Mihail Jora s-a născut la 2 august 1891 în Roman şi şi-a început studiile muzicale la Conservatorul din Iaşi, continuându-le apoi la Leipzig. A fost însă nevoit să le întrerupă din cauza izbucnirii Primului Război Mondial, la care Jora a luat parte activ, luptând pe front. Abia după terminarea războiului şi-a reluat studiile, de data aceasta în capitala franceză. Reîntors în ţară, compozitorul a desfăşurat o bogată activitate atât ca pianist, dirijor şi critic, cât şi ca director muzical al Societăţii Române de Radiodifuziune – începând cu 1928 – şi ca profesor de compoziţie la Conservatorul din Bucureşti – începând cu 1929. Jora a jucat un rol esenţial în formarea mai multor generaţii de muzicieni, unul dintre elevii săi fiind şi pianistul şi compozitorul român Dinu Lipatti.

A debutat la pupitrul Orchestrei Ministerului Instrucţiunii Publice din Bucureşti (viitoarea Filarmonică), prezentându-şi propria compoziţie Suita pentru orchestră în Re (10 februarie 1919) şi, apoi, într-un concert simfonic integral (24 februarie 1919). Două evenimente au marcat această perioadă: plecarea pe front în primul război mondial (când a fost grav rănit la picior, rămânând cu o infirmitate pe toată viaţa) şi întâlnirea cu George Enescu, marele său sfătuitor şi prieten de breaslă. Prin intermediul acestuia a plecat la Paris (1919-1920) spre a studia compoziţia, cu Florent Schmitt.

Revenit în patrie, a debutat ca redactor muzical, la „Revista vremii” din Bucureşti (1921) şi cronicar muzical, la ziarul de limbă franceză din capitala României, „L’Orient”. Momentul de apogeu al acestei pasiuni de scriitor îl va atinge însă peste 15 ani când va colabora la „Muzică şi Poezie” (1935-1937) şi „Timpul” (1937-1938). Profesor de armonie (1930-1934) şi de compoziţie (1934-1948 şi 1957-1962) la Academia de Muzică din Bucureşti, Jora a ajuns rector al Institutului (1941-1948), iar după pensionare, profesor consultant (1962-1971). Director al programelor muzicale, la Societatea de Radio-difuziune Română din Bucureşti (1928-1933), Jora a pus bazele primelor formaţii ale instituţiei (cvartetul de coarde şi orchestre de Studio Radio).

Paralel a desfăşurat o intensă activitate profesională şi obştească ca membru fondator (1920) şi vice-preşedinte al Societăţii Compozitorilor Români (1940-1948), consilier artistic al Filarmonicii şi Operei Române din Bucureşti (1931-1945), al Fundaţiilor Regale pentru Literatură şi Artă (1933-1938), membru al Institutului „Max Reger” din Bonn (1948) şi membru titular al Academiei Române (1955). A fost distins cu Premiul I de compoziţie „George Enescu” (1915), Medalia de aur a Expoziţiei universale de la Paris (1937), Premiul naţional de compoziţie (1937), Marele Premiu „G. Hamangiu” al Academiei Române (1938), Meritul Cultural în grad de Comandor (1946), Premiul de Stat clasa I (1954), titlurile de „Profesor emerit” (1962), „Maestru emerit al artei” (1955) şi „Artist al poporului” (1964) şi Premiul internaţional „Gottfried van Herder” din Viena (1969).

În istoria muzicii româneşti, Jora rămâne ctitorul liedului şi baletului modera autohton, creatorul muzicii simfonice cu program şi cel mai important profesor de compoziţie al secolului XX. Din cele peste 100 de opusuri, aproape jumătate din ele sunt cicluri de lieduri, pe versurile lui Eminescu, Arghezi, Goga, Adrian Maniu, Ion Pillat, George Bacovia şi Lucian Blaga, cele mai numeroase apelând la poemele Marianei Dumitrescu. Manifestând o sete permanentă faţă de poezie, cu o ardere interioară specifică unui adevărat romantic, dar cu o logică a construcţiei de tip german (se simte influenţa lui Max Reger) totul trecut printr-un filtru românesc de o savoare şi un umor moldovenesc, strecurat de secole de strămoşii săi de sânge, Jora a realizat pagini de o inconfundabilă originalitate. Încă de la ciclul de lieduri, pe versuri de Octavian Goga (opus 11, 1930), compozitorul se sprijină exclusiv pe intonaţia populară românească, fapt care îi conferă creaţiei sale vocale un farmec singular.

Pornind de la peisajul natural, feeric al pământului natal, de la istoria zbuciumata a poporului său şi de la bogăţia culturii populare cu dansurile, portul şi spiritualitatea specifice, Jora a zămislit câteva balete naţionale de anvergură universală. De la pitorescul tablou coregrafic, La piaţă şi cele două balete istorice, Demoazela Măriuţa şi Curtea veche, scrise în prima jumătate a secolului, până la feeria de ritmuri populare din Când strugurii se coc şi întoarcerea din adâncuri, încheind cu spumoasa comedie coregrafică Hanul Dulcinea, compozitorul a urcat pe scena teatrului muzical o lume plină de viaţă şi culoare locală. Atât de apropiate de spiritul autohton sunt baletele lui Jora încât unele spectacole prezentate în străinătate au rămas, parţial neînţelese în mesajul lor ideologic. În privinţa muzicii instrumentale şi camerale, Jora s-a dovedit un maestru al miniaturilor, preferinţa pentru formele mici şi mozaicate fiind evidentă. În ce priveşte limbajul muzical, se reţine o preferinţă pentru melodie, pentru o armonie tensionată şi pentru o ritmică diversă, capricioasă, izometrică (cu tendinţe de pliritmie orizontală).

Orchestraţia lui Jora se impune prin culorile vii, adesea în tonuri crude, de ţesătură populară a zonelor de munte, compozitorul privind viaţa „din cerdac”, cu o căutătură aspră ca firea sa desprinsă parcă din stâncă. Căci, despre artistul Jora va trebui totdeauna să se remarce şi „altitudinea” şi „atitudinea” omului. A fost permanent lovit de soartă şi de regimul totalitarist, însă a ieşit mereu învingător, datorită caracterului său dintr-o bucată. Muzica n-a făcut concesii modelor şi curentelor estetice trecătoare. Jora se înscrie printre personalităţile artistice cele mai complexe ale şcolii muzicale româneşti din secolul XX.

Muzică de scenă
La piaţă, opus 10, tablou coregrafic, 1928;
Demoazela Măriuţa, opus 19, balet în 3 tablouri, 1940;
Curtea veche, opus 24, balet în 2 tablouri, 1948;
Când strugurii se coc, opus 35, balet în 3 tablouri, 1963;
Întoarcerea din adâncuri, opus 39, balet în 3 acte, 1959;
Hanul Dulcineea, opus 51, comedie coregrafică în 3 tablouri, 1966.

Muzică simfonică şi vocal simfonică
Suita pentru orchestră în Re, opus 2, 1915;
Poveste indică, opus 4, 1920;
Privelişti moldoveneşti, opus 5, 1924;
Simfonia în Do major, opus 17, 1937;
Burlesca pentru orchestră, opus 27, 1949;
Baladă pentru cor mixt, bariton şi orchestră, opus 37, 1955;
Mărire ţie, patria mea, 1959.

Muzică de cameră
2 sonate pentru vioară şi pian, 1914, 1962;
Sonata pentru violă şi pian, 1951;
2 cvartete de coarde, 1926, 1966.

Muzică pentru pian
2 sonate, 1813, 1942;
Joujoux pour Ma Dame, 1924;
Marş evreiesc, 1925;
Variaţiuni pe o temă de Schumann, 1943;
Poze şi pozne, caiet I, 1948, caiet II, 1959, caiet III, 1963;
13 preludii pentru pian, 1960;
Sonatina, 1944).

Muzică corală
Trei coruri mixte, 1924;
Patru coruri mixte, 1934.

Muzică vocală
Cinci cântece pe versuri de Octavian Goga, pentru soprană, 1930;
Şase cântece pe versuri de Adrian Maniu, pentru bariton şi soprană, 1935;
Cinci cântece pe versuri de George Bacovia, pentru mezzosoprană, 1935;
Patru cântece pe versuri de Tudor Arghezi, pentru voce înaltă, 1936;
Patru cântece pe versuri de Ion Pillat, 1941;
Şase cântece pe versuri de Lucian Blaga, 1949, 1961;
Opt cântece pe versuri de Zaharia Stancu, 1950;
Cântece pe versuri de Mariana Dumitrescu, opus 31, 1950; opus 38, 1956; opus 40, 1959; opus 43, 1960; opus 45, 1961; opus 47, 1962; opus 49, 1963; opus 54, 1968;
Cinci cântece pe versuri de Mihai Eminescu, 1952;
Trei cântece pe versuri de Tudor Arghezi, 1952;
Trei cântece pe versuri de R.M. Rilke, 1936;
Trei cântece pe versuri de Marcel Breslaşu, 1963.

Muzicologie
Georges Enesco, ediţie îngrijită de M.J. Bucureşti, 1961;
Momente muzicale, cronici, eseuri, Bucureşti, 1968.

Alături de George Enescu, Mihail Jora a fost un punct de reper în peisajul culturii românești în prima jumătate a secolului trecut.

După moartea soților Jora, Ion Dumitrescu, președintele Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (UCMR), a încercat în zadar să îndeplinească dorința exprimată în testament de Mihail Jora, de a se constitui (cu mobilierul, tablourile, obiectele și biblioteca familiei Jora, în imobilul din str. Silvestru nr. 16, unde a locuit timp de mai bine de 40 de ani) Casa memorială Mihail și Elena Jora.

Lipsa de interes a edililor după 1990 pentru cultură este dovedită prin faptul că nu s-a ridicat măcar o placă comemorativă pe casa din strada Silvestru nr. 16 unde a locuit maestrul Mihail Jora.

Moare la 10 mai 1971 la Bucureşti

Sursa:
adevarul
czb.ro
crispedia

Autor: Maria Dumitrache