OGRETIN, LEAGANUL COPILARIEI MELE – CAPITOLUL 3: BAGHETA MAGICA
8 noiembrie 2016, ora 08:00, in categoria Atelier literar, Cristina Zaharescu, Renasterea Ogretinului, Sertarul cu creatii
Amintiri dragi mă poartă din nou în trecut. S-au agățat de mine, s-au cuibărit în suflet și mă însoțesc la tot pasul.
Ogretinul de altădată, a rămas imaginea înca vie a copilăriei mele: un sat de munte cu case văruite în alb, risipite pe coastă sau înșirate de-a lungul șoselei, înconjurate de grădini și ulițe întortocheate șerpuind printre ele; cu spinările dealurilor schimbându-și culorile după anotimpuri și cu oameni gospodari, moșneni din tată în fiu, mândrii să își ducă mai departe neamul și tradițiile moșilor și strămoșilor lor.
În vremea aceea se trăia după datini. Oamenii erau cuminți la minte, la trup și la suflet și îmi aduc aminte o povață, pe care mi-a dat-o odată, unchiul meu, nenea Mitu Oprea:
- „Nepoată, ca să poți fi om între oameni, mai întâi, respectă-te pe tine însăți din creștet și până-n tălpi…să n-ai a te rușina vreodată de tine și de faptele tale!”
Rând pe rând, revăd cu ochii minții chipuri de oameni dragi, oameni pe care i-am iubit, care m-au iubit la rândul lor și care au contribuit cu vorba sau cu fapta la desăvârșirea mea ca om.Cele mai puternice sentimente, se nasc în copilărie și dăinuie în timp, uneori până la sfârșitul vieții.
Ninel Stama, Mioara și Lili Bădic, Mimi și Nicușor Stama, au împărțit cu mine mâncarea, pusă în traiste de mamele lor, când îi trimiteau cu vitele la păscut pe Valea Podului: felii de mămăligă rece, coapte pe plita încinsă și unse apoi cu magiun de prune sau felii de pâine umezite cu apă și presărate cu zahăr tos…mâncare puțină, de oameni săraci în averi dar bogați sufletește..mâncam mulțumiți , de bucuria de a fi împreună și nici-o prăjitură din lume, nu putea fi mai bună !
De atunci, ne leagă o dragoste căreia nu-i pot da un nume, o legătură de suflet ce a durat peste ani, mai puternică decât orice altfel de iubire pe care-o cunosc…și pe care, numai cei care au trăit-o, o pot ințelege.
Mama Stănica Stama, era o femeie tulburător de frumoasă; avea o frumusețe nu făcută, ci radia din trupul ei, ca o lumină blândă de început de toamnă. În toată alcătuirea ei părea o zână bună, desprinsă parcă dintr-o carte cu povești.Îmi amintesc de podoaba fără seamăn a părului ei, lung până la brâu. Îmi plăcea s-o urmăresc cum îl pieptăna, cu pieptenele trecut prin gaz, din creștet și până la vârfuri și cum cădea în valuri ca mătasea de porumb, apoi îl împletea într-o coadă lungă și groasă, pe care o răsucea melc pe ceafă, prinzând-o cu spelci.
Femeia aceasta, mi-a fost mamă de împrumut și m-a alăptat alături de Mimi, copila ei, într-o perioadă grea pentru mine, când mama mea naturală n-a mai putut-o face. Sentimentul matern este cea mai frumoasă trăire, pe care Dumnezeu a pus-o în sufletul unei femei, îmbogățindu-i feminitatea; și ca femeie, nu există desprindere din tine mai mare, decât să strângi la piept pruncul altei femei, să-i dăruiești esența trupului tău și o data cu ea și viața! Sufletul ei bun se află acum în ceruri, de unde veghează asupra mea și asupra copiilor ei. Din păcate, lacrimile și dorul n-o mai pot aduce înapoi…
Imaginația unui copil, poate sfida orice limite: poate depăși barierele minții și ale timpului, mai ales, când este ațîțată de întâmplări din cărțile cu povești, cuvintele vrăjite și baghetele magice fiind instrumentele puterii absolute.
Bunica mea avea o vorbă : „cine a mai pomenit, copil cuminte și babă frumoasă!” Știa ea ce zicea, că n-a fost zi de la Dumnezeu în care să nu-i întorc viața pe dos! Și dacă ar fi fost vorba, măcar despre copilării mărunte…pozne adică, cum fac toți copii…ar fi fost cum ar fi fost, dar și-a găsit cu mine! Nu-mi amintesc să fi făcut vreuna mai de Doamne ajută, ci adevărate drăcii…din alea, care rămân de pomină pentru toată viața și ajung de poveste pentru generațiile următoare! Titirezul minții se învârtea nebun și dacă nu era una-era musai să fie alta, dar toate astea până intr-o zi…
În ziua aceea de mijloc de toamnă, mă jucam cu Mimi și Nicușor Stama, pe prispa casei lor. Mare și frumoasă prispa, numai bună de jucat‚ ”de-a prinselea” și de ridicat nori de praf spre culmea de rufe, abia întinse la uscat de mama Stănica. Tatăl lor, Nea Ion, stătea rezemat de loitrea căruței și își răsucea o țigare. Ne privea gânditor, cu capul plecat pe-o parte și cu ochii mijiți, așa cum încă mai face dumnealui și azi, când nu se poate dumiri de ceva..și-o dată zice : ”bă, ia haideți voi cu mine, să vă plimb cu căruța, că mă duc pe holdă să aduc dovlecii și tot merg cu troaca goală până acolo. E vremea a ploaie și dacă apucă dă să’nmoaie glodu’, dracu-i mai scoate dă pă loc !”
Și-a pus țigara abia răsucită după o ureche și-a pornit spre noi, indesându-și din mers, poalele camășii în pantaloni…”haide-ți ” a zis, „să vă ridic în troacă și să mergem, că uite cum s-adună norii !”
Nu mai mersesem niciodată cu căruța pâna atunci. Îl urmăream fascinată pe Nea Ion, cum prins c-o mână de-o leucă și cu un picior pus pe lamba, se saltă pe capră, apoi lovește iapa cu biciul, pocnește din limbă, o plesnește cu hățurile și zice: „dieee Doina !”…și Doina se urnește din loc odată cu căruța…Eeeee, asta trebuia să fie! Biciul acela, tare mai semăna cu bagheta magică, din cartea mea cu povești iar Nea Ion știa și cuvinte vrăjite: ”dieeee !”, ”hăis !”, ”cea !”, „hodârrrr!”, „hoo boală !”, ”diiii, mâncate-ar lupii!„ …d-aia îl asculta iapa și mergea căruța! N-aveam stare, mă mâncau palmele să apuc și eu biciul, să primesc puterea „baghetei” și să fac o minune! Și „minunea” s-a întâmplat!…..
Ajunși la fața locului, Nea Ion a rostit vraja: „hoo boală !”… și iapa și căruța s-au oprit…” fiți cuminți “ a zis … „mă duc să caut o piatră, să pun piedică la roată..” și a sărit de pe capră dar cum s-a întors cu spatele, am și apucat biciul lăsat sprijinit de șusetela, am plesnit iapa și am strigat „dieee Doina !”… Numai că vraja nu mi-a ieșit! Din cauza brațului meu prea scurt, n-am ridicat destul de sus biciul și pleasna a lovit-o drept peste….peste fătăciune! Și-a sărit Doina de nebună, cu tot cu căruța, luând-o din loc… și dusă a fost! Cum s-a făcut, cum nu s-a făcut, că m-am trezit intinsă pe jos. Pământul se invârtea cu mine și-l auzeam ca prin vis, pe Nea Ion injurând : „ grijania măsii cui te-o mai lua pe tine in căruță!”
M-a ridicat apoi, pipăindu-mă să vadă dacă n-am oase rupte; n-aveam! „Hai, acuma! „ a zis săltându-mă pe umeri „să te duc acasă și p’ormă să merg să caut iapa cu căruța…pe unde-o fi ajuns, că’s copii rămași în troacă!…”
Bunicul tocmai făcuse o moviliță de bălegar lângă grajd și-o acoperea cu coceni, să putrezească mai repede. „Vecine, ia-o !” a zis Nea Ion…” Ia-o și să n-o mai prind pe la mine prin curte, pân’ n-o crește mai mare, că nu pot fi răspunzător pentru faptele ei!”…și-n câteva cuvinte, însoțite de multe gesturi făcute cu mâinile, i-a povestit toată tărășenia…apoi a plecat pe potecă, clătinând din cap și bombănind: ” auzi ce-a tăiat-o capul, să plesnească iapa peste fătăciune!”
-„Vin-o la mine!” a zis bunicul, în timp ce rupea la intâmplare, o nuia din salcia de lângă grajd…” și mai întâi, scoate degetul din gură că rămâi zâmbată…așaaaa, acuma uite-aici!” a zis arătându-mi nuiaua „ăsta-i SISOE, sfăntul care-i apăra de rele pe copiii ce nu sunt cuminți!” și m-a lovit cu ea peste o mâna zicand :
-„Asta-i pentru că ai ridicat mâna, asupra unui animal strein și să n-o mai faci, cât vei trăi! Unui animal care nu te cunoaște, îi este frică de tine și nu se știe cum poate reacționa!” …apoi m-a lovit peste cealaltă mână.
-„Iar asta-i, pentru că puteai să mori, copil prost ce ești ! În cădere, se putea să ajungi cu capul sub căruță și să treacă roata peste el..sau cine știe cum, să te joace iapa in picioare și să te sfarâme …și ce mă făceam eu, dacă ai fi murit ? Tu ești viața mea și lumina ochilor mei și dacă ai fi murit tu, aș fi murit și eu! Dar, în mare mila SA, Dumnezeu a vrut să fie altfel!Învățătură de minte: ori de câte ori treci pe langă moarte, se cheamă că Dumnezeu ți-a mai dăruit o viață, s-o iei de la început și să nu mai faci vreuna din greșelile, pe care le-ai mai făcut! Și cu acestea fiind zise, hai să mergem să închidem urdinișurile la stupi, că se înserează de vreme și se lasă răcoare peste noapte…”
AUTOR : ZAHARESCU CRISTINA
-VA URMA-
