Mircea Eliade, scriitor al religiilor şi de ficţiune, filozof, profesor la Universitatea din Chicago
13 ianuarie 2019, ora 19:29, in categoria Atelier literar, Cultura
”Christina: Ce frumos eşti! Ce cald şi mare eşti!… Nu mi-e frică de tine; oriunde m-ar duce dragostea asta, nu mi-e frică… De ce şovăieşti tocmai tu, Egor, care eşti bărbat?!…
Egor: Iubesc pe Sanda, şi mă rog la Domnul-Dumnezeul meu şi la Sfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu!…
Christina: Aş fi putut să-ţi îngheţ gândul şi să-ţi usuc limba. Aş putea oricând să te am în puterea mea, Egor!… Mi-e uşor să te farmec, să fac tot ce vreau din tine… M-ai urma şi tu, ca ceilalţi… Şi sunt foarte mulţi, Egor… Nu mi-e teamă de rugăciunile tale… Tu nu eşti decât un om viu. Eu vin din altă parte. N-ai să poţi înţelege, nimeni nu poate înţelege… Dar pe tine nu voiam să te ucid, dragostea mea, cu tine voiam să mă logodesc… Curând ai să mă vezi şi altfel. Şi ai să mă iubeşti, atunci, Egor. “ (Domnişoara Christina)
Mircea Eliade s-a născut la 9 martie 1907, la Bucureşti . Este al doilea fiu al Ioanei (născută Stoenescu) şi al lui Gheorghe Ieremia (devenit Eliade prin schimbarea numelui), ofiţer. Face şcoala primară (1913-1917) la Cernavodă şi apoi învaţă la Bucureşti, frecventând şcoala de pe strada Mântuleasa şi Liceul „Spiru Haret” (1917-1925). Debutează în clasa a IV-a de liceu cu o proză fantastică “Cum am descoperit piatra filosofală”, trimisă la un concurs al „Ziarului ştiinţelor populare” (1921). Tot acolo publică un ciclu intitulat “Convorbiri entomologice”.
“M-am născut la Bucureşti, la 9 martie 1907 (25 februarie stil vechi). Fratele meu, Nicolae Remus, se născuse cu un an mai înainte, iar după patru ani a venit pe lume Cornelia. Tatăl meu era moldovean din Tecuci şi, înainte de a-şi schimba numele în Eliade, se numise Ieremia. Dicţionarul francez-român pe care l-am folosit tot timpul liceului era semnat: Gheorghe Ieremia. Tata era cel mai mare din patru copii. Al doilea băiat, Costică, era, ca şi tata, ofiţer ; dar făcuse Şcoala de Război, ajunsese ofiţer de stat-major şi a înaintat până la gradul de general de divizie, în timp ce tata, mai înţelept sau mai nepriceput, n-a reuşit să treacă de gradul de căpitan. Fratele cel mai mic, Pavel, după aventuri despre care familia nu vorbea niciodată, intrase funcţionar la Căile Ferate. Ultima oară când am aflat veşti despre el, ajunsese şef de gară. L-am întâlnit de foarte puţine ori. Era brun, ca şi tata, dar nu-şi pierduse părul şi părea mai frumos. Singura lor soră murise curând după ce se căsătorise cu un învăţător. N-am ştiut niciodată cum arătase, unde trăise şi ce făcuse. O dată, prin 1919-l920, a venit la noi, în Strada Melodiei, un tânăr bălai şi stângaci, îmbrăcat în uniformă verde a Şcolii de Silvicultură. Tata ni l-a prezentat: Cezar Cristea, băiatul surorii mele. L-am plăcut de la început, pentru că citise literatură, întrebuinţa cuvinte alese şi era poet. În acei ani, a publicat, de altfel, primul lui volum de poezii, Floarea Reginei. A continuat să scrie şi să publice pe unde apucă şi după ce a devenit inginer silvic. Publică poezii, dar mai ales articole scurte, adeseori polemice, în legătură cu politica pădurilor. Ultima cărţulie pe care am văzut-o, în preajma celui de-al doilea război mondial, se intitula de altfel Pădure şi amvon şi cuprindea polemicile lui cu arhimandritul Scriban.
Unchiul Costică locuia la Bucureşti, într-un apartament mare şi luxos din bulevardul Pache Protopopescu. Se căsătorise cu o grecoaică bogată din Galaţi, Hariclia, şi avea doi băieţi, Dinu şi Gicu. Era blond, mai puţin înalt ca tata, dar frumos, şi mi se părea elegant, cochet chiar, mirosind discret a apă de colonie. Cât de adânc aş coborî în amintiri, îl revăd acelaşi: maior, grăsuliu, răsucindu-şi sau mângâindu-şi mustaţa, vorbind puţin graseiat, întrerupând frazele cu un râs scurt.
Familiile nu se aveau bine. Nu-mi aduc aminte să-i fi văzut vreodată la noi acasă, cu excepţia rarelor vizite ale băieţilor. Şi iarăşi, numai noi doi, Nicu şi cu mine, ne duceam câteodată, duminicile dimineaţa, să ne jucăm cu ei, în camera lor înaltă, luminoasă, plină cu jucării. În ultimele clase de liceu şi la Universitate, ne mai vedeam cam o dată, de două ori pe an. Mai târziu am aflat de la mama principalul motiv al răcelii. Unchiul Costică i-ar fi spus într-o zi: “Ce păcat că aţi dat numele de Mircea băiatului vostru! Aşa voiam şi eu să-l numesc pe al meu. Dar acum n-am s-o mai pot face. Mircea al meu ar risca să fie confundat cu băiatul vostru…!”
N-am ştiut niciodată de ce tata şi cu unchiul Costică şi-au schimbat numele din Ieremia în Eliade, nici de ce celălalt frate s-a încăpăţânat să rămână Pavel Ieremia. Tata spunea că au făcut-o din admiraţie pentru Eliade-Rădulescu. Eram prea mic, când am stat pentru ultima oară în casa bunicilor, la Tecuci, aşa că nu mi-a trecut prin minte să-i întreb ce credeau ei despre schimbarea numelui.” (Memorii)Instalat la mansarda casei părinteşti, ţine un jurnal personal (la 13 ani), înregistrând cu precădere experienţele sale de entomolog. Sunt notaţiile unui adolescent care : “…îmi amintesc de o după-amiază de vară, când toată casa dormea. Am ieşit din odaia noastră, a fratelui meu şi a mea, şi, de-a buşilea, ca să nu fac zgomot, m-am îndreptat spre salon. Aproape că nu-l cunoşteam, căci nu ni se îngăduia să intrăm decit la zile mari sau când aveam musafiri. Cred, de altfel, că în restul timpului uşa era încuiată cu cheia. Dar, de data aceasta, am găsit-o descuiată şi, tot de-a buşilea, am pătruns înăuntru. În clipa următoare, emoţia m-a ţintuit locului. Parcă aş fi intrat într-un palat din basme: storurile erau lăsate şi perdelele grele, de catifea verde, erau trase, în odaie, plutea o lumină verde, irizată, ireală, parcă m-aş fi aflat dintr-o dată închis într-un bob uriaş de strugure. Nu ştiu cât timp am rămas acolo, pe covor, respirând anevoie. Când m-am deşteptat, am inceput să inaintez cu grijă pe covor, ocolind mobilele, privind cu nesaţ măsuţele şi etajerele pe care se aflau aşezate fel de fel de statuete, ghiocuri, sticluţe de cristal, cuţite de argint, privind mai ales oglinzile mari, veneţiene, în ale căror ape adânci şi clare mă regăseam altfel, mai crescut, mai frumos, parcă eu însumi innobilat de lumina aceea ajunsă acolo dintr-o altă lume. N-am povestit nimănui despre această descoperire . Simţeam, de altfel, că n-aş fi ştiut ce să povestesc. Dacă aş fi putut utiliza vocabularul adultului, aş fi spus că descoperisem o taină. Ca şi imaginea fetiţei de pe Strada Mare … . “ (Memorii)
La 15 ani este deja conştient, ca Titu Maiorescu, de personalitatea sa şi a jurnalului pe care îl ţine; scrie pe coperta caietului secret : Mon journal d’ecole şi fixează în opt puncte un program de viaţă : să cunoască concepţiile dialectice pentru a le putea combate, să citească zilnic o carte românească, să traducă tot zilnic dintr-o carte nemţească, să înveţe în fiecare dimineaţă trei cuvinte franţuzeşti, să scrie în fiecare zi cel puţin zece pagini de literatură sau de ştiinţă, să nu neglijeze pianul şi fanfara, seara, înainte de culcare, să citească o pagină de teologie etc. Nu exclude posibilitatea de a-şi redacta memoriile. Are convingerea că este destinat să scrie „cu multă imaginaţie şi libertate”. Nu se bizuie pe Dumnezeu, ci pe voinţa proprie. Lucrează deja la un roman fantastic “Memoriile soldatului de plumb” şi la proza autobiografică “Romanul adolescentului miop” (1924-1925, neterminat).
“Pentru că am rămas singur, m-am hotărât să încep chiar azi Romanul adolescentului miop. Voi lucra în fiecare după-amiază. Nu am nevoie de inspiraţie; trebuie să scriu, doar, viaţa mea, iar viaţa mi-o cunosc, şi la roman mă gândesc de mult. Dinu ştie; păstrez caiete din clasa a IV-a, când aveam pistrui ca un ovrei şi învăţam chimie într-un laborator instalat în firida sobei. De câte ori mi se părea că trebuie să fiu întristat, scriam în Jurnalul meu. Şi acel Jurnal de acum doi ani avea un „subiect”: trebuia să se vădească într-însul viaţa unui adolescent suferind de neînţelegerea celorlalţi. Dar adevărul era altul: Jurnalul mă măgulea şi îmi alina dorul meu de răzbunare; răzbunare dreaptă împotriva celor care nu mă înţelegeau, credeam eu.
Romanul îl voi scrie altfel. Eroul sunt eu, fireşte. Mă tem, însă, că viaţa mea – stinsă între copii şi cărţi – nu va interesa cititorii. Pentru mine, tot ceea ce nu am avut, tot ceea ce am dorit din mansardă, în înserări calde şi tulburătoare, preţuieşte mai mult decât anii tovarăşilor mei risipiţi în jocuri, în sărbători de familie şi idile. Dar cititorii?… înţeleg şi eu că toată durerea unui adolescent miop nu va mişca nici un suflet dacă acest adolescent nu se va îndrăgosti şi nu va suferi. De aceea, m-am şi gândit la un personaj pe care la început îl numisem Olga. I-am povestit lui Dinu tot ceea ce ar trebui să aibă loc prin prezenţa acestei fete. Dinu m-a întrerupt şi m-a rugat: dacă într-adevăr îi sunt prieten, să schimb numele eroinei în Laura. M-am tulburat mult la început, pentru că nu ştiam cum să fie fata care va străbate sufletul adolescentului miop. Eu n-am cunoscut decât pe fetele cizmarului vecin, care în nici un caz nu pot trece într-un roman.” ( Romanul adolescentului miop)
În 1925 se înscrie la Facultatea de Filosofie a Universităţii bucureştene (licenţa în 1928). Fondează „Revista universitară” (1926), suprimată după cinci numere, ca urmare a unei recenzii negative la o lucrare a lui N. Iorga. Colaborează la „Cuvântul” (1926), mai târziu la „Universul literar”, „Adevărul literar şi artistic”, „Lumea”, „România literară”, „Vremea”, „Viaţa literară”, „Sinteza”, „Azi”, „Revista Fundaţiilor Regale” etc.
Începe să scrie “Gaudeamus”, alt roman rămas în manuscris. Călătoreşte în Italia, unde îi vizitează pe Giovanni Papini, Alfredo Panzini, Giovanni Gentile, Vittorio Macchioro etc. La Roma pregăteşte teza de licenţă cu subiectul “Filosofia italiană de la Marsiglio Ficino la Giordano Bruno”. Citeşte, în timpul şederii la Roma (martie-aprilie 1927, aprilie-iunie 1928), A Hystory of Indian Philosophy, opera profesorului Surendranath Dasgupta, şi se hotărăşte să plece în India. Îi scrie în acest sens lui Dasgupta şi, în acelaşi timp, maharajahului Manindra Chandra Nandy de Kassimbazar, care sprijinise debutul lui Dasgupta. Acesta din urmă îi acordă o bursă de studii. Eliade pleacă (20 noiembrie 1928) spre India. Vizitează în drum Egiptul şi Ceylonul.
“Pentru mine, era mai mult decât ce putea însemna Italia pentru orice tânăr de 20 de ani. Era şi prilejul de a întâlni şi câţiva din scriitorii cu care eram în corespondenţă: Papini, Buonaiuli, Macchioro, A. Panzini şi alţii. În afară de oraşele cu nume fabuloase, erau şi aventurile pe care mi le închipuiam, limba italiană pe care mă pregăteam s-o vorbesc pentru întâia oară, librăriile şi anticăriile în care ştiam că voi găsi cărţi inaccesibile la Bucureşti. Într-adevăr, această primă călătorie în Italia mi-a rămas în amintire ca cea mai luxoasă şi cea mai perfectă călătorie din tinereţe. Foarte mulţi ani nu mi-a mai fost dat să dorm în hoteluri bune sau în vagon cu paturi, să mănânc în restaurante scumpe şi să umblu trei săptămâni, din oraş în oraş, fără altă grijă decât aceea de a-mi închide valiza în fiecare dimineaţă. (…)
Din fericire, la Florenţa, unde ne-am oprit vreo trei-patru zile, l-am vizitat pe Papini. Locuia în Via G. B. Vico, numărul 3. Şi m-a primit aşa cum îl ştiam din fotografii: cu cămaşă fără guler şi fără cravată şi cu ţigara în colţul buzelor.(…)
La Roma, am rămas o săptămână întreagă. Am avut astfel prilejul să asist la o lecţie a lui Giovanni Gentile, să-l întâlnesc pe Alfredo Panzini, să mă prezint lui Ernesto Buonaiuti. L-am cunoscut de asemenea pe Claudiu Isopescu. (…)
Din toate întâlnirile de la Roma, cea care m-a impresionat mai mult a fost cu Ernesto Buonaiuti. Locuia destul de departe, la marginea oraşului, într-o căsuţă plină de cărţi. Mi-a deschis chiar mama lui, o bătrână măruntă şi tăcută. L-am găsit îmbrăcat în sutană, deşi i se interzisese portul pe stradă; dar, mi-a spus el, nimeni nu-l putea împiedica s-o poarte la el acasă . Pe atunci, Buonaiuti avea vreo 45 de ani. Era un bărbat înalt, brun, cu tâmplele cărunte, cu ochii adânci, extrem de pătrunzători, care-mi aminteau pe cei ai lui Nae Ionescu — şi parcă era mistuit de o flacără lăuntrică, cu neputinţă de stins, căci vorba, scrisul, gesturile lui erau pripite, nervoase, abrupte şi totuşi necontenite, ca o cascadă.” ( Memorii)
La 21 decembrie ajunge la Madras (aici îl întâlneşte pe Dasgupta), apoi se instalează la Calcutta într-o pensiune anglo-indiană, situată pe Ripon Street la numărul 82 (pensiunea apare în Maitreyi şi în Şantier). Studiază sanscrita şi se iniţiază în practicile hinduse, călătoreşte la Benares, Allahabad, Agra, Jaipur (martie 1929), apoi la Darjeeling şi Sikkim (iulie 1929). Scrie în acest răstimp un roman (Isabel şi apele diavolului, terminat în august acelaşi an), cu intrigă, tipologie şi atmosferă indiană, prima carte dintr-o serie cu această tematică. Cartea apare peste un an la Bucureşti.
În ianuarie 1930 se mută în casa mentorului său, profesorul Dasgupta, şi sub supravegherea acestuia face zilnic analiză de text. Tot acum îşi fixează tema lucrării de doctorat: Istoria comparată a tehnicilor yoga; publică în „Revista de filosofie” (Bucureşti) şi „Ricerche religiose” (Roma) primele studii privitoare la spiritualitatea indiană; în septembrie 1930 intră în conflict cu Dasgupta (conflict reluat sub formă de ficţiune în romanul Maitreyi) şi pleacă spre Hardvar, în Himalaya Occidentală; se instalează într-un „kutiar”, la Rishikesh, şi timp de 6 luni face exerciţii de yoga îndrumat de Swamy Shivananda. Îi vizitează pe yoghinii de la Lakshmanjula.
În aprilie 1931 se întoarce la Calcutta. Lucrează o vreme (aprilie-noiembrie) la biblioteca de pe lângă Asiatic Society of Bengal şi se împrieteneşte cu bibliotecarul, tibetanistul Johan van Manen. În decembrie 1931 pleacă în România pentru a-şi satisface serviciul militar. Este încorporat într-un regiment de artilerie antiaeriană din Bucureşti (ianuarie-noiembrie 1932). Incepe să traducă în româneşte teza sa de doctorat, redactată în engleză. Este deja cunoscut în mediul intelectual românesc prin articolele publicate în presa timpului, prin studiile savante privitoare la filosofia şi religia indiană şi prin romanul tipărit în 1930. În acelaşi an apar în câteva reviste literare primele fragmente dintr-un roman joycian “Lumina ce se stinge”, publicat 4 ani mai târziu. Experienţele lui epice merg paralel cu studiile indiene care erau o premieră în lumea literara română.
În 1933 i se editează “Maitreyi”, nutrit ca şi cel precedent din experienţa indiană. Romanul are un mare succes de public şi de critică. În acelaşi an, Eliade obţine doctoratul în filosofie la Universitatea din Bucureşti (cu teza despre yoga; comisia este formată din Dimtrie Guşti – preşedinte, P.P. Negulescu şi Rădulescu-Motru) şi în noiembrie 1933 este numit asistent la Catedra lui Nae Ionescu, profesor de logică şi metafizică, modelul intelectual al lui Eliade şi, în genere, al generaţiei tinere (numită ulterior de unii publicişti „generaţia criterionistă”, apoi „generaţia în pulbere”). Legăturile spirituale şi afective cu Nae Ionescu sunt puternice şi aşa vor rămâne pentru Eliade până la sfârşit.
„Dacă am fost sincronici cu Europa – va spune el mai târziu – am fost prin cursurile lui Nae Ionescu.”
“Am şovăit atîta în faţa acestui caiet, pentru că n-am izbutit să aflu încă ziua precisă cînd am întîlnit-o pe Maitreyi. În însemnările mele din acel an n-am găsit nimic. Numele ei apare acolo mult mai tîrziu, după ce am ieşit din sanatoriu şi a trebuit să mă mut în casa inginerului Narendra Sen, în cartierul Bhowanipore. Dar aceasta s-a întîmplat în 1929, iar eu întîlnisem pe Maitreyi cu cel puţin zece luni mai înainte. Şi dacă sufăr oarecum începînd această povestire, e tocmai pentru că nu ştiu cum să evoc figura ei de-atunci şi nu pot retrăi aievea mirarea mea, nesiguranţa şi turburarea celor dintîi întîlniri.
Îmi amintesc foarte vag că, văzînd-o o dată în maşină, aşteptînd în faţa lui “Oxford Book Stationary” ― în timp ce eu şi tatăl ei, inginerul, alegeam cărţi pentru vacanţele de Crăciun ― am avut o ciudată tresărire, urmată de un foarte surprinzător dispreţ. Mi se părea urîtă ― cu ochii ei prea mari şi prea negri, cu buzele cărnoase şi răsfrînte, cu sînii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt. Cînd i-am fost prezentat şi şi-a adus palmele la frunte, să mă salute, i-am văzut deodată braţul întreg gol şi m-a lovit culoarea pielii: mată, brună, de un brun nemaiîntâlnit pînă atunci, s-ar fi spus de lut şi de ceară. Pe atunci locuiam încă în Wellesle’y Street, la Ripon Mansion, şi vecinul meu de cameră era Harold Carr, impiegat la “Army and Navy Stores”, a cărui tovărăşie o cultivam, pentru că avea o sumă de familii prietene în Calcutta, unde îmi petreceam şi eu serile şi cu ale căror fete ieşeam săptămînal la dancinguri. Acestui Harold încercai să-i descriu ― mai mult pentru lămurirea mea decît a lui ― braţul gol al Maitreyiei şi straniul acelui galben întunecat atît de turburător, atît de puţin feminin, de parcă ar fi fost mai mult al unei zeiţe sau al unei cadre decît al unei indiene. (…)” (Maitreyi)
Deschide la Universitatea din Bucureşti cursul său cu o temă inedită pentru învăţământul românesc, “Problema răului în filosofia indiană”. Colaborează la „Credinţa” sub pseudonimul Ion Plăieşu. În 1934 se căsătoreşte cu Nina Mareş şi publică patru cărţi: un volum de articole “Oceanografie”, o carte de amintiri “India” şi două romane: “Întoarcerea din rai” şi “Lumina ce se stinge“. Deschide în noiembrie 1934 un curs nou, cu tema Salvarea în religiile orientale, ţine apoi (1935) un seminar despre Docta ignorantia a lui Nicolaus Cusanus, iar în 1935 dă la iveală studiul Alchimia asiatică şi Şantier, un jurnal intim despre experienţa indiană.
Prozatorul nu ezită să vorbească despre lucruri despre care, de regulă, scriitorul român nu vorbeşte niciodată. Are, în continuare, o producţie literară uluitoare: Huliganii (I-II, 1935), Domnişoara Christina (1936), Şarpele (1937), Nuntă în cer (1939), Secretul doctorului Honigberger (1940), paralel cu opera lui de ştiinţă: Yoga. Essai sur Ies origines de la mystique indienne (1936), Cosmologie şi alchimie babiloniană (1937), ediţia critică B.P. Hasdeu (Scrieri literare, morale şi politice, I-II, 1937) şi opera eseistică: Soliloquii (1932), Oceanografie (1934), Fragmentarium (1939) şi Insula lui Euthanasius (1943), unde îşi formulează ideile despre culturile arhaice şi moderne, despre roman şi despre misiunea spirituală a generaţiei tinere.
“După câteva ceasuri de drum, priveliştea e cu desăvârşire alta. Urci pe coaste în care vegetaţia e mai degrabă un cimitir decât o grădină ― căci arborii se înalţă pe deasupra tufelor strivite, lianele înăbuşă florile, iarba creşte înaltă cât spicul şi pretutindeni viaţa moare şi învie, putreziciunea se transformă în humă, pastă vie pentru încălzitul altor seminţe, şi lupta continuă cu spasme şi extaze în acel ocean al sevei. Plantele ajung aici monştri, florile sunt aici otrăvite de cadavrele peste care au trecut şi din care s-au născut, rodnicia te împietreşte, căci ghiceşti înapoia milioanelor de organisme care au supravieţuit, alte miliarde care mor pe fiecare ceas, şi gestul acesta al naturii care azvârle neîncetat viaţa, fără sens, gestul acesta al creaţiunii pentru bucuria de a crea, pentru bucuria de a soarbe soarele şi a-şi striga victoria ― te
ameţeşte, te covârşeşte. Închizi ochii ca să poţi fura pentru tine o părticică din această nemaipomenită bogăţie ― şi când îi deschizi, priveliştea e alta, câmpul de luptă şi de beţie s-a schimbat, forme noi, ţipătoare, surprinzătoare, violente, impertinente, orgolioase de victoria lor, forme de vis şi de pofte, incendii care se aprind şi se sting pe fiecare clipă din acest film vertiginos al junglei ― toate salturile acestea în viaţă, toate îngenuncherile acestea ale morţii, toată năvala înspăimântătoare de sevă te înhaţă, te târăşte în mijlocul măcelului lor surd, te îndeamnă şi te batjocoreşte, în micimea ta de călător confortabil aşezat la fereastra unui vagon, în demnitatea ta de rege al naturii, în seriozitatea ta stearpă şi abstractă de creatură cugetătoare şi liberă. E o provocare pe care nu se poate să n-o simţi din partea acestui regn vegetal pe care l-am domesticit în parcuri şi l-am adaptat în sere. O provocare în care nu ghiceşti întotdeauna râsul, ci şi chemarea de înfrăţire, îndemnul de a-i urma pildă, de a creşte alături de ea.” (India)“Deschise cât putu de încet uşa şi aprinse lumina. Odaia era caldă; mirosea a praf. Obloanele ferestrelor erau lăsate. Alături de pat se afla o masă mare de lemn încărcată cu cărţi, aproape toate noi, unele cu foile încă netăiate. De celălalt perete era rezemată o bibliotecă şubredă, făcută parcă de un amator, plină şi ea cu cărţi.
- Ce ţi-ar place să ajungi? auzi glasul femeii din camera vecină. Ţi-ar place să ajungi deputat?…
„E cu Arethia”, îşi spuse, şi se îndreptă, în vârful picioarelor, către pat. De când se mutase alături Spiridon Vădasţra pătrundea cu emoţie în camera lui de hotel. Aproape în fiecare seară, Vădastra avea vizite. Pereţii erau de paiantă şi conversaţiile se auzeau în întregime. în câteva săptămâni aflase foarte multe lucruri despre Vădastra. Aflase că-şi trecuse de curând doctoratul în drept, că era directorul unui ziar, Avântul studenţesc, pe care i-l subvenţiona Prefectura poliţiei, că tovarăşul lui şi administratorul ziarului, un oarecare Voinea, fugise la Iaşi cu întreaga subvenţie a numărului următor: 50 000 de lei. Aflase mai de demult de domnişoara Arethia, îi zărise de câteva ori pe amândoi. Spiridon Vădastra era un tânăr mărunţel, cu monoclu negru, cu părul ţepos şi mersul arogant, de om sigur de sine; era întocmai aşa cum şi-l închipuise Ştefan ascultându-l. Arethia părea fără vârstă: era uscăţivă, avea părul spălăcit, pomeţii obrajilor accentuat fardaţi şi buzele subţiri. Când zâmbea, închidea din cochetărie ochii. Şi de câte ori o întâlnise Ştefan pe scară, o surprinsese trăgându-şi bluza în jos, ca să i se poată contura pieptul uscat.
- Eu?! răspunse Vădastra ridicând glasul. Deputat poate ajunge oricine. Şi unul ca Voinea poate ajunge deputat…
- Atunci, ministru?! făcu Arethia.
- Poate, răspunse Spiridon după o scurtă şovăială. Dar ce înseamnă să fii ministru?! Astăzi eşti şi mâine nu mai eşti. Pe urmă treci în opoziţie şi cine ştie când îţi mai vine rândul… Da, e bine să fii ministru, adăugă. Poate că am să fiu… Dar, oricum, ce contează să fii ministru, când sunt atâtea alte lucruri?!…
- Ce fel de lucruri?!
- Lucruri mari! exclamă Spiridon cu o stranie exaltare în glas. Lucruri pe care nu le poate face oricine. De pildă, să descoperi Polul Nord! Să nu fi fost încă descoperit şi eu să fi plecat într-o expediţie, singur, şi după ani de luptă, să-l fi descoperit!… Asta da! Ar fi vorbit toate ziarele de mine, m-ar fi invitat toţi regii la curţile lor, aş fi devenit membru al academiilor din lumea întreagă!… Şi câte altele!” (Noaptea de Sânziene)
Ceea ce impresionează în destinul lui Eliade este faptul că el a dorit şi mai ales a reuşit să cunoască marile personalităţi culturale mondiale ale vremii sale: G. Dumezil, Roger Caillois, G. Papini, G. Tucci, Pettazzoni, Jung, Sholem, Louis Massignon, H. Corbin etc. Prilejul acestor întâlniri l-a constituit, printre altele, şi marea şansă a colocviilor de la Ascona, patronate de Olga F. Kapteyn.
Viaţa marelui savant e un fel de “probă a labirintului”, în care trecerea unor praguri intiatice pare să fi fost marcată de pierderea periodică a unor cărţi sau lucrări: note, manuscrise, caiete, corespondenţe, cărţi importante şi dragi sunt pierdute la Bucureşti, Londra, arse din greşeală la Paris sau aprinse de incendiul bibliotecii din Chicago.
Eliade chiar mărturisând lui I.P.Culianu: ”Lumea este un camuflaj. E plină de semne pe care trebuie să le descifrezi cu răbdarea unui ghicitor în pietre“.
“Liza se pregătea să aplaude, presimţind sfârşitul romanţei. Nădăjduia că gestul zgomotos, şi cuvintele pe care va trebui să le spună, şi comentariile celorlalţi o vor ajuta să-şi reţină lacrimile. Căci refrenul o emoţiona stupid, aproape sălbatec; în special primele
rânduri:
În părul meu, odată blond,
E o şuviţă argintie…
De unde năvăleau deodată atâtea amintiri, atâtea nostalgii? I se părea că mai auzise undeva aceleaşi cuvinte, de foarte mult timp, când era mică şi mătuşa Leana îi recita poezii la modă înainte de război:
E o şuviţă argintie…
Ştiuse parcă, înainte ca să le audă, cuvintele ce trebuiau să vină. Aştepta sfârşitul, căruia vocea de bariton timid îi da o mirată tristeţe:
…Eu n-am avut copilărie!…
Întocmai cum presimţise ea, fără ca să-şi poată stăpâni emoţia şi neliniştea. Cuvintele acestea îi amintiră deodată chipul zâmbitor al Leanei, grădina cu duzi din Bulevardul Pache şi tristeţile de atunci. I se păru că e foarte nefericită, că tinereţea ei e un dezastru şi că nu o înţelege nimeni, că nu o va înţelege nimeni, niciodată. I se păru atât de deşartă căsătoria ei cu un funcţionar superior -după atâta aşteptare! … – atât de triste toate întâmplările… I-ar fi plăcut să se afle acum undeva singură, ascultând romanţa şi putând să plângă fără sfială. (Şarpele)
Tabel cronologic
1907, 9 martie – Se naşte, la Bucureşti, Mircea, fiul Ioanei şi al lui Gheorghe Ieremia (ofiţer). Din admiraţie pentru Ion Heliade Rădulescu îşi va schimba numele în „Eliade”.
1913-1917 – Şcoala primară o face la Bucureşti.
1917-1925 – Urmează cursurile liceului „Spiru Haret” din Bucureşti.
1921 – Debutează cu proza fantastică “Cum am descoperit piatra filosofală” la “Ziarul ştiinţelor populare şi al călătoriilor”. Tot aici va publica şi ciclul Convorbiri entomologice.
1924-1925 – Lucrează la proza autobiografică “Romanul adolescentului miop”, lucrare rămasă neterminată.
1925 – Se înscrie la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti, pe care o va absolvi în 1928.
1926 – Fondează Revista universitară, dar, după o recenzie negativă la o lucrare a lui N. Iorga, revista va fi oprită.
1928-1932 – Primeşte o bursă de studii şi pleacă la Calcutta (India).
1928 – Obţine licenţa în filozofie cu lucrarea Contribuţii la filosofia Renaşterii.
1929 – Definitivează romanul Isabel şi apele diavolului.
1932 – Publică lucrarea de eseuri Solilocvii.
1933 – Întors în ţară, va fi numit asistent la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti, unde va iniţia un curs despre Problema răului în filozofia indiană. I se tipăreşte romanul Maitreyi, inspirat din propria experienţă din India . Obţine doctoratul în filozofie, primind titlul magna cum laudae, cu teza Istoria comparată a tehnicilor Yoga.
1934 – I se tipăresc romanele Întoarcerea din rai şi Lumina ce se stinge şi eseurile India, Alchimia asiatică şi Oceanografie.
1935 – Publică romanele Şantier şi Huliganii (în două volume).
1936 – Apare romanul Domnişoara Christina. Primeşte premiul Societăţii Scriitorilor Români.
1937 – Tipăreşte romanul Şarpele. Editura Fundaţiilor Regale publică Scrieri literare, morale şi politice de B.P.Hasdeu, lucrare îngrijită de Mircea Eliade.
1938 – I se publică romanul Nunta în cer.
1939 – Publică eseul Fragmentariurn. Editează revista Zalmoxis.
1940 – Este numit ataşat cultural la Londra. Scrie nuvelele Secretul doctorului Honigberger şi Nopţi la Serampore.
1941-1943 – Este consilier cultural la Lisabona.
1942 – Îi apare volumul Mitul reintegrării.
1943 – Publică eseul Insula lui Euthanasius.
1945 – Se stabileşte la Paris.
1946-1948 – Susţine, la L’ecole Pratique des Hautes Etudes, un curs liber cu tema istoria religiilor.
1948 – I se tipăreşte lucrarea Techniques du Yoga.
1949 – Publică Traite d’histoire des religions şi Le Mythe de l’eternel retour.
1950 – Apare, la Paris, traducerea romanului Maitreyi sub titlul La Nuit bengali.
1951 – I se publică Le Chamanisme et Ies Techniques archai ques de l’Extase.
1952 – Editează, la Paris, lucrarea Images et symboles. Scrie nuvela fantastică “12.000 capete de vite”.
1954 – Publică volumul Le Yoga. Immortalite et liberte.
1956-1957 – Este invitat la Universitatea din Chicago, Illinois, ca visiting professor de istoria religiilor; ulterior devine profesor titular şi coordonator al Catedrei de Istoria Religiilor.
1959 – Scrie nuvela fantastică La ţigănci.
1961 – Împreună cu Ernst Jiinger înfiinţează, la Stuttgart, revista Antaios.
1963 – Vede lumina tiparului volumul de proză Nuvele.
1966 – Publică volumul Amintiri, I (Mansarda) . Devine Doctor Honoris Causa la Universitatea din Yale. Membru al Academiei Americane de Arte şi Ştiinţe.
1968 – Apare nuvela Pe strada Măntuleasa.
1969 – Este Doctor Honoris Causa la Universitatea din La Plata, Argentina.
1970 – Publică Noaptea de Sânziene (lucrare în două volume). Este membru corespondent al Academiei Britanice. Este Doctor Honoris Causa a Universităţii din Loyola, Chicago. Apare, la Paris, lucrarea De Zalmoxis a Gengis-Khan.
1973 – Membru corespondent al Academiei Austriece de Ştiinţă.
1975 – Doctor Honoris Causa al Universităţii din Lancasterf. Este membru al Academiei Belgiene.
1976 – Doctor Honoris Causa al Universităţii Sorbona din Paris.
1976-1978 – Lucrează la monumentala Histoire des croyances et desidees religieuses.
1977 – Publică, la Paris ” In curte la Dionis”.
1978-1979 – Scrie şi publică nuvela fantastică Tinereţe fără tinereţe.
1980 – Tipăreşte, la Paris, nuvela Nouăsprezece trandafiri.
1984 – Primeşte, la Sorbona, Cordonul Legiunii de Onoare.
1985 – Catedra de istoria religiilor de la Universitatea din Chicago, condusă de Mircea Eliade, îi va purta numele. Primeşte titlul Doctor Honoris Causa al Universităţii din Washington.
1986, 22 aprilie – Se stinge din viaţă Mircea Eliade, la Chicago.
“Mă deşteptam în fiecare dimineaţă cu o nouă mirare. Patul meu de campanie se afla chiar lângă uşă, şi cele dintâi priviri descopereau o încăpere ciudată, cu fereastra înaltă şi zăbrelită, pereţii vopsiţi în verde, un vast fotoliu de paie şi două taburete, alături de o masă de lucru, câteva litotipii bengalice, bătute în ţinte de partea dreaptă a bibliotecii. Îmi trebuiau câteva minute ca să-mi amintesc unde mă aflu, să înţeleg acele zgomote surde care veneau de afară, pe fereastra deschisă, sau de pe coridor, prin uşa lată, pe care o închideam noaptea cu o bară de lemn. Dedeam la o parte învelitoarea spumoasă care atârna deasupra patului şi plecam să mă spăl în curte, într-o cabină de tablă care acoperea cada de ciment, în care servitorii turnau de cu seară câteva duzini de găleţi cu apă. Era un ceremonial nou şi reconfortant duşul acesta improvizat în mijlocul curţii. Scoteam apa cu o cană şi o zvârleam pe trup, tremurând tot, căci era iarnă şi curtea pietruită. Dar eram mândru de curajul acesta al meu; ceilalţi aduceau cu ei şi câte o găleată cu apă caldă şi, când au aflat că îmi iau întotdeauna duşul rece, nu şi-au putut ascunde mirarea şi admiraţia. Câteva zile, toată casa n-a vorbit decât despre baia mea de dimineaţă, fără apă caldă. Aşteptam să-mi spună ceva şi Maitreyi, pe care o întîlneam devreme de tot, la ceai, într-o sari albă, simplă, şi cu picioarele goale. Şi într-o zi mi-a spus (primele ei cuvinte neoficiale):
― În ţara dumneavoastră trebuie să fie foarte frig. De aceea sunteţi albi…
A pronunţat cuvântul “alb” cu oarecare invidie şi melancolie, uitându-şi fără voie câteva clipe mai mult privirea pe braţul meu, aşa cum se rezemase de masă, jumătate goi în bluză de lucru. Am fost şi surprins, şi încântat ghicind invidia această, dar zadarnic încercam să continuu conversaţia. Maitreyi şi-a sfârşit ceaiul ascultându-ne, pe mine şi pe inginer, şi aprobându-mă de câte ori o întrebam direct.
Nu vorbeam aproape niciodată împreună. O zăream trecând pe coridor, o auzeam cântând, ştiam de ea că îşi petrece o bună parte din zi închisă în odaie sau pe terasă şi mă înciuda grozav fiinţa aceasta atât de aproape de mine şi totuşi atât de streină. Mi se părea, de altfel, că eram tot timpul observat, nu din cine ştie ce bănuială, ci pentru că se temeau toţi să nu fiu stingherit în noua mea locuinţă. Când rămâneam singur, râzând de tot ceea ce îmi apărea straniu şi neînţeles, primeam la fiecare ceas prăjituri şi fructe, ceai cu lapte sau nuci de cocos bine curăţite. Mi le aducea un servitor, cu bustul descoperit şi păros, singurul cu care puteam schimba câteva cuvinte în hindusthani. Îl observasem cum priveşte lacom lucrurile mele, aşa cum stă turceşte lângă uşă şi mă sorbea din ochi, neîndurându-se să plece, întrebându-mă dacă patul e destul de bun, dacă învelitoarea mă apără bine de ţânţari, dacă îmi place laptele crud, dacă am fraţi şi surori, dacă mi-e dor de ţară, şi ştiam că într-o cameră de sus îl aşteaptă d-na Sen şi celelalte femei (pe care nu le cunoscusem), şi lor le va repeta cuvânt cu cuvânt tot ceea ce vorbisem.
Maitreyi mi se părea mândră şi dispreţuitoare. Adesea, la masă, îi surprindeam un zâmbet distant şi puţin răutăcios. Pleca întotdeauna mai devreme, ca să mănânce pan, şi cum trecea într-o odaie vecină începea să râdă şi să vorbească Bengali. Cu mine nu vorbea niciodată când ne aflam mai mulţi laolaltă; iar dacă o întâlneam singură, nu îndrăzneam eu. Mi-era teamă să nu calc vreo regulă din acel necunoscut ceremonial al bunei-purtări indiene. De aceea mă prefăceam adeseori că n-o văd şi mă retrăgeam în odaia mea. Mă întrebam câteodată ce crede ea despre mine, ce fel de suflet ascunde sub expresia aceea atât de schimbătoare a feţei (căci erau zile când se urâţea şi zile când era frumoasă de nu mă puteam sătura privind-o). Mă întrebam, mai ales, dacă e stupidă ca toate celelalte fete sau dacă e, într-adevăr, simplă ca o primitivă, aşa cum îmi închipuiam eu că sunt indienele. Şi apoi, ca să nu mă las furat de gânduri inutile, scuturam cenuşa pipei şi mă reîntorceam în lectură. Biblioteca inginerului ocupa două odăi la parter, şi în fiecare zi aduceam pe masa mea alte cărţi.
O dată ― trecuseră numai câteva săptămâni de la venirea mea în Bhowanipore ― m-am întâlnit cu Maitreyi în randă. O salutai aproape automat, împreunând palmele în dreptul frunţii, căci nu ştiu de ce mi se părea stupid să ridic cascheta colonială în faţa unei indiene (poate credeam că aş putea-o jicni cu un salut strein rasei ei; sau poate o salutam aşa ca să-i capăt încrederea).
― Cine v-a învăţat salutul nostru? întrebă ea, zâmbindu-mi neaşteptat de prieteneşte.
― D-ta. (Îmi amintii scena, penibilă, a întâlnirii din maşină.)” (Maitreyi)
“ Experimentalismul duce, în roman, pe Mircea Eliade la cel mai servil gidism. După Andre Gide sensul artei fiind cunoaşterea ( înţelege instruirea de esenţe pe cale mitologică), un artist e cu atât mai adânc cu cât trăieşte mai intens şi pune mai multe probleme sub forma “trăirilor”. Eticul fiind aspectul fundamental al destinului uman, problema trebuie pusă ca experienţa morală. Artistul nu ia atitudine, ci trăieşte răul şi binele, eliberându-se de amândouă, rămânând cu o intactă curiozitate. De unde acel “imoralism”, care la Gide se vădeşte în interesul pentru adolescenţă, delicvenţi, viţiile insolite, crimă, revoluţie socială, exotic, experimentate toate cu o egala simpatie, însă cu hotărârea de a nu se opri nicăieri. Scriitorul îşi scoate materia din “caiete”, refuzând de a o stiliza, pentru a nu altera “autenticul” trăirilor cu toate contradicţiile incluse. Mircea Eliade îşi căuta domenii de trăire proprie în exoticul indic, în “generaţie”, în esoterism şi mai ales în sexualitate, continuând în privinţa aceasta, cu mai mult aparat teoretic, opera lui E. Aderca, cu care prezintă asemănări structurale. Pentru că eroul să poată avea cât mai multă competenţă sexuală, el trebuie să rămână liber. De aceea , el are o oroare invincibilă pentru căsătorie.” ( George Călinescu – Istoria literaturii române)
“Mircea Eliade este cunoscut cititorului român de astăzi ca literat şi savant. Eseistul şi publicistul strălucit, care şi-a galvanizat şi configurat „generaţia”, nu a pătruns încă în conştiinţa noilor generaţii. Şi totuşi, dacă Mircea Eliade atinge intensitatea şi luminozitatea geniului, aceasta nu se petrece nici în opera literară (deşi a fi un mare scriitor rămîne probabil dorinţa cea mai arzătoare, de-a lungul întregii sale vieţi), nici în jurnal (tot atît de sterilizat de seva vitală ca şi romanele şi nuvelele sale) şi cu atît mai puţin în didactica lui sinteză finală, “Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, ci în eseistică şi publicistică.
Mircea Eliade a fost un ziarist de geniu, ca Hasdeu, Eminescu, Iorga, Goga, Nae Ionescu şi G. Călinescu, nu numai fiindcă pentru el eseul, foiletonul, studiul strâns de rigoarea limitei tipografice au dat minţii şi condeiului o tensiune extraordinară, o concentrare şi o forţă de comunicare irezistibile, ci, mai ales, pentru că în spatele acestei forţe se afla, — ca şi la aceştia — o uriaşă capacitate de a simţi şi presimţi, de a cugeta şi de a plăsmui, de a „programa”, de a imprima un „cod genetic”’ devenirii poporului şi culturii româneşti. Pentru ei toţi, pagina de ziar sau de revistă a fost spaţiul şi modalitatea de exercitare a unei misiuni profetice, în sensul în care profetul, ca tip uman a fost dăltuit.” (Dan Zamfirescu în prefaţa cărţii ” Profetism românesc” )“Proiectul lui Mircea Eliade nu se defineşte doar în termeni de istorie a religiilor. Pornind de la hermeneutica materialului istorico-religios, Eliade vrea să ofere jaloanele pentru consituirea unei «antropologii filozofice». Este inutil săi apreciem strădania după un alt etalon, şi e la fel de inutil să-i preţuim rezultatele în lumina unor discipline sectoriale. ” – ( Ioan Petru Culianu – Mircea Eliade)
Opere ştiinţifice:
*Yoga: Essai sur leş origines de la mystique indienne (1936)
*Cosmologie şi alchimie babiloniană (1937)
*Comentarii la legendă meşterului Manole (1934)
*Traité d’histoire des religions (1949)
*Le Sacré et le Profane (1956)
*Aspects du mythe (1963)
*Le mythe de l’éternel retour (1969)
*Le Chamanisme et leş Techniques archaïques de l’extase (1974)
Opere literare :
*Romanul adolescentului miop, roman (1928 )
*Gaudeamus, roman (1929)
*Isabel şi apele diavolului, roman (1930)
*Lumina ce se stinge, roman(1931)
*Maitreyi, roman (1933)
*Întoarcerea din rai, roman(1934)
*Huliganii, roman (1935)
*Şantier. Roman indirect(1935)
*Domnişoara Christina, roman(1936)
*India(1936)
*Şarpele, roman (1937)
*Nuntă în cer, roman (1938)
*Nopţi la Serampore (1940)
*Pe strada Mântuleasa, nuvelă (1963)
*La ţigănci, nuvelă (1969)
*Noapte de Sânziene, roman (1971)
*În curte la Dionis, roman (1977)
*Bătrânul şi birocratul (1974)
*19 trandafiri, roman (1980)
*Viaţa nouă (Ştefănia), roman neterminat
Opere memorialistice:
*Romanul adolescentului miop,scris în 1927, publicat de Mircea Handoca abia în anul 1989, ediţie curentă, Humanitas, 2004
*Jurnal, două volume (versiunea în limba română a fost restabilită de Mircea Handoca pornind direct de la manuscris)
*Memorii, două volume, 1991 (autobiografia sa)
*Jurnal portughez şi alte scrieri, Humanitas, 2006
*Încercarea labirintului, ed. I, Dacia, 2000, ed. a II-a, Humanitas, 2006
Lucrările publicate în limbi străine:
*Os Romenos, latinos do Oriente, 1943, Despre Români, latinii orientului, apare în limba portugheză
*Yoga, 1936, apare simultan în limbile franceză şi română
*Tehnici ale Yoga, 1948
*Yoga. Nemurire şi libertate, 1954
*Făurari şi alchimişti, 1956
*Tratatul de istorie a religiilor, 1949, ed. a doua, 1966
*Mitul eternei reîntoarceri, 1949
*Şamanismul şi tehnicile extazului, 1951
*Imagini şi simboluri, 1952
*Naşteri şi renaşteri, 1958
*Mefistofel şi androginul, 1962
*De la Zalmoxis la Genghis Han, 1970
*Mituri, vise, mistere, 1957
*Istoria credinţelor şi ideilor religioase, 1976-1983
*Briser le toit de la maison, 1986
*The Quest (titlul versiunii în limba franceză este La Nostalgie des Origines), 1969
*Sacrul şi profanul (1956)
Bibliografie
*Romanul adolescentului miop, Mircea Eliade
*Istoria literaturii române de la origini până în prezent, George Călinescu
*India, Mircea Eliade
*Memorii, Mircea Eliade
*Profetismul românesc , vol 1 , Mircea Eliade
*Noaptea de Sânziene, Mircea Eliade
*Maitreyi, Mircea Eliade
*Şarpele, Mircea Eliade
*Domnişoara Christina, Mircea Eliade
*Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu
Către sfârşitul vieţii, tot acest uriaş efort de căutare, descifrare şi înţelegere a fost rezumat de savant într-o singură frază cutremurătoare: “Dacă Dumnezeu nu există, totul este cenuşa…”.
Autor : Maria Dumitrache