«Narcis

În trup de lapte şi de flori
Veghiază inima ispită
Şi gândul, plantă otrăvită,
Sub frunţi cu îngereşti candori.

Albastra brumă a iubirii,
Etern Narcis încrezător,
În ochi de râmă care dor
Ţi-a pus minunea oglindirii…

Dar rodul raiului e-amar,
Cu miez de lut în coji de vis.
Pe-azur dacă te-apleci, Narcis,
Se sparge somnul de cleştar.

Şi nimfa limpede te strânge
Cu rece braţ nepăsător.
Dispar şi drag şi ‘ndrăgitor,
Uniţi în moartea fără sânge.

În ape, cer şi mâl se ‘mparte
Zăpada trupului furat…

Pe ceruri fulger sfâşiat, -
Sămânţă de-aur şi de moarte.»

Nicolae I. Herescu s-a născut la 6 decembrie 1903, Turnu Severin. Este fiul Caterinei şi al lui Ion Herescu, ofiţer de carieră ajuns la gradul de general, care descindea din familia lui Udrişte Năsturel. A absolvit Liceul „Carol I” din Craiova şi secţia de limbi clasice a Facultăţii de Litere şi Filosofie de la Universitatea bucureşteană (1927). După studii de specializare la Paris (1927-1929), îşi ia doctoratul în litere la Bucureşti (1929), începându-şi tot aici cariera de profesor la Liceul „Gh. Lazăr” (1929-1931), apoi trecând ca asistent la Facultatea de Litere şi Filosofie. Între 1935 şi 1945 este profesor universitar de istorie a literaturii latine, fondator şi director al Institutului Român de Studii Latine (1937), preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români (1939-1944), director al Fundaţiilor Culturale Regale (1940-1944). Încă din vremea studenţiei, în 1925, împreună cu C.S. Nicolăescu-Plopşor şi tomul Păunescu-Ulmu lansează publicaţia „Sufletul românesc”. În 1926 întemeiază la Craiova revista „Favonius”, pe care în 1929, prin contopire cu „Orpheus”, o transformă în „Revista clasică”, mutând-o la Bucureşti. După ce scosese împreună cu tomul Păunescu-Ulmu „Pleiada” (1927-1928), colaborează cu Ion Pillat şi V. Voicu-lescu la editarea unei noi serii a revistei, în 1934.

Debutează ca poet în 1922 la revista craioveană „Năzuinţa”, prezenţa sa în presa vremii, unde publică versuri, eseuri şi traduceri din literaturile clasice, mai ales din cea latină (Tibul, Vergiliu, Plaut, Horaţiu), fiind importantă („Adevărul literar şi artistic”, „Flamura”, „Năzuinţa”, „Cele trei Crişuri”, „Clipa”, „Familia”, „Gândirea”, „Universul literar”, „Pleiada”, „România literară”, „Ramuri”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Scrisul românesc”, „Universul literar”, „Viaţa” etc.). Aflat în Portugalia în timp ce în ţară se desfăşurau evenimentele din august 1944, Herescu hotărăşte să rămână în exil. Destituit in absentia din învăţământul românesc în 1945, funcţionează ca profesor de latină la Universitatea din Lisabona (1947-1948), stabilindu-se în cele din urmă în Franţa. Participă la editarea revistelor „Luceafărul” (1948-1949) şi „Uniunea română” (1948-1950).

Poetul Herescu, autor a două volume de versuri – Basmul celor patru zodii (1926) şi Cartea cu lumină (1926) – cultivă o poezie bucolică apropiată de viziunea ruralismului gândirist, de cea a lui Ion Pillat îndeosebi, cum au observat criticii chiar la debut, deşi nota caracteristică a bucolismului său are o substanţială dimensiune de extracţie clasică, mai ales latină. Împreună cu Ion Pillat a tradus Poezii alese din Francis Jammes (1927), dar filonul esenţial al inspiraţiei sale se revendică adesea din idila horaţiană şi din motivul fecundităţii telurice, pe care îl exacerbează vital lirica latină. În exil, poezia lui Herescu, deşi parcimonios răspândită prin reviste româneşti de pe diverse meridiane („Luceafărul”, „Cuget românesc”, „Vers”, „Destin” etc.), dobândeşte şi un aer nostalgic, încărcat de dramatismul desţărării şi al pierderii în timp.

Publicistica politică a lui Herescu a izvorât în exil din confruntarea cu anomaliile instaurate de comunism. În fiecare caz politic semnalat, publicistul caută sensurile, aspectele dominante, iar glosele sale au mereu rigoarea detaşării emoţionale, propunând o reinterpretare a faptelor într-o lumină etică, dar şi dintr-o perspectivă naţională ce are în vedere însăşi istoria latinităţii europene. Rezultatul imediat este unul stenic, căci moralistul rezumă întregul conglomerat al evenimentelor trăite la raporturile directe dintre civilizaţie şi barbarie, alertând încă o dată spiritul în faţa nimicitorului asediu al înfometatului la porţile unei „Cetăţi a Soarelui”.

Experienţa gazetarului a fructificat şi în cea mai importantă carte pe care Herescu a tipărit-o în exil, romanul L’Agonie sans mort, publicat în 1960 sub pseudonimul Ch. Severin. Expresie a unei tulburătoare confesiuni, cu accentele puse pe vibraţia interioară, pe notaţia amară, de jurnal, naraţiunea atestă refuzul de a transfigura sau de a edulcora realitatea surprinsă pe viu. Abil construită, trama epică se dezvoltă întretăind continuu două planuri: primul este cel social-politic, în care destinul exilatului se risipeşte în vorbe, în promisiuni de sprijin niciodată acordat, condiţia predominantă fiind trăirea improvizată, ce prelungeşte o agonie secătuitoare; al doilea este cel al vieţii intime, epuizată în legături erotice lipsite de şansa adevăratei iubiri, într-un univers sufocant, apăsat de nesiguranţă, brutalitate, incomunicare şi absurd. Radiografia socială este extrem de dură. Vidul sufletesc, absenţa idealităţii, pierderea contactului cu metafizicul, închistarea în interese meschine desfigurează personajele până la monstruos şi incită spiritul incriminatoriu al romancierului.

Romanul „agoniei fără moarte” este o carte românească, chiar dacă a fost compusă şi publicată iniţial în franceză. El înfăţişează una dintre cele mai crude perspective asupra exilului românesc din a doua jumătate a veacului al XX-lea. Ultimele decenii ale vieţii lui Herescu reprezintă, de altfel, o dramatică experienţă de exilat. După ce câţiva ani a fost angajat alături de generalul Nicolae Rădescu în activitatea de la Liga Românilor Liberi sau a funcţionat ca redactor în cadrul departamentului românesc, condus de Marcel Fontaine, la Radio Paris, posibilităţile de subzistenţă i s-au diminuat considerabil, iar sfârşitul a venit ca o eliberare dintr-o precară situaţie materială şi o profundă deziluzie morală.

Herescu a fost un eminent specialist în Antichitatea greco-latină, întreaga lui activitate în acest domeniu constituindu-se într-o pledoarie pentru clasicism, desfăşurată atât în ţară, cât şi în străinătate, în perioada exilului. În calitate de autor al studiilor Catullo (1943) sau La Poesie latine. Etude des structures phonetiques (1960), ca şi al valoroaselor instrumente de lucru Bibliografia clasică în România (1928-1939) (1943, în colaborare) şi Bibliographie de la litterature latine (1943), el se adresează mai cu seamă specialiştilor, cunoscătorilor Antichităţii. În schimb, în calitate de director al publicaţiilor „Favonius” şi „Revista clasică” sau de fondator al Institutului Român de Studii Latine, ca autor de manuale, traducător din lirica şi teatrul latin sau ca autor al volumelor de eseuri Milliarium (I-II, 1936-1941), Pentru clasicism. Fapte. Idei. Oameni. 1926-1936 (1937) şi Caete clasice (1941), el are în vedere şi un public mai larg, pe care caută să-l deprindă cu frumuseţile unei lumi vechi, dar nu apuse. Convins că disciplina clasică nu se reduce la dimensiunea ei ştiinţifică, ci implică în egală măsură valenţe estetice, etice şi formative, fiind esenţială pentru alcătuirea unui spirit armonios, Herescu încearcă să remedieze ceea ce consideră a fi una dintre carenţele culturii române şi anume îndepărtarea ei de origini, de sursa de frumuseţe şi valori a latinităţii, importantă pentru afirmarea specificităţii naţionale într-o zonă preponderent slavă.

Interesat cu precădere de valorile actuale ale clasicismului, de ecourile acestuia în conştiinţele moderne, eruditul sesizează în chip firesc legăturile dintre autorii latini şi cei de mai târziu, evidenţiind în studii comparatiste sursele antice ale unor scriitori români (Miron Costin, I. Budai-Deleanu, I. Heliade-Rădulescu, V. Alecsandri, M. Eminescu) sau străini (Goethe, Carducci, Francis Jammes). Unul dintre principalele instrumente la care recurge în impunerea valorilor clasice în lumea românească îl reprezintă traducerile, adecvate sensibilităţii şi limbii timpului său. Într-o bogată activitate de traducător, prin care oferă unele dintre cele mai reuşite transpuneri în română ale unor opere reprezentative, mai cu seamă din lirica latină (Lirica lui Horaţiu, Lirica latină, Plaut, Militarul îngâmfat, Horaţiu, Arta poetică), Herescu aplică idei formulate explicit, uneori în texte polemice, cum ar fi acelea care îl vizează pe E. Lovinescu. Respingând tălmăcirile în proză care redau doar ideile, nu şi „sufletul” vechilor poeţi şi refuzând totodată versiunile româneşti în ritm antic ale lui Ştefan Bezdechi, traducătorul propune echivalări apte să transmită muzicalitatea originalului prin mijlocirea metrului modern.

Opera literară
Basmul celor patru zodii, Craiova, 1926;
Cartea cu lumină, Craiova, 1926;
Însemnări literare (1924-1926), Arad, 1926;
Milliarium, I-II, Bucureşti, 1936-1941;
Pentru clasicism. Fapte. Idei. Oameni. 1926-1936, Craiova, 1937;
Destinul împărătesc al poetului, Bucureşti, 1939;
Caete clasice, Bucureşti, 1941;
Catullo, Roma, 1943;
Punti di vista sulla lingua di Tito-Livio, Roma, 1943;
Bibliographie de la litterature latine, Paris, 1943;
Bibliografia clasică în România (1928-1939) (în colaborare cu Maria Marinescu-Himu şi C.E. Stoenescu), Bucureşti, 1943;
Ovidiana. Recherches sur Ovide (în colaborare cu Dinu Adameşteanu, V. Cristea şi Eugen Lozovan), Paris, 1958;
La Poesie latine. Etude des structures phonetiques, Paris, 1960;
L’Agonie sans mort, Paris, 1960; ediţia (Agonie fără moarte), I-II, traducere de Cornelia Ştefănescu, postfaţă de Nicolae Florescu, Bucureşti, 1998-1999;
Entretiens avec J. Marouzeau, Catania, 1962;
Style et hasard, Munchen, 1963.

Traduceri
Francis Jammes, Poezii alese, Bucureşti, 1927 (în colaborare cu Ion Pillat);
Lirica lui Horaţiu, introducerea traducătorului, Craiova, 1929;
Plaut, Militarul îngâmfat, Bucureşti, 1941;
Horaţiu, Arta poetică, Iaşi, 1943;
Lirica latină, I, introducerea traducătorului, Bucureşti, 1937.

Moare la 19 august 1961, Zurich

Sursa:
poezie.ro
crispedia
romlit.ro
wikipedia

Redactor: Maria Dumitrache