vadă mai departe de mămăligă, a pornit cu pași repezi spre poartă.
-“Costică Pârcălabu sunt bre, nene Lisandre” a zis insul, “activistul cu colectarea cotelor către stat, de la Consiliul Popular… m-a trimis tovarășul prim, să te intreb când începi cositul, că aproape toți au terminat iar matale nici n-ai început măcar și trebui să predai cota de fân la timp.”
Îl distingeam greu, în lumina obscură, dintre trunchiurile copacilor: deșirat la trup, cu brațe lungi atîrnând pe lângă el ca două crengi aplecate spre pământ și capul mic și țuguiat, parcă înfipt in vârful unui par.
-“Când încep?…când o suna sunătoarea!…da’nu aia din care se face ceai…aia-i pojarnița. Asta de-ți zic, e o buruiană acolo și ea, printre florile fânului…îi mai zice și clocotici și când încep a-i suna semințele-n teci, înseamnă că iarba-i coaptă și gata de cosit.” Ascultându-l, Costică se scărpina la ceafă.
-“ Cred c-ai venit prin grădini pâna aici, că drumu-i desfundat încă de la ultima ploaie și se usucă greu, că-i frământat de copitele vitelor și a rămas apa strânsa in urmele lasate de ele…” Costică n-a zis nici da, nici ba, s-a mulțumit să incline din cap intr-o aprobare mută. “ Așa ! “ a continuat bunicul “ și n-ai auzit, mergând prin iarbă, sunete ușor tremurate ca niște țîrâituri de greieri ? “ Costică tăcea, părând de pe altă lume…” Ei, să știi de la mine, așa sună sunătoarea …ea îmi spune mie când trebuie băgată coasa și trasă prima brazdă …și asta ar fi cam peste vreo două zile, după chibzuința mea, să se usuce iarba mai bine… altfel prinde mucegai. Chiar mâine dau dăvale să năimesc oameni și de poimâine începem…așa să-i spui ăluia de te-a trimis. Și acuma grăbește-te de coboară, că te prinde noaptea pe coclauri .”
Apoi a zăvorât poarta și-a pornit încet spre casă.Părea ostenit dintr-o dată, cum venea așa cu capul aplecat și cu umerii aduși înainte, s-a oprit lângă mine și privind înapoi peste umăr, pe urma celui plecat, a zis oftand :
-“Ehe…p’ăsta’l știu de mic, e d’ai lu’ Bălosu’ ! Parcă-l văd și acum: în fundul gol, numa’ c-o cămeșuică pe el și cu mucii atîrnându-i din nas, peste gura mânjită de dude… îl pusese măsa s’adune rațele de pe uliță și să le bage’n curte; alerga după ele, ștergându-și mucii cu mânecile… și le tot aduna dintr-o parte, da’ ele fugeau măcănind speriate în partea aialaltă.. Și tot așa, pînă când n-a mai răbdat, s-a trântit cu fundul în praful drumului, plîngând și dând din picioare..și acuma, uite la el, l-au făcut comuniștii mare șef și vine la mine, să-i spun eu când e timpul pentru cosit, de parcă n-ar știi de la tat’su !…Da’ ce să-i faci, acum e vremea lor!…și încă ăștia nu’s toți băieți răi, ca’s d’ai noștrii…să-i fi văzut p’ăia de mai ‘nainte, când au venit cu colectivizarea în ’52 !…o să-ți povestec eu o dată cum a fost atunci. Acuma hai la masă, că se răcește mămăliga !”
Cositul ierbii era treabă bărbăteasca, cea mai grea muncă fizică făcută la vremea aceea și începea dimineața devreme, la răsăritul soarelui, cu bătutul coasei.
Să bați gura coasei, cu ciocanul cu cap usor rotunjit pe o nicovala mică, cerea forță, îndemânare și precizie și era un test al bărbăției pentru fiecare flăcău. La fel ca orice muncă, cositul ierbii își are secretele lui și au fost transmise de-a lungul veacurilor din tată-n fiu…
Până să înceapă cositul, cu o zi înainte, bunicul fusese în sat să năimească cosaşi. “ Mitu Oprea, Gica Stama şi Nicu Bădic “ anunţase el de cum a venit. “ Şi după ce terminăm la mine, ne mutăm la unul dintre ei, care-o vrea primul şi apoi la următorul pan’or termina toţi, să predăm nenorocitele alea de cote la timp; vin şi muierile lor să ajute la pregătirea meselor şi la răspânditul brazdelor. Tu cocoană, pentru gustarea de dimineaţă să ai pregătite: brânză, roşii, ceapă, castraveţi, ouă fierte şi slănină să prindă puteri… şi vezi de coace şi un cuptor de pâine iar eu am să trag o sticlă de rachiu d’ăl vechi, din butoiul de dud. Pentru prânz am să tai cocoşul ăl bătrân, să faceţi o supă hrănitoare cu taiţei şi o ciulama cu mămăliga şi dacă tot coci pâine, fă şi un cuptor de plăcinte, să meargă cu vinul alături.” Aşa era bunicul, ştia să facă o sărbătoare din orice strângere a recoltei, fie ea şi cositul ierbii.
În dimineaţa aceea m-am sculat târziu, nemaicîntând cocoşul…sfârşise în cele din urmă prin a ajunge în oală, chiar dacă nu cea cu borş, aşa cum prevestise cândva bunica.De la bucătărie se auzeau glasurile femeilor, discutând despre compoziţia plăcintelor şi dacă în aluatul de tăiţei se pune sare sau nu…neinteresant pentru mine, aşa că am pornit spre povârnişul din spatele casei, de unde se auzea faşâitul ierbii căzând sub tăişurile coaselor şi o voce neaşteptat de frumoasă cantand :
-“ De când suntem pe lume, nu avem zi frumoaasă,
Şi viaţa ne e plină de amar,
La plug, la săpat, la prăşit şi la coaasă,
Noi ducem al robiei calvar…
Vai sărmanii, bieţii ţăraani
Supuşi şi’ndelung răbdători,
Ei n-au odihnă, în viaţa loor
Şi până la moarte’s datori ! “
Cel care cânta cu atâta amar, era bunicul…se afla în fruntea rândului de cosaşi, toţi goi de la brâu în sus, sudoarea sticloasă lucindu-le pe trunchiuri şi pe braţele încordate. Coasele retezau la unison firele de iarba : harş, harş, harş, harş –ca un refren monoton, intrerupt numai din când în când, de câte un hîrjâit de gresie pe tăiş. Ameţită de aerul tare al dimineţii, m-am aşezat la umbra unui prun, lângă cofa cu apă acoperită c-o frunză de lipan şi pusă să stea la răcoare. Brazdele de iarbă cosită, îşi despleteau în soare parfumurile crude de flori şi sevă, iar vântul le purta departe peste zări…poate chiar până la Dumnezeu, ca pe o rugă mută. Poate…
VA URMA
AUTOR: CRISTINA ZAHARESCU
SURSA FOTO: INTERNET
