“Îmi este greu să recunosc sufletul poporului meu în cea mai mare parte din producţiile artistice contemporane. Mai puţin încă în acel stil arhitectonic românesc pe care-l vedem etalându-se, cu elefantină suficienţă, prin cetăţile noastre, mari şi mici. Românul, în firea lui – şi în arta lui – este vioi, spiritual şi sprinten. Arhitectura noastră naţională urbană este greoaie, pedantă şi boccie.” - Nicolae Tonitza
“M-am înscris la Şcoala de bele-arte din Iaşi, împotriva părinţilor. Aici am pierdut cinci ani de zile, învăţând să lustruiesc hârtia cu estompa, după ghipsuri antice, iar la natura vie să transpun pe pânză aceeaşi carnaţie de clisă rânceadă a aceluiaşi model murdar şi borţos: o ţigancă nenorocită, recrutată de directorul Şcolii din nu ştiu ce mahala suspectă – şi pe care o schingiuiau penibil în atelier, silind-o să ia poze clasice de Afrodită.”- Nicolae Tonitza

wikipedia.org

Nicolae Tonitza s-a născut la 13 aprilie 1866, Bârlad, judeţul Vaslui. A fost primul dintre cinci copii ai unui comerciant. Şcoala primară o urmează la Bârlad, dovedind calităţi excepţionale de caricaturist şi desenator. Este înscris la Şcoala Normală de la Iaşi, în clasa pictorului Gr. Gheorghe Popovici (1902). Călătoreşte cu şcoala în Italia (1903). Împreună cu pictorul Ştefan Dimitrescu pictează biserica din Grozăveşti, judeţul Bacău (1904), iar în anul următor lucrează la decorarea capelei Palatului Mitropoliei din Iaşi, cu Emanoil Baltazare. În 1907 pleacă la Munchen, la Konigliche Baterische Akademie der Bilden der Kunste, la profesorul Hugo von Habermann. Expune la Munchen şi trimite caricaturi în ţară, la Furnica.

Pleacă din Germania în Italia şi Franţa lucrând un timp cu Ed. Jean Aman. La Paris execută multe peisaje. Are prima participare la „Tinerimea artistică” 1911. Continuă să expună şi desene. În 1912 pictează biserica din Scorţeni. La Expoziţia artiştilor în viaţă, obţine premiul III. La Iaşi continuă să picteze capele mortuare (1913), lucru pe care-l face şi anul următor la Ilfov, Valea Rea, Silişte, Galbeni, Poeni, Bragadiru, Griviţa şi Durău. La Iaşi deschide o expoziţie şi este numit profesor de desen. Participă la Expoziţia Arta Română, la Iaşi (1918). În 1917 cade prizonier la Turtucaia. Se mută la Bucureşti şi participă la Expoziţiile Artei Române, face cronici plastice, execută desene politice. Are prima expoziţie personală în 1921 cu St. Dimitrescu şi Camil Ressu. Execută olărie. Se retrage la Vălenii de Munte. Devine prim redactor la revista „Artele frumoase”.

În 1923 are loc a doua expoziţie personală şi participă la Salonul Umoriştilor. În 1924 părăseşte Vălenii de Munte şi organizează o nouă expoziţie personală. Expune la Salonul oficial şi este trimis la Bienala de la Veneţia şi apoi la Paris, împreună cu Ştefan Dimitescu, Oscar Han şi Fr. Şirato, se grupează în formaţia „Grupul celor patru”, având prima expoziţie în 1926, pe care o continuă şi anul următor ca şi în 1928. Are expoziţie personală la Căminul Artei şi la Expoziţia Internaţională de la Barcelona, unde primeşte Marele Premiu. Continuă, an de an, să organizeze expoziţii personale, să participe la expoziţii colective şi să picteze biserici, în 1933 se duce la Balcic având revelaţia peisajului marin. Continuă şi expoziţiile cu Grupul celor patru. În 1937 este numit rector al Academiei de arte frumoase la Iaşi. Este grav bolnav, iar în 1940 se stinge din viaţă. În 1966 i se organizează o amplă expoziţie comemorativă cu 454 de lucrări ca şi în anul 1979, la Muzeul de artă, Bucureşti.

Tonitza este unul dintre cei mai mari pictori ai României din primele patru decenii ale secolului XX. Figura sa se înscrie luminoasă, originală, magistrală, complexă alături de contemporanii săi: Ressu, Iser, Şirato, Steriadi, Petraşcu, Palladi, St. Dimitrescu, uneori depăşindu-i prin personalitatea şi complexitatea activităţii sale multiple de pictor, desenator, caricaturist, olar, pictor scenograf, scriitor şi cronicar plastic. La Munchen, Paris, Roma şi Genova, el s-a desăvârşit ca artist şi a fost atras, în primul rând, de experienţa impresioniştilor, de secretul luminii şi farmecul atmosferei. Un timp la Pontoise a lucrat cu Pissaro.

A fost atras şi de arta lui Touluse Lautrec, de pictorii nabişti, de Bonard sau de foviştii lui Matisse. Preocuparea sa a fost nu imitaţia sterilă, ci obţinerea unei sinteze, în care să surprindă sensul lumii şi al existenţei. Un rol important în formaţia sa l-a avut însăşi existenţa sa, pe care a dus-o în principalele evenimente din viaţa sa zbuciumată: războiul din 1916, când a fost făcut prizonier, situaţia grea a lipsurilor materiale, participarea sa la evenimentele politice de stânga, şi, nu în cele din urmă, moartea prematură din cauza suferinţelor fizice, în 1937, la clinica medicală a spitalului Colentina.

Opera lui Tonitza poate fi definită ca realistă, ca o operă plină de obiectivitate, în acelaşi timp liberă, evocatoare, de mare forţă a inspiraţiei autentice şi de spontaneitate. Tonitza rămâne în pictură ca cel mai reprezentativ pictor al portretelor de copii, al gingăşiei inocenţei şi purităţii acestora. El a avut o rară înţelegere a copilăriei. A folosit sinteza, simplificarea, dar formele rămân vii, clare, luminoase, intens colorate.

Pictorul Tonitza a creat opere în care noutatea se îmbină armonios cu tradiţia, reuşind imagini surprinzătoare, inedite, armonios compuse. El s-a remarcat şi prin ştiinţa portretului, îndeosebi portretul feminin, pentru care are un simţ special, în care pune accentul, pe expresia ochilor, îndeosebi la portretele de copii. Şi ca pictor al peisajului se impune prin gravitatea culorilor, prin dorinţa de a le imprima o atmosferă de monumentalitate. Importante în creaţia sa sunt şi florile. Are o viziune specială. El reţine efectele luminoase, urmăreşte caracterul florilor şi are o intuiţie specială în distribuirea culorilor.

picturi.art-zone.ro

Tonitza este şi un pictor de compoziţie, care este când liric, când dramatic. Sinceritatea îl caracterizează, punerea în pagină este aportul lui de pictor cu mare experienţă. Chiar când redă prizonieri, oameni săraci şi dramatizaţi, pictura conţine o fineţe care o face şi mai convingătoare. Primul autoportret, pe care pictorul l-a realizat privindu-şi figura tristă, datează din 1910 pe când se afla la Paris. De atunci, autoportretul devine o preocupare permanentă, portrete care se impun prin inspiraţia sinceră şi spontaneitate. În arta sa desenul a rămas şi el ca un document tragic, dar real. Coada la pâine, sumbru, realist, emoţionant şi, în primul rând, veridic se înscrie ca o capodoperă a desenului. Nu pot fi neglijate nici nudurile lui Tonitza, care sunt nu numai realiste, dar realismul lor se subjugă ştiinţei compoziţiei şi coloritului.

Pictorul Tonitza a fost un artist autonom, pictura sa poartă amprenta celei mai clare autenticităţi, în care culoarea a jucat un rol principal. Pictura sa exaltă un timbru trist, rustic, comunicativ şi emotiv. Se poate vorbi de o anume muzicalitate a picturii lui Tonitza, de lirism şi poezie, de rafinament şi farmec, de un irezistibil pitoresc. Uneori ea pare a fi decorativă prin simplificarea paletei, dar ea ştie să invite privitorul să se emoţioneze, să aducă pe un prim plan un limbaj plastic, original care-l definesc ca unul din marii artişti ai epocii.

Dintre cele mai importante picturi reţinem: Grădina din Văleni, Soţia artistului, Coadă la pâine, Dezertorii, Femei sărace la cimitir, Omul unei lumi, În mahala, Cusătoreasa, Vatra, Fata pădurarului, Casa dascălului, Nud, Maternitate, Nina în verde, Vas cu trandafiri, Nud pe fond decorativ, Cap de copil, Scara hanului Caramiti etc.

Considerat a fi un urmaş al lui Ştefan Luchian, Nicolae Tonitza este un adept hedonist al impresionismului, având la prima vedere o privire mai optimistă asupra vieţii, însă mai toate portretele sale sunt străbătute de o undă de melancolie care se poate citi în ochii personajelor. Unii critici fac o apropiere de simbolismul lui Bacovia, în pofida faptului că Zambaccian ne vorbeşte despre stilul boem de viaţă al artistului. „Ochii lui Tonitza” ne vor privi întotdeauna cu duioşie, aşa cum florile lui Luchian ne vor aduce liniştea sufletească.

picturi.art-zone.ro

“Pe Ştefan Luchian l-am găsit în pat. Odaia lui albă şi mare împărtăşea o linişte şi un parfum deprimant, de sanatoriu. Capul îi sta proptit între perne. Trupul acoperit de o cuvertură se bănuia schelet. Întreg cuprinsul odăii era stăpânit de capul lui. Ah! capul acela! Un cap enorm, cu unghiuri aspre de craniu, peste care pielea palid-arămie, devastată de variolă, se subtiliza, violet, în preajma orbitelor sinistre, pe fundul cărora licăreau hipnotic, doi ochi impresionanţi, ca două ţipete în noapte. Numai gura lui zâmbea blajin, sau părea că zâmbeşte necontenit. Au trecut o sută douăzeci de luni de când Ştefan stă ţintuit patului, cu faţa către cer şi mâinile pe piept în aşteptarea supremei dezlegări.” - Nicolae Tonitza

 

Moare la 26 februarie 1940, București

Surse:
revistamagazin.ro
picturi.art-zone.ro
crispedia.ro

Autor: Maria Dumitrache