«Apusul soarelui

În purpură şi aur, apune sfântul soare,
El sărutări trimete la fiecare floare;
Apusul scânteiază de raze aurii,
Şi apele albastre devin trandafirii.

Pe insula cu nuferi, pe trestie înaltă,
Se joacă două presuri, doi zburători de baltă;
Pe deasupra zboară, trec raţele în rând;
Nagâţul se roteşte şi ţipă când şi când.

Senin curat e cerul, abia vântul adie,
Iar trestia pe baltă se mişcă, se mlădie;
Furnică pe sub ape un şir de peştişori,
Apusul îi priveşte cu ochi scânteitori.

Din papura cea verde o broască verde sare,
Şi pe oglinda apei se face un cerc mare, -
Şi cercul mereu creşte – apoi pe nesimţit
Dispare, pe un luciu de raze aurit.

Dar ce s-aud, ce glasuri, ce şoapte ies din baltă? -
Prin razele de soare deodată se arată
Doi faguri de viaţă, doi muguri iubitori,
Două copile albe, cu sân de albe flori.

Copilele frumoase, voioase, râzâtoare,
Volocul cel cu peşte îl trag pe mal la soare,
Şi apa oglindeşte albastre bucurii,
Ş-albastrul, forme albe, – copile serafii.

Cămeşele lor ude de sânuri stau lipite;
Sub alba ţesătură se află tăinuite
Dulci forme de iubire, rotunde năluciri,
Comori de frumuseţe, de albe fericiri.

Iar soarele pătrunde prin inul cel subţire,
La peptul care poartă fragi tineri de iubire;
El pune flori de aur pe sân copilelor,
Şi călduros şi dulce sărută ochii lor.»

Neculai Beldiceanu s-a născut la 26 octombrie 1844, Preuteşti, judeţul Suceava. Tatăl, Nicolae Beldiceanu, avea moşie la Preuteşti; pierzând-o, ajunge judecător la Tribunalul din Suceava. Mama descindea, de asemenea, dintr-o familie de mici boieri din Preuteşti. Beldiceanu a copilărit în sat şi a învăţat la Fălticeni şi Iaşi, unde a urmat cursurile Academiei Mihăilene. A ocupat funcţii administrative: subprefect, comisar de poliţie, între 1870 şi 1874 era profesor suplinitor de limba română şi latină la Liceul „Alecu Donici” din Fălticeni. Transferat în Botoşani (preda istoria şi geografia), apoi la Iaşi, a rămas până la sfârşitul vieţii profesor (şi director) la Şcoala de meserii şi la Gimnaziul „Ştefan cel Mare”. Despărţirea de soţie, după 20 de ani de căsnicie, a pus la grea încercare sănătatea poetului, bolnav de nervi în ultimii ani de viaţă. A murit în urma unei comoţii cerebrale.

Beldiceanu a fost în multe privinţe un om interesant. Citea mult şi era pasionat de arheologie, epigrafie, numismatică. A învăţat paleoslava pentru a traduce vechi inscripţii, a strâns o bogată colecţie de hrisoave şi de monede vechi, pe care a lăsat-o Institutului de Geologie din Iaşi. A descoperit, la Cucuteni, urmele celei mai vechi civilizaţii de pe teritoriul ţării noastre. Singur sau împreună cu profesorul Gr. Buţureanu, a făcut săpături arheologice la Rădăşeni, Preuteşti, Belceşti, Dolhasca, Şiret, Volovăţ, Sârca etc. Plănuia o lucrare fundamentală pentru istoria ţării, inspirată de Corpus Inscriptionum Latinarum al lui Th. Mommsen.

S-a numărat printre fondatorii Societăţii Ştiinţifice şi Literare din Iaşi. A publicat două lucrări de arheologie, Antichităţile de la Cucuteni (1885) şi Epitaful aflat la Buneşti (1888). În manuscris i-a rămas o lucrare despre Inscripţiile şi notele adunate din mănăstirile Moldovei şi Bucovinei. Îl interesau istoria pământului, evoluţia speciilor, originea omului. Împreună cu Ediţia Gruber a făcut experienţe psiholo­gice în domeniul „audiţiei colorate”, adică al corespondenţei sunet-culoare. Era membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin.

«Amurgul veacului

Cînd spre sară steaua zilei, lin, coboară să se culce,
Şi cînd apa la izvoare ne grăieşte limbă dulce;
Întunericul cît creşte, ni se face tot mai drag,
Şi-n afund stelos ne ducem cu sărmanul gînd pribeag.
Dar prin ceaţă, cîte doruri vin atunci să ne robească,
Conturînd, pe faţa stelei, faţa lor prietenească…
Amintirea ne arată prin a lacrimei cristal,
Un mănunchi de flori uscate, zile fără ideal.
Ce trecutului dau formă – şi atunci un glas ne cheamă.
Glas al lumei adormite, îndulcit cu dor de mamă,
Ce s-aprinde de iubire, unde soarele e stins,
Şi-n lumea nefiinţei întrupează dornic plîns…

De la zorile voioase pîn’ la nopţile eterne,
Sub un cer fără lumină, marea-n valuri se deşterne
Şi viaţa e ca luntrea, ce plutind pe-al mărei larg,
Este prinsă de furtună, fără pînză şi catarg…
Leagănul, ce înfloreşte mic obraz cu trandafiri,
O victimă pregăteşte lacomei nefericiri:
Iar în zarea luminoasă, pe suişul tinereţei,
Ades foarfeca dorinţei taie firele vieţei:
Dacă uită pe om moartea într-o lume de amaruri,
Pe-a lui barbă încîlcită, bătrîneţea pune varuri:
Ierogrifele durerei a lui frunte o sluţesc,
Iar a morţii stinse raze trist în ochi îi amurgesc…
Tot e pulbere şi tin㠖 nimic bun, nimic statornic
Un val creşte, altul scade: şi durerea vine spornic;
Ochiul dragostei viclene e un rece luminiş,
Iară genele-i stufoase ades morţii sunt umbriş:
E prea vitregă lumina-i, ca pe om să-l veselească:
Mulţămirile sunt fructe ce în gură se fac iască…
Binele se cîntăreşte ca şi pînea pîn’ la dram:
Pe altarele vieţei, fericirile n-au hram:
Samănă icoana lumei cu un cîmp bătut de brumă.
Unde patima şi ura omenirea o sugrumă.

Şi cît zvon de răutate şi de oarbă duşmănie,
E-ntre lumea ce se duce şi-ntre lumea ce-o să vie!
Ce obraz cu două feţe a rămas acest pămînt
Cum hlizeşte răutatea şi pe margini de mormînt!
Cînd bogatul la pat cade, între rude ce răscoală!
Dacă merge el spre bine, clironomii merg spre boală…
Apoi, iată, moartea pune cu viaţa rămăşag,
Dascălii, pe la biserici, voioşi clopotele trag;
Cu blîndeţe îngerească, un visternic de colaci,
Milostenie de pîne şi de brînci, dă la săraci…
Mişelie! mişelie! să nu poţi găsi iubire
Nici pe margine de groapă, unde vezi a ta menire…
Mult amar şi mult ridicul, întruneşte o făptură,
Ce se naşte prin iubire şi se mistuie prin ură…
Nu-i credinţă-n cele bune, toţi argintului se pleacă,
Azi, o cursă e cuvîntul: om pe om azi se dezbracă…

La bogaţi lampă de aur, la sărac opaiţă:
Cînd au unii canapele, alţii nu au laiţă…
Sărăcie, sărăcie! eşti a veacului oglindă,
Lac de plîngeri, peste care trist minciunile colindă:
Mulţi te văd: te căinează însă toţi te amăgesc…
Pe adîncul tău de lacrimi, cei bogaţi voioşi plutesc…

Dar zadarnic plînge lira şi rimează în dureri,
Căci meteahna şi păcatul nu-s de astăzi, nici de ieri:
Ca un dascăl pe catedră, poţi să-nşiri cuvinte multe,
Nimeni n-o să ţie samă, nimeni n-o să te asculte:
Interesul şi cîştigul stăpînind acest pămînt
În zadar aş cerca-n versuri mintea mea să o frămînt.
Aur cată, aur strînge, pentru pofte aur dă-le,
Nu cenuşa de pe nouri, nu spoiala de pe stele;
Altfel eşti gunoi de stradă, nu-i la tine nimic bun,
De li-i arăta nivelul, te declară de nebun…
Ba, cu unii vei păţi-o şi mai rău – bătrîna vulpe
Se va face că te-admiră, ca mai greu să te-nculpe:
Bîrfitori de meserie, cu otravă în cuvinte,
Negustori ce cu minciuna tîrguiesc şi pe morminte,
Pizmuindu-te din suflet, or găsi că-n vrun cuvînt,
Te-ai atins de vrun luceafăr sau de barba unui sfînt…

Adevăr, plătit cu lacrimi şi cu nouri de amar…
Rază tristă, călătoare peste al minţilor hotar,
Tu eşti far ce luminează al nefericirei port,
Eşti făclia ce mîhneşte faţa palidă de mort…

Să scrii versuri, s-alungi dorul, să cînţi jalea ta pe harpă
Pentru ce, cînd cugetarea azi se vinde ca o marfă?
Oare da-vor ascultare versului cei ce n-ascult
Decît psalmul desfrînărei, decît al beţiei cult?
Parcă văd pe egoistul şi pedantul cum zîmbeşte
Şi din cînd în cînd privire veninoasă dăruieşte;
Dacă n-are ce să zică, în tăcere el se-neacă,
Şi atunci limba lui ia formă de cuţit închis în teacă…

Poezie, tu pe mine mă cutremuri, mă uimeşti,
În noiamul de luceferi arzători, cînd mă răpeşti:
Şi în noapte mă cuprinde dorul morţei ce-i eterne,
Ce-ntre mine şi viaţă noaptea nopţilor aşterne,
Şi-atunci văd cu ochii minţei lumile ce-n spaţiu trier,
Răpede ca nebunia în sminteala unui crier:
Apoi cînd din nouri iese luna, dragostea bălaie,
Şi revarsă peste ape şi cîmpii a sa văpaie,
Iar la haosul de noapte, drăgălaşa cu cît creşte,
A pămîntului icoană tot mai mult o limpezeşte,
Cum privesc atunci la dînsa, şi cu ochii urmăresc
În bulboana cea cu stele, stele ce nu mai trăiesc…
Poezie, poezie, cum te simt nu te pot spune:
Tu eşti dulce pentru mine şi de-mi dai amărăciune…
Gingaşă rouă de lacrimi, între toate mai aleasă,
Ai un farmec ce întrece sărutarea de mireasă,
Dar cînd ochii privesc lumea, unde nu-i nemica bun,
Ei în negura mîhnirei ca şi soarele apun,
Şi atunci al morţei nour mă cuprinde fără veste,
Şi-n pustiul întuneric, şi ce este nu mai este…

Unii stînd mai jos de lacrimi şi-al durerilor săgeţi,
Înţelepţii ce din fire minte n-au de înţelepţi,
Lungi şiraguri de cuvinte poreclite adevăr,
Pun pe firul judecăţei, cel subţire ca un păr,
Şi dînd vina pe un suflet, ce iluzii nu mai are
Ei cu multă iscusinţă teorii scot din sertare.
Cel ce pe nefericitul vină caută a pune,
Puie vină pe morminte şi pe soarele ce-apune…
Unde s-au văzut aleşii, cînd viaţă au senină,
Să-şi urască a lor zile, dacă alţii n-au lumină?

Dar mai gingaşă minune, decît tine, poezie,
Este a copilăriei alintată bucurie;
Şi ce poate la viaţă mai cu dor să ne atragă,
Pe întregul jalei, unde fericirea nu-i întreagă?
Ce-i mai scump, mai drag la casă, mai odor’ ca un copil,
Cînd pe braţe, mititelul, furişîndu-se tiptil,
Te îmbată cu a sale cuvîntări neînţelese,
Gîngăviri ce de părinte pot fi lesne înţelese…
Şi atuncea cîte visuri pentru care n-ai cuvinte,
Într-un viitor departe îţi plutesc pe dinainte,
Printre rîuri de lumină şi ogoare de senin,
Unde lacrimile sacă, unde nu răsare chin,
Colo-n depărtarea minţei, care trece şi de stele,
Pe a gîndurilor culme vezi minunile acele,
Ce o minte omenească n-ar fi-n stare-a le găsi,
Dacă dorul şi iubirea de părinte nu ar fi.
Dar ce soartă vă aşteaptă, dragi mlădiţe azi în floare?
Cum vor fi a voastre zile, nourate ori cu soare?
Zvon de glasuri depărtate, ce din ce în ce mai tare
Se aud – vin cu grăbire de la soarele răsare:
Veacul este pe sfîrşite – la o mie nouă sute
În curînd o să ajungem; faptul zilei se iveşte,
Şi el multe şi mari fapte tinerimei pregăteşte.

Omenire viitoare, ce cu înţeleapta minte,
Şi cu braţe oţelite vei păşi tot înainte,
Multe fapte azi urzite, le vei ţese-n viitor,
Tu, cînd lumei vei aprinde candela dreptăţilor…

Ce frumoasă, ce măreaţă! Va fi ziua biruinţei,
Ziua, cînd stăpînă fi-va pe pămînt domnia minţei;
Atunci liniştea şi pacea vor aduce-atîtea haruri,
Cîte-acum aduce prada: suferinţe şi amaruri…
Şi va fi cu voi lumina, cînd în negrele morminte
Vor dormi păcate negre şi gunoi de moaşte sfinte…
Spre folosul omenirei vor veni tot rînduri-rînduri,
Pe aripile ştiinţei înmiirile de gînduri,
Şi cu muncă mai puţină va fi lan mai roditor,
Cînd desoperiri măreţe vor sta lumei de-ajutor…
Într-un secul fără patimi, nu va rămînea nici praf
Din durere, din robie, din ruină şi din jaf…
Veşnic floarea fericirei, pe pămînt va fi în floare,
Cînd în lumea cugetărei, cugetarea va fi soare.»

Ca poet, Beldiceanu a debutat în 1863, în ziarul lui B.P. Hasdeu, „Lumina”. O perioadă mai lungă a publicat pasteluri în „Convorbiri literare” (1872-1881) şi un timp a frecventat cenaclul junimist. Decisive în formaţia lui au fost însă apropierea de socialiştii ieşeni şi colaborarea la „Contemporanul”. Poezia sa din această perioadă se înscrie în lirica socială, protestatară şi umanitară. În „Contemporanul” îi apar Dez­moşteniţii, Lăutarul, Vechituri, Amurgul veacului, piese în care, înrâurit de ideologia socialistă, evoluează spre militantism.

În 1887, în urma unor neînţelegeri cu V.G. Morţun, Beldiceanu părăseşte cercul „Contemporanului” şi îşi formează un cenaclu propriu, din care au făcut parte Ediţia Gruber, Artur Gorovei, Izabela Sadoveanu, Dimitrie Anghel, A. Steuerman, Artur Stavri, V. Lateş. La şedinţe a participat de mai multe ori I. Creangă, care a citit aici, la 4 mai 1888, o parte, inedită, din Amintiri din copilărie.

Beldiceanu l-a încurajat pe D. Anghel, aflat la începuturile carierei sale literare. Intenţiona să scoată o publicaţie a ce­naclului, sub conducerea lui C. Dobrogeanu-Gherea, dar cercul s-a dizolvat în 1889, prin plecarea lui Ediţia Gruber în străinătate, a lui Artur Stavri la Bucureşti şi, mai ales, datorită izolării lui Beldiceanu, deprimat de moartea unuia dintre copii. Versurile şi le strânge în volumul Poezii (1893). Creaţii pe modele folclorice dă în culegerea Doine (1893). Părăsind tradiţionalismul primei perioade – pasteluri în maniera Alecsandri, meditaţii în nota decepţionismului posteminescian (Geniu şi nefericire) -, Beldiceanu a încercat o nouă formulă prin abordarea în poezie a unei tematici care de obicei formează obiectul ştiinţelor exacte.

Un amplu poem, Pământul, evocă geneza şi istoria planetei, erele geologice, apariţia omului. A teoretizat poliritmia, experimentând-o, pe teme tradiţio­naliste, în poema Ţăranii. Vorbeşte, pentru prima dată la noi, despre versul polifonic şi Poliritmicele sale anunţă noi tehnici ale poeziei. Când reuşeşte să se desprindă de modele şi să exprime cu spontaneitate impulsurile sufletului (Sorin), lirica lui capătă simplitate, şi accente grave îl apropie, surprinzător, de Tudor Arghezi. Alteori sprinteneala versului anunţă ritmurile lui St. O. Iosif. Beldiceanu este autorul unei drame, Dorman, cu un subiect situat în perioada formării poporului român, dramă ce a servit ca libret de operă (muzica Eduard Caudella), şi al unei satire în versuri, Tala. Nuvelă contimporană (1882), având ca model poemul Rolla al lui Musset.

«Desmoşteniţii

Cît văd ochii peste lanuri, pentru cine ară pluguri,
Pentru cine sapă aur felurite meşteşuguri?
Mult folos aduce munca – e prielnică oricui;
Şi cu toate-acestea-n lume nu e bine, pace nu-i…
Azi, cu braţe dezrobite, zămislesc atâtea goluri,
Încît lipsa crăiniceşte între cele două poluri…

De cînd vulpea, la tribună, luînd glas de orator,
Linguşeşte bunătatea adormitului popor,
Mulţi, de aprigă nevoie şi de muncă zdrobitoare,
Fără strop de udătură, mor pe rodnice ogoare,
Banii ce se-ngroapă-n ladă, pe sărac nu-l folosesc,
În coşer, porumb s-adună: haine multe stăruiesc
Ne-mbrăcate, pe cînd turma cea de muncă zdrumicată,
Cît trăieşte, foamea rabdă, umblă vecinic dezbrăcată…

Cine ştie a colibei şi amarul şi necazul
Cine lacrimile vede, ce ca focul ard obrazul?
Mulţi sînt cei ce stau pe drumuri fără pîine şi desculţi;
Din acei ce-şi roagă moartea, sînt la număr încă mulţi,
Cînd în sac nu au făină, cînd în vatră n-au cenuşă,
Ce mai pot avea săracii? – doar gunoiul după uşă…
Apoi cum să aibă unii tot folosul şi tot bunul?
Şi ce-ar sătura o sută, să hrănească numai unul?

Sărăcie, eşti bătrînă ca şi foamea… Tu ţii minte,
De cînd ban cu ban se fură… Eu nu pot avea cuvinte
Lacrimi încă n-am destule, ca să plîng pe cei ce plîng…
Multe lipsuri, nevoi multe pe sărac de-aproape-l strîng,
Şi nu are o zi bună el din leagăn pîn’ la groapă;
Şi pe zi cu zi, legiştii ce tribuna stăpînesc,
Pe hîrtie ne dau pravili şi dreptatea siluiesc…
Stropşind inima şi mintea, ei joc gloatele-n arşic;
Legea le miroase-a carne şi a sînge de mojic…
…………………………………………………………………
Pentru slujbă şi favoare, ca un cîne pentru os,
Un politic, lîngă urnă, latră fără de folos…
Dar, zadarnic, lacrimi cearcă să mai stoarcă el din piatră,
Căci acum a suta oară ştie lumea că el latră…

Cu o netedă cîmpie, cum nu samănă priporul,
Tot aşa nu se loveşte nici stăpînul cu poporul…

Legiuire îmbătrînită, tu dai vina pe săracul,
Ce la zi de grea nevoie, rupt de foame, rupe sacul,
Dar gîndească pravalistul: lucrătorul ce munceşte
La stăpîn întreaga vară, ce fel iarna se se hrăneşte?
Munca lor plătită este cu-a durerii pită neagră;
Cel bogat, sărac la cuget, din porumb – le dă pelagră…

Ce folos pentru ştiinţă e săracul în spital…
Lui ce-i trebuie viaţă? – Doctore, pe animal
Spintecă-l şi-l cercetează, căci în slujbă eşti chemat,
Nu să priboleşti săracul, ci să vindeci pe bogat!

Ce primiţi pe lucrul vostru voi, fierarilor sărmani,
Pentru lada-n care strînge cămătarul ai săi bani?
Voi, plugari făr’ de ogoare, pentru ce mai sămănaţi
Şi rodiţi prin munca voastră pînea care n-o mîncaţi?
Braţul omului e braţul cel mai ieftin: astăzi, voi
Nu plătiţi nici jumătate cît perechea cea de boi…

Salahor, lipsit de vară, tu, prostitule ţăran,
La stăpîn munciţi de-a una cîte zile-s într-un an;
Apoi, sfintele duminici, vi se face capul toacă,
Cînd cu „Doamne miluieşte” preotul minciuni vă toacă…
………………………………………………………………………………
Lucraţi, oamenilor liberi, cum lucra odată robul,
Puneţi piatră peste piatră, mari sudori vărsaţi cît bobul;
Rădicaţi palat ştiinţei, zidiţi şcoli pentru boieri,
Ce-or găsi numai ţăranii cu momiţa că sînt veri…

Hai, siliţi, ridicaţi grabnic uriaşele cazarme,
Şi cetăţile trufaşe pentru oamenii de arme,
Ce-s meniţi a fi cuţitul cel de om hăcuitor,
Când pe galonaţi îi prinde gustul aprig de omor.
Fericit acel ce scapă din război făr’ de picioare:
Regele, în loc de pîne, îi d㠖 crucea de onoare…

O, voi, dascăli ai minciunei, voi stăpînilor creştini,
Ce mulţimei răstignite împletiţi cununi de spini,
De-aţi avea de fiară unghii, foame de-aţi avea cînească,
Ce datori sînt dezrobiţii pentru voi ca să robească?
Nu mai puneţi pe-ai lor umeri grele sarcini ca pe vită,
Încetaţi cu răutatea, căci îi duceţi la ispită…

Voi, poeţi, ce-n rime goale înşiraţi mereu palavre
Şi-nchinaţi a voastre ode, cînd la nişte sfinte javre,
Cînd, apoi, la comandirul mare peste ucigaşi…
Pana voastră cea pocită, steaua zilei murdăreşte;
Iar săracul, ce cu dreapta lui sudoare vă hrăneşte,
Blastămă figura voastră de slugarnice făpturi,
Care laudă în versuri omeneştile scursuri…
Nobile femei, cînd haina cu miresme o stropiţi,
Oare ştiţi a sărăcimei cîte lacrimi cheltuiţi?
Din a văduvei pustie şi nefericită casă,
Ştiţi voi cîtă pîne fură peticul cel de mătasă?

Spuneţi, idoli ai simbriei, voi, ce pe-ale voastre piepturi
Cu năprasnică mîndrie purtaţi aur şi scumpeturi,
Cîte, muncii, braţe smulge droaia voastră cea de slugi?
Spune, vulpe diplomată, dihor ce pe om distrugi,
Cît timp vor mai fi pe lume săcerişuri de războaie,
Iar pe holda omenească, ucigaşa de glonţi ploaie?
Dumnezei, luminii duşmani, voi, ce-ntre pămînt şi soare,
Staţi ca nourii durerii, de întunecaţi popoare
Cu a voastră nedreptate şi asprime – voi nu ştiţi,
Că un timp în sînul mamei, vitei vă semăluiţi?
Dar de vită şi de oameni, ce vă pasă? – cînd azi totul
Vi se pleacă, cînd de muncă scăpat este numai mortul?
Îngrozitu-s-a pămîntul de aşa prieteşug;
Pentru om şi pentru vită, fierul dă şi azi lanţug.
Căci e meşteră Puterea, şi-a făcut cumplită lege,
După care, ca pe vită, ştie bine să vă lege…
Şi-apoi zic, nesocotiţii, că voi liberi să trăiţi
Sînteţi – o, ce vorbe goale… sînteţi liberi – să muriţi…

Plînge glasul sărăciei ca un cîntec plin de jale…
Ascultaţi-l cum vă mustră, arătînd rănile sale;
Acest birnic al durerii – chip de vifor neguros,
El spre voi, cuţite parcă, din ochi zvîrle mînios!
Nu vă cere-a voastre scule, nu vă cere-a voastre bunuri,
Nici stăpîn el vrea să fie, peste săbii, peste tunuri,
Nu rîvneşte el mărirea, cu tăiosul ei satîr,
Nici coroane, ce stau bine pe urechi lungi de catîr…

Crieri, instrumente oarbe, ce-aţi ajuns a fi maşină,
Numai ca stăpînii voştri să trăiască în hodină…
Voi, ce trîntorilor, stofă de mătasă-nfiripaţi,
Şi, drept haină, zdrenţe numai de la dînşii căpătaţi;
Voi, ce marmoră cioplită pregătiţi pentru palate;
Voi, prostiţilor de muncă, ce mari temniţe zidiţi,
Ca în ele, pe gunoaie, voi amar să vă topiţi…
O, calici de toată breasla, cum hrăniţi pe toţi sătuii,
Şi cinstiţi pe necinstiţii, pe schilozii şi tehuii?
Nu ştiţi voi ce slabă este în putere strîmbătatea?
Limpeziţi-vă la minte, cîntăriţi-vă dreptatea.
Sută, cum laşi tu pe unul, munca ta să o mănînce,
Şi tu mie, cum laşi suta, în durere să te-mbrînce?
Ei, ce scnimbă fiica voastră într-o carne de plăcere,
Pe cînd sînu-şi pîngăreşte desfrînata lor muiere,
Vă iau pînea ce hrăneşte oasele şi-al vostru sînge,
Iar voi staţi, răbdaţi… şi foamea de stomac cumplit vă strînge…

De-aş cutreiera pămîntul, codrii lui întunecaţi,
N-aş găsi eu nicăirea: lupi săraci şi lupi bogaţi…
Număraţi voi, care duceţi greu nevoile pe umăr,
Cîte traiste sunt goale – şi-ţi vedea al vostru număr;
Ei sînt zece, sînt o sută, sînt o mie şi mai mulţi…
Dar ai voştri asupriţii: milioane sînt desculţi!
Ocean de sărăcie, de amar şi întuneric,
Cînd ai tu a ta putere, de ce stai ca un nemernic?
Cînd eşti suflet, cînd eşti număr, pentru ce mai stai la gînd?
Înainte, înainte, milionule flămînd!»

Opera
Tala. Nuvelă contimporană, Iaşi, 1882;
Poezii, Iaşi, 1893;
Doine, Iaşi, 1893;
Poezii, prefaţă de Ion Vitner, Bucureşti, 1951.

«Sorin

Se lasă gerul pe pămînt,
Tu dormi, Sorine, în mormînt…
O! dac-ai fost ca să te duci,
În lumea tristelor năluci,
De ce, frumosule pribag,
Ai mai trecut al vieței prag? —
Suflarea mea, căldura mea,
Lumină! ce n-oiu mai vedea,
Cum te simt eu, și cum te port
În inima mea, mort!…

Singurătate! vino, vin
De liniștește al meu sin —;
Lasă-mă singur cu Sorin…

Lauda mea, sprijinul meu!
Pe care n-am să-l mai văd eu…
Soare! după care gerul
În inimă-mi înfipt-a fierul
Și mi te-a rupt din inimă,
Deșteaptă-te, auzi-mă! —
Sorine! deschide ochii,
Să-i văd cum stau în fundul gropii…
Sorine! descleaștă gura
Pe care boala și-a pus arsura…
Sorine! vorbește, — zi: tată…

O! blăstămată lopată…
Ai turnat pe el pămîntul,
Să nu-i mai aud cuvîntul…
Cumintele tatei, cuminte!
Îmi vine să-mi ies din minte,
Cînd văd prea bine, cînd știu
Că n-am să-l mai văd viu…

Leule! oprește al tău pas,
Durerei mele dă-i glas
Să plîngă sfînta comoară,
Ce nu mai poate să moară…
Dă-mi dinți, inima să-mi rup,
Dă-mi unghii, groapa s-o destup…
Săpați ciocli, goliți mormîntul,
Svîrliți afară tot pămîntul!
Cu sete mare, să mă cobor
În groapă, cu sete, cu dor
Mult, să mă uit la dînsul mult…
A lui gemete să le ascult…

Sorinule,
Seninule;
Minteosule,
Frumosule!

Sub așternutul de ghiață,
Cine te ține pe brață? —
Cînd plînge vîntul pe morminte,
Cine vine să te alinte? —
Gingașele-ți glume, cui
Drăguțule! tu le spui?…

Nenorocitul de mine!
Zadarnic te caut pe tine;
Zadarnic la zile te chem,
Zadarnic pe groapa ta gem —
Glas, în secriu nu pătrunde;
Din secriu, glas nu răspunde…»

Moare la 2 februarie 1896, Iaşi

Surse:
poezie.ro
wikipedia
crispedia

Redactor: Maria Dumitrache