«Îşi spunea că într-o zi se va întâmpla ceva care să schimbe totul şi să o facă a începe o viaţă nouă, nu ştia bine ce: o scrisoare, o întâlnire, o veste, dar deocamdată era bucuroasă să poată amâna cât mai mult această schimbare şi să îndepărteze, într-un viitor cât mai nesigur, aceste aşteptări, ea continuând să rămână între vechile lucruri, de care se simţea apărată. O viaţă nouă! Cuvântul avea ceva magic. Dar dacă pentru a ajunge la această viaţă nouă n-ar fi trebuit decât să spună un cuvânt sau să întindă o mână, poate n-ar fi întins-o, poate nu l-ar fi spus.» (Mihail Sebastian – Accidentul)

Mihail Sebastian (pseudonim al lui Iosef M. Hechter şi Victor Mincu) s-a născut la 18 octombrie 1907, Brăila. Este fiul Clarei (născută Weintraub) şi al lui Mendel Hechter, funcţionar comercial. Urmează cursul elementar şi Liceul „N. Bălcescu” în oraşul natal. În 1926 îşi susţine bacalaureatul, teza sa fiind deosebit de favorabil apreciată de preşedintele comisiei, Nae Ionescu. Va absolvi în 1929 Facultatea de Drept la Universitatea din Bucureşti, pregătindu-şi doctoratul la Paris (1930-1931).

Debutează cu versuri în 1926, la revista „Lumea” (Iaşi), sub pseudonimul Eraclie Pralea, apoi îşi începe colaborarea de lungă durată la „Cuvântul”, fiind şi redactor al acestui ziar (1927-1934). Concomitent, va colabora la „Tiparniţa literară”, „Vitrina literară”, „Vremea” şi „Contim­poranul”. Semnează şi cu pseudonimul de sursă gidiană Amyntas. Înapoiat de la Paris, participă, în 1932, la organizarea grupării Forum (cu Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu etc.), înlocuită curând de gruparea Criterion, precum şi la întemeierea revistei „Azi” (director, Zaharia Stancu) şi a colecţiei „Cartea cu semne” (scoasă de Institutul de Arte Grafice Bucovina), în care i se publică în 1932 primul volum, Fragmente dintr-un carnet găsit. Liviu Rebreanu îl angajează redactor şi cronicar literar la „România literară”.

Apariţia, în 1934, a romanului autobiografic De două mii de ani declanşează atacuri furibunde atât din partea presei de dreapta, cât şi a celei de stânga, cărora scriitorul le răspunde, calm, în Cum am devenit huligan (1935). Afectat de atacuri, el nu capitulează, ci îşi învinge stările depresive prin muncă. Secretar al unui avocat, redactor la „Revista Fundaţiilor Regale” (1936-1940), colaborează intens la „Rampa” şi „Reporter”, ţine cronica muzicală la „L’Independance roumaine” (sub pseudonimul Flaminius), cronica dramatică la „Viaţa românească” (1938-1940), face parte din Gruparea criticilor literari români (întemeiată în 1936), pledează în procese, precum cel intentat lui Geo Bogza, acuzat de pornografie pentru Poemul invectivă, scrie literatură de imaginaţie – piesa Jocul de-a vacanţa, pusă în scenă la Teatrul Comedia în 1938, şi romanul Accidentul, editat în 1940, an în care efectuează şi câteva luni de concentrare.

« Mihail Sebastian îşi aminteşte cu drag, deşi, timpul petrecut aici, nu a fost întotdeauna unul fericit: Copilăria mea – ca şi a tuturor celor din generaţia mea – s-a scurs sub semnul grijei şi a dragostei de ţară. Aveam 11 ani atunci când din capătul străzii Lucaci au apărut cei dintâi ulani călări şi am plâns când i-am văzut. Am trăit atmosfera aceea înfrigurată când fiecare veste despre un succes al nostru, al Românilor era o sărbătoare şi fiecare înfrângere, o umilinţă şi o deznădejde. Anii adolescenţei sunt marcaţi de sfârşitul primului război mondial despre care Mihail Sebastian îşi amintea în corespondenţă: Când s-a zvonit că Nemţii vor pleca, am ieşit noi, băieţii de liceu în stradă cu temeritatea adolescenţei şi am cucerit ultimele trenuri părăsite de fugari. Şi apoi, luni de-a rândul, am participat din plin la beţia victoriei – care era şi a mea pentru că era a noastră – şi am jucat hora unirii în jurul statuii lui Mihai Viteazul cu Vaida Voievod şi acela care avea să devină mai târziu patriarhul Miron Cristea.»
(TEZǍ DE DOCTORAT LITERATURA LUI MIHAIL SEBASTIAN – PROF. GABRIELA GÎRMACEA, PROF. UNIV. DR. MIHAI ZAMFIR)

Fragmente dintr-un carnet găsit, prima sa scriere de imaginaţie, e un fel de jurnal. Autorul ar fi găsit, într-o seară, la Paris, pe Pont Mirabeau, un carnet din care, nereuşind să dea de urma proprietarului, reproduce un număr de paragrafe, în traducere, dând pe alocuri, în paranteză, expresiile mai deosebite în original. Nimic epic în text, doar notaţii de un cinism ostentativ, amoraliste în maniera lui Gide, antisentimentale, antipsihologiste.

O scriere mai consistentă, cu elemente de naraţie, este Femei (1933) - „o carte de vacanţă”, produsă doar pentru deconectare. Aflat într-o staţiune din Elveţia, Ştefan Valeriu, personajul principal, îşi oferă „jocuri”, asemenea omonimului său din piesa Jocul de-a vacanţa, dar jocuri erotice. Are o idilă castă cu mama unui prieten, urmată de altele, cu o nimfomană, o virgină, o jună distinsă, un fel de Doamna T, o acrobată. Sunt puse în pagină şi amoruri ale unor amici ai protagonistului. Sumare, poveştile de dragoste par învăluite de poezia peisajelor alpine, transmisă cu sobrietate.

Proză propriu-zis narativă, dar nu fără aliaje, fie de poezie, fie de eseu, conţin romanele De două mii de ani, Oraşul cu salcâmi (1935) şi Accidentul, Discurs asumat autobiografic (cu nume schimbate, totuşi), primul e o rememorare şi o confesiune dramatică. O meditaţie asupra destinului evreiesc, punctată de situaţii diverse, inclusiv de secvenţe „epice”, de scene văzute, probabil, de Sebastian însuşi în timpul studenţiei şi, poate, unele parcurse de el, ca victimă a sălbăticiei antisemite. Mai numeroase decât „evenimentele” sunt discuţiile, reflecţiile, autoanalizele.

De două mii de ani este un roman ideologic tipic, în interpretarea naratorului, „esenţa antisemitismului nu este nici de ordine religioasă, nici de ordine politică, nici de ordine economică”, ci „pur şi simplu de esenţă metafizică”. Proiectând o aberaţie cu evident substrat social în sfera metafizicului, transmiţătorul gândurilor lui Sebastian îi oferă lui Ghiţă Blidaru (personaj întruchipându-l pe Nae Ionescu) ideea pe care acesta o va dezvolta absurd în prefaţa la roman: „Există o obligaţie metafizică a evreului de a fi detestat. Asta este funcţia lui în lume. De ce? Nu ştiu. Blestemul lui, destinul lui.” Incluzând asemenea aserţiuni, cartea a stârnit în epocă discuţii aprinse.

Anterior prin elaborare (1929-1931), Oraşul cu salcâmi este un roman poetic, cu modelul îndepărtat în Paul et Virginie de Bernardin de Saint-Pierre, şi cucereşte prin farmec liric. Cu toate că omogenitatea construcţiei şi, implicit, a tonalităţii interioare e prejudiciată prin introducerea unor episoade realiste cu tentă critică, nu lipsite de expresivitate, dar proprii altui tip de literatură, emoţia procurată de situaţiile, mult mai numeroase, ce dau scrierii caracterul individualizant, liric, rămâne covârşitoare.

În Ultima oră, piesă reprezentată postum, în 1946, caracterul de farsă e anulat prin deschiderea spre social. Dintr-o neatenţie, un articol despre Alexandru cel Mare al unui profesor de istorie, Alexandru Andronic, în loc să apară în revista de specialitate pentru care fusese scris, e publicat într-o gazetă de şantaj, lucrată în aceeaşi tipografie. Şocat de câteva greşeli de tipar, un pirat economic, Grigore Bucşan, crede că pseudotoponimul Protar e o aluzie la o afacere necurată a sa. Pentru muşamalizarea lucrurilor, el se lansează în demersuri de mituire, de pe urma cărora, prin intervenţia unei admiratoare isteţe, studenta Magda Minu, profesorul profită cu inocenţă din plin, subvenţionându-i-se o excursie ştiinţifică pe traseul expe­diţiilor lui Alexandru Macedon. Situaţiile ce se creează dezvăluie, ca în O scrisoare pierdută a lui I.L. Caragiale, dedesubturile abominabile din viaţa înaltei societăţi. Altă piesă, Insula, neterminată, va fi pusă în scenă în 1947, cu un ultim act compus de actorul Mircea Şeptilici.

Sebastian face şi dramatizări: Potopul (după H. Berger), Nopţi fără lună (după John Steinbeck, montată în 1945). O componentă definitorie a scrisului practicat de Sebastian e dată de jurnalul său, în cea mai mare parte un jurnal de creaţie, editat postum (1996). Fragmente, unele necuprinse în volum, au apărut în „Cuvântul” (1929) şi în „Azi” (1932). Din ceea ce relatează scriitorul rezultă că munca literară îi acapara toate resorturile sufleteşti, proiectele îl angajau integral, dramatic. Neîndoielnic sincere, cu toată literaturizarea, confesiunile adeveresc afirmaţia lui Mircea Eliade că „orice e viu se poate transforma în epic”, că de multe ori „etapele unei inteligenţe” pot constitui o materie romanescă tot atât de pasionantă ca „fazele unui sentiment”, ten­siunile cerebrale, aventurile intelectului pretându-se analizei psihologice în aceeaşi măsură ca zbuciumul provocat de eros.

Mult dramatism e, bunăoară, în referirile la manuscrisul pierdut în Franţa al romanului Accidentul. Sursă documentară de primă însemnătate pentru istoria literară, însemnările relative la creaţie compun, în cel puţin aceeaşi măsură, şi un document sufletesc şi spiritual de mai larg interes. Dimensiunile personalităţii se precizează prin integrarea experien­ţelor individuale din perioada 1935-1944 în contextul epocii. Scriitorul îşi dezvăluie sufletul fără a face abstracţie de lumea din jur: familie, amici, colegi de redacţie (la „Revista Funda­ţiilor Regale”), confraţi scriitori şi ziarişti, coreligionari, ambianţă literara, autorităţi, urmărind cu încordare evenimentele istorice, climatul politic, starea de spirit a grupurilor sociale cu care vine în contact.

Episoadele de roman psihologic (intelectual şi erotic) din jurnal se conjugă, astfel, cu momente ale unui virtual roman de familie, încadrabil, împreună cu elementele de frescă socială în care e cuprins, într-un vast roman-cronică, o „saga” pe care Sebastian chiar intenţiona să o scrie. Biografia interioară evoluează pe fundalul circumstanţelor de epocă ce au dus la suprimarea democraţiei, la discriminări rasiale şi instituţionalizarea antisemitismului, la deportări şi pogromuri, la instaurarea regimului legionar şi a dictaturii militare, la război şi la ocupaţia sovietică. Direct afectat, mai cu seamă ca evreu, de toate măsurile antidemocratice, diaristul îşi exprimă solidaritatea cu neamul său prigonit, considerând că ar fi imoral să nu împărtăşească soarta celor hăituiţi „de 2.000 de ani” pe considerente absurde.

Opera
Fragmente dintr-un carnet găsit, cu un portret de Mac Constantinescu, Bucureşti, 1932;
Femei, Bucureşti, 1933;
De două mii de ani, prefaţă de Nae Ionescu, Bucureşti, 1934; ediţie îngrijită şi prefaţă de Z. Ornea, Bucureşti, 1995;
Cum am devenit huligan, Bucureşti, 1935;
Oraşul cu salcâmi, Bucureşti, 1935;
Corespondenţa lui Marcel Proust, Bucureşti, 1939;
Accidentul, Bucureşti, 1940;
Teatru, Bucureşti, 1946;
Ultima oră, Bucureşti, 1956;
Opere alese, I, ediţie îngrijită şi introducere de Vicu Mândra, Bucureşti, 1956;
Opere alese, I-II, ediţie îngrijită şi prefaţă de Vicu Mândra, Bucureşti, 1962;
Jocul de-a vacanţa. Steaua fără nume. Ultima oră, prefaţă de Mircea Tomuş, Bucureşti, 1965;
Romane, I-II, prefaţă de Simion Mioc, Bucureşti, 1968;
Întâlniri cu teatrul, ediţie îngrijită şi introducere de Cornelia Ştefănescu, Bucureşti, 1969;
Eseuri. Cronici. Memorial, ediţie îngrijită şi prefaţă de Cornelia Ştefănescu, Bucureşti, 1972;
Jocul de-a vacanţa. Steaua fără nume, postfaţă de Adrian Anghelescu, Bucureşti, 1975;
Opere, I, ediţie îngrijită şi prefaţă de Cornelia Ştefănescu, Bucureşti, 1994;
Jurnal, ediţie îngrijită de Gabriela Omăt, prefaţă de Leon Volovici, Bucureşti, 1996;
Jurnal de epocă, ediţie îngrijită şi introducere de Cornelia Ştefănescu, Bucureşti, 2002;
Jurnal indirect, ediţie îngrijită de Teşu Solomovici, Bucureşti, 2006.

Traduceri
Roger Vercel, Căpitan Conan, Bucureşti, 1935.

Moare la 29 mai 1945, Bucureşti

Sursa:
crispedia
wikipedia
unibuc.ro
autori.citatepedia.ro

Redactor: Maria Dumitrache