Nicolae Volenti, poet, prozator şi traducător

26 ianuarie 2020, ora 00:12, in categoria Atelier literar

«Pastel de mare

Uitat pe țărm, singur, în față-mi s-avântă-n albastre talazuri
Câmpia, cu văi mișcătoare, un vuiet prelung murmurând;
Statornic izbește să sfarme a malului dușmane privazuri,
În zbucium năprasnic de viață sub soarele-aprins tresăltând.
Se-afundă-n zări albe privirea cătând infinitului graniți,
Departe, neajuns de departe să-ngeamănă mare cu cer;
Un semn dintr-acolo se-arată ieșind din ascunsele tainiți,
E vas plutitor care vine în neagră pavăză de fier.
Despică pe valuri drum neted și brazda pe ape-ncrestează,
Să clatină, geme, din coșu-i nori negri de fum răsuflând,
Se-apropie-ncet și tot crește, tot crește, din vis se-ntrupează
Tărie cu horn și catarguri pe-a mării prăpăstii călcând.
Atunci deodată străpunge lung șuier – strigare-ascuțită
Și vasul din mers se oprește, aproape de mal, ostenit,
Din lanțuri desface și-aruncă-n adâncuri o ghiar’ oțelită
Ce-ajunge la fund și să-nfige, legându-l pe loc priponit.
Din mal să desprind bărci ușoare în zbor de lopeți și cu flamuri.
Și merg pe pământ să aducă drumeții ajunși la liman
Și-i vezi cum vin cârduri – ca paseri ce vesele fug înspre ramuri
La cuibul lor pacinic re-ntoarse din lungul cutreier de-un an.»

Nicolae Volenti s-a născut la 17 iunie 1857, Galaţi. Este fiul lui Gheorghe Volenti, avocat. Liceul l-a urmat, probabil, în oraşul natal, iar bacalaureatul l-a trecut la Iaşi. A studiat dreptul la Paris, fiind, după întoarcerea în ţară, judecător supleant la tribunalele Putna şi Tutova şi judecător de instrucţie la Tribunalul Brăila; în 1880 se transferă la Iaşi, unde ajunge prim-preşedinte al Tribunalului, apoi consilier la Curtea de Apel. Doi ani este deputat junimist din partea judeţului Vaslui, dar renunţă la cariera politică, pentru care nu avea nici o înclinaţie. A fost membru al societăţii Junimea din 1880. A debutat la „Convorbiri literare” în 1874, încă elev, semnându-şi poeziile cu iniţiale, iar primul volum, Câteva strofe, îi apare în 1875. Nu a făcut parte dintre junimiştii intransigenţi, fiind uneori în dezacord de principii cu Titu Maiorescu. După mutarea revistei la Bucureşti în 1885, în casa lui Volenti se întruneau junimiştii rămaşi la Iaşi.

«În neantul…

În neantul de apururi te aflai așa de bine
Cofundat în vecinicie rece și nesimțitor
Nici plăcere-nșelătoare care trece precum vine
Nici durere nemiloasă cu-al ei zbucium zdrobitor.

Și-ntr-o zi pe-această lume te-au adus fără de voie
Întrupându-te din lumea fericitei neființi,
Și-ai venit, nevinovatul, la povară și nevoie
Să-mplinești pedeapsa vieței moștenită din părinți.

Pentru ce? Pentru ca însuți s-aduci pe-alții după tine
Și ei tot așa să facă pân-la cel din urmă rând
Chin din chin să se reverse peste VALEA DE SUSPINE,
Și-astfel să se vecinicească suferința pe pământ!»

Junimist mai mult prin colaborarea constantă, de peste 30 de ani, la „Convorbiri literare”, Volenti a fost adept al teoriei potrivit căreia mediul îl influenţează pe om şi, în consecinţă, pe oricare artist. Pentru el noţiunea de mediu era foarte largă, incluzând cadrul natural, clima, forma de guvernământ, instituţiile, în virtutea acestei viziuni a combătut vehement teoriile lui J.A. Gobineau, pe care le califica drept „arbitrare”. Adept al relativităţii gustului, a fost adversarul canoanelor estetice, considerând că acestea duc la convenţional şi la rutină. Din aceleaşi motive s-a arătat ostil normelor clasicismului, care ar împiedica dezvoltarea originalităţii creatoare a artistului. A preţuit în mod deosebit poezia populară, pe care o recomanda ca izvor de inspiraţie şi mijloc de întemeiere a unei arte naţionale.

«În lumea asta trece…

În lumea asta trece un val și altul vine,
Durerea, bucuria ne cată, le-ntâlnim;
De ne-am deprins cu ele ori negre, ori senine
Se duc zilele noastre. Și azi și mâni perim.

Din toată minunata priveliște a vieții,
Cu soarele, cu falnicul ocean;
Din dragostea trecută, din visul tinereții
Acel vis, fără samăn de dulce și viclean,

De-abia de mai rămâne vreo veștedă-amintire
Din vremea de-altădată de bine or de chin,
Scânteia ce-ntr-o clipă aruncă-o licurire
De sub cenușa strinsă. Oftatul unui sân.

Nimic nu e al nostru – afară de-acea jale
Ce negurosse lasă în sufletul pustiu,
Când căutăm în urmă spre depărtata cale
Unde am lăsat o parte din viață în sicriu.»

Autor a trei volume de versuri – Câteva strofe, Poezii (1891) şi Câteva versuri (1901) – Volenti are merite în dezvoltarea pastelului românesc. Spirit horaţian, poetul contemplă viaţa cu seninătate. Natura este un refugiu şi trebuie căutată pentru prospeţimea-i continuă, pentru bogăţia de forme ale vieţii, pe care el le selectează cu pricepere, creând tablouri ce sugerează opulenţa. Oraşul, „o lume îmbătrânită”, îi repugnă. Contrastul între lumea citadină şi cea rustică rămâne deosebit de accentuat, perversităţii uneia fiind-i opusă puritatea celeilalte. Identificarea sat-natură este permanentă, de unde şi un idilism care îl precedă pe acela al lui George Coşbuc. Pastelurile au o deosebită cursivitate, fraza e amplă şi clară, susţinută prin versuri de şaisprezece silabe, gesturile sunt domoale şi paşnice; domneşte în toate o atmosferă de echilibru.

«Apusul soarelui

După dealul ce nutrește oi plăvițe: mari, mărunte,
A luminei ochi se pleacă și se-nchide dispărând
Iar în vale râul curge și-o copilă pe-a lui punte
Chipu-n apă-și oglindește fără grijă surâzând,

Și voioși se-ntorc cu toții muncitorii din ogoare
Povestind din vremi bătrânii, iar cei tineri șuguind;
Un copil sărind în fugă mână boii la izvoare,
Și-un dulău, a turmei paznic, vine-n urma sa lătrând.

Și-apoi pacea e stăpână pe gândire și mișcare.
Doi luceferi, ochi de înger, de pe cer voios lucesc.
Numai greierul se-aude însoțind cu-a lui strigare
Glasul tainicilor unde, ce cu țermul șopotesc.

Luna-n palidă podoabă și pe căi de nori umblate
Se ivește-n depărtarea printre ei făcându-și loc.
Iar colo în lumea verde cu-a lor frunți de chin brăzdate,
Muncitorii dorm în tihnă împregiurul unui foc.»

Treptat, Volenti abandonează pastelul şi se consacră poeziei de meditaţie. Realizările sale în acest domeniu sunt însă firave; el evită să analizeze incertitudinile existenţei, păstrându-şi doar rolul de a le constata şi enumera. În cel de-al doilea volum este vizibilă influenţa lui Mihai Eminescu nu numai în cadenţa frazei, dar şi în topică, lexic şi rime. Volenti se vrea un poet al durerii, evocând „trecutul” şi „amintirile”, dar e prea adesea livresc, iar impresia de sinceritate se estompează. Autor şi de scurte scrieri în proză, a avut intenţia de a le închega într-un roman.

Dacă Istoria a doi cai este excesiv moralizatoare şi de un sentimentalism dulceag, O idilă şi O idee fixă pot fi considerate printre cele mai reuşite schiţe publicate în „Convorbiri literare”. Lumea funcţionarului mărunt şi visător e creată din trăsături sigure. Volenti se dovedeşte şi un portretist atent la detalii fine, amuzant atunci când le descoperă, alternând condescendenţa cu umorul şi uneori cu ironia. A tradus piesa Trecătorul de Frangois Coppee (1890), versuri de La Fontaine, Arvers, Victor Hugo, Alfred de Musset şi o povestire de L.N. Tolstoi.

«Zadarnic…

Pe aripi de gânduri, te-nalți peste fire,
Te-avânți cu-ndrăzneală dincolo de sori;
Sătos să știi toate prin nopți fără zori
Pășești orb, nemernic pe căi de peire.

Și simți, în durere, că nu-i cu putință
Să treci peste neguri, căci nu vezi nimic;
Și totuși, pitic,
Pricepi neînțelesul ascuns în dorință.

Vai! uiți, fără minte ce ești, că pământul
Te ține la sânu-i în lanțuri legat,
Să-ți fie sicriu și să-ți fie și leagăn ți-e dat,
Iar gânduri nebune să bată ca vântul…»

Opera
Câteva strofe, Galaţi, 1875;
„Studie constituţionale” de d-nul G.G. Meitani, 1878;
Arta în progresul nostru, 1879;
Conferinţele, 1879;
Istoria a doi cai, 1884;
O idilă, 1834;
Poezii, Iaşi, 1891;
Formă şi fond, Iaşi, 1894;
Câteva versuri, Iaşi, 1901;
O idee fixă, 1902;
Mintea şi inima, 1906;
Lui X…, 1906.

Traduceri
Fr. Coppee, Trecătorul, 1886;
A. de Musset, Noaptea din august, 1878; Namouna, 1904;
Victor Hugo, Contemplaţiuni, 1883;
La Fontaine, Fabule, în Nicolae Volenti, Poezii, Iaşi, 1891.

«Plăcerile vieții câmpenești

Scrisoare amicului meu G. S.

Trăiesc singur fără grijă în bordeiu-mi de pământ,
Stau la țară… sunt departe de-a orașelor plăcere,
Pe dumbrava-ntinerită rătăcește-a mea vedere,
Și la fluturul de zboară se oprește al meu gând.

Tu amice, îți duci viața într-o lume-mbătrânită
Unde răul stăpânește orce cuget muritor
Unde pisma, interesul, necredința înnegrită
Își ascund sub măști frumoase al lor chip înșelător.

Eu în lumea înverzită îmi înec în veselie
Orce chin, orce dor gingaș ce-mi aduce vântul rău.
Și de-acolo privesc râul cum se scurge pe câmpie
Și cum scaldă-n valuri blânde albe flori pe malul său.

Câteodată pe-al său luciu, cu al meu gând, tovarăș tainic
Într-o barcă mă plimb vesel legănat de de-un vânt ușor
Alteori pe-naltul munte ce-și ridică fruntea falnic
Și oprind norii din cale se ascunde-n sânullor.

Jos în vale oi bălaie culeg lapte din pășune,
Sus pe deal o păstoriță cântă dulce și duios,
De pe crăngi privighetoarea face codrul să răsune
Deșteptându-l din tăcere c-un vers dulce, mângâios.

Petre scumpe sclipitoare rar pe câmp împrăștiate
Și-a lor raze – scântei albe – ca lumină-l învălesc;
Fluturi zbor gonind iubirea printre florile udate
Ce-și deschid peptul lor gingaș și din zbor i-ademenesc.

Totul este tinereță și iubire-adevărată
Bucuria al meu suflet acum numai a pătruns
Și-am uitat că este-o lume ce-a durerei greu jug poartă,
Și că eu tot ca și dânsa la durere sunt supus.

Omul cată fericirea în palate aurite
Eu, amice, am aflat-o în a câmpului comori,
Căci acolo dimineața în zori dalbe, poleite,
Ea și-ascunde-n veselie, ea zâmbește-n mândre flori.»

Surse:
cerculpoetilor.net
crispedia.ro

Autor: Maria Dumitrache

 
Te invitam sa dai un like paginii de Facebook Jurnalul de Drajna: