Mihai Eminescu, poet, prozator şi jurnalist (I)
13 ianuarie 2017, ora 20:30, in categoria Atelier literar, Cultura, Maria Dumitrache
Comemorăm anul acesta 167 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, cea mai strălucitoare personalitate a culturii româneşti, un om înzestrat de Dumnezeu cu un har aparte, o sensibilitate deosebită, un erudit, deopotrivă un poet atins de aripa geniului, dar şi un patriot, lucru pe care l-a arătat de-a lungul întregii sale vieţi.
Luceafărul poeziei româneşti, ajuns atât de faimos încât prea puţini îi mai cunosc astăzi opera. Mihai Eminescu a fost un vizionar, un om inteligent ce a depăşit cu mult gândirea epocii în care a trăit. Un om dotat cu talent scriitoricesc, un condei “periculos” pentru ignoranţi şi mincinoşi pentru că deţinea mijloacele de a-şi propaga ideile şi a transmite mesajul de trezire naţională.
”Neguri albe,strălucite
Naste luna argintie,
Ea le scoate peste ape,
Le întinde pe câmpie;S-adun flori în şezătoare
De păinjen tort să rumpă,
Şi anină-n haina nopţii
Boabe mari de piatră scumpă .Lângă lac,pe care norii
Au urzit o umbră fină,
Ruptă de mişcări de valuri
Ca de bulgări de lumină,Dându-si trestia-ntr-o parte,
Stă copila lin plecată ,
Trandafiri aruncă roşii
Peste unda fermecată. “
(Crăiasa din poveşti)
Cel mai mare poet român, sinteză a spiritualităţii poporului din care s-a născut, cântăreţ al naturii, iubirii. Nu este nici o exagerare în a spune că Eminescu s-a născut din limba română. Modul în care a înţeles-o şi a modulat-o în creaţia sa, dovedeşte o apartenenţă totală la această nepreţuită valoare spirituală care defineşte un popor şi care, în cazul lui Eminescu, a fost limba română.
“De-aş avea şi eu o floare
Mândră, dulce, răpitoare,
Ca şi florile din mai,
Fiice dulci a unui plai,
Plai râzând de iarbă verde,
Ce se leagănă, se pierde,
Undoind încetişor,
Şoptind şoapte de amor;(De-aş avea o floricică
Gingaşă şi tinerică,
Ca şi floarea crinului ,
Alb ca neaua sânului,
Amalgam de-o roz-albie
Şi de una purpurie,
Cântând vesel şi uşor,
Şoptind şoapte de amor;)”
(De-aş avea…)
Biografia
1. Familia Eminovici
1736 – Anul probabil al naşterii lui Petrea Eminovici (străbunicul dinspre tată al poetului).
1780 – Se naşte Vasile Eminovici (bunicul dinspre tată al lui Mihai Eminescu), singurul fiu al familiei Petrea şi Agafia Eminovici. Va avea 8 copii: Maria (1807-1875), Elena (1809-1887), Gheorghe (tatăl poetului, 1812-1884), Ioan (1816-1877), Ştefan (1819-1848), Ana (1821-1907), Catrina(1824-1897), Iordachie (1827-1827) .
1785 – Se naşte Paraschiva Brihuescu Donţu din Băneşti, bunica dinspre mamă a poetului. Va avea 9 copii, printre care: Raluca, Safta, Olimpiada, Fevronia, Sofia, Iachint ( 1819 – 1886, arhimandrit, numele său de botez Iancu/Iorgu), Calinic (numele de botez Costache).
10 Februarie 1812 – Se naşte la Călineşti (Suceava) Gheorghe Eminovici, fiul mai mare al dascălului Vasile Eminovici şi al Ioanei Sărghei. Este, pe rând, scriitor de cancelarie la baronul Jean Mustaţă şi administrator al moşiei Dumbrăveni, ce aparţinea boierului Balş. Boierul Balş îl ajută pe Gh.Eminovici să obţină titlul de sluger. La Dumbrăveni: conac cu 9 odăi, beciuri si terasă. De jur-împrejur un parc. În spate un pavilion de cărămidă, unde a locuit Gh. Eminovici. Hambare, grajduri pentru animale, cişmele de piatră şialte acareturi. Biserică din piatră cu două clopote.
1816 – Se naşte la Joldeşti mama poetului, Raluca Iuraşcu. Este fiica stolnicului Vasile Iuraşcu (Juraşcu) şi a Paraschivei Iuraşcu, născută Donţu.
3 Decembrie 1819 – Se naşte Iancu, fratele Ralucăi Iuraşcu, viitor arhimandrit cu numele Iachint.
27 Decembrie 1836 – Moare Paraschiva Iurascu (Donţu). Iarna, pe gheţuşul podului, trăsura în care ea se afla s-a prăbuşit cu cai cu tot, Paraschiva murind în acest accident. A fost înmormântată în cimitirul de pe lângă Biserica de lemn din Băneşti, cu hramul Sf. Nicolae.
29 Ianuarie 1840 – Gheorghe Eminovici se căsătoreşte cu Raluca Iuraşcu.
1841 – Se naşte Şerban, primul copil al familiei Eminovici.
12 Mai 1841 – Gh. Eminovici primeşte de la Mihail Sturza, domnitorul Moldovei, rangul de căminar.
2 Ianuarie 1842 – Familia Eminovici cumpără un rând de case lângă biserica Uspenia, Botoşani; casele rămân în proprietatea familiei până în 1855.
2 Februarie 1843 – Se naşte Nicolae (Nicu), al doilea copil al familiei Eminovici.
20 Februarie 1844 – Moare Vasile Eminovici, tatăl lui Gheorghe Eminovici.
16 Aprilie 1844 – Se naşte George (lorgu), al treilea copil al familiei Eminovici.
5 Mai 1845 – Se naşte Ruxandra, al patrulea copil. Va trăi doar câteva zile.
1 Iulie 1846 – Se naşte Ilie, al cincilea copil, fratele de care probabil Mihai a fost cel mai apropiat.
1848 – Se naşte Maria (Marghioala), al şaselea copil. Trăieşte doar până la 7 ani şi jumătate.
Martie 1848 – Gheorghe Eminovici cumpără două părţi din moşia Ipoteşti de la Eufrosina Petrino. Achită doar parţial suma convenită cu fosta proprietară. Moare, în epidemia de holeră de la Dumbrăveni, Ştefan Eminovici la 29 de ani, fratele lui Gheorghe Eminovici, „mai cărturar” decât acesta, după cum ne încredinţează mai târziu nepotul său, Matei.
1849 – Căminarul Gheorghe Eminovici s-a mutat cu familia de la Dumbrăveni la Botoşani, în imobilul de pe Calea Naţională, proprietatea sa.
11 Octombrie 1849 – Satul Durneşti, Ocolul Ştefăneşti, Ţinutul Botoşani – Gh. Eminovici arendează pentru o perioadă de şase ani moşia Cleopatrei Caţichi, prin contract semnat la Iaşi de ambele părţi şi înregistrat sub nr. 630 la Divanul Apelativ din Iaşi. Contractul intră în vigoare de la 23 aprilie 1850. Despre Gheorghe Eminovici se mai ştie că învaţase franceza, germana şi mai ştia ruseşte, ruteneşte, leşeşte şi evreieşte. Avea în bibliotecă multe cărţi, traduceri, cronici şi tipăriturile vremii. Chiar Mihai Eminescu scria despre familia sa : “Regret amarnic că n-am invăţat muzica, căci din copilărie, mama, care avea un glas fermecător întrecându-se cu tata, care cânta ca un adevărat artist din flaut, descoperise în mine şi o ureche remarcabilă de muzician”.
“A nopţii gigantică umbra uşoară,
Purtată în vânt,
Se-ncovoie tainic, se leagănă, zboară
Din aripi bătând.
Roz-alb-aurora, cu bucle de aur
Sclipinde-n rubin,
Revarsă din ochii-i de lacrimi tezaur
Pe-a florilor sân;“
(O călătorie în zori )
2.Copilăria lui Mihai Eminescu
20 Decembrie 1849 – Dată prezumtivă a naşterii lui Mihai Eminescu, aflată şi în registrul Junimii. Susţinută şi de Matei Eminovici (mezinul familiei Eminovici) şi însemnată de Gheorghe Eminovici pe o Psaltire: “astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri şi cincisprezece minute evropineşti, s-au născut fiul nostru Mihail”. Aceasta este şi data trecută de Mihai, mai târziu, într-un registru la Junimea, cu mâna lui. Este, prin urmare, data la care Mihai îşi sărbătorea ziua de naştere.
24 Decembrie 1849 – Altă dată prezumtivă a naşterii lui Mihai Eminescu, susţinută de Aglaia Drogli.
15 ianuarie 1850 – Se naşte la Botoşani Mihail Eminovici, al 7-lea copil al familiei Gheorghe şi Raluca Eminovici. Data este consemnată în Registrul de naşteri si botezuri pe anul 1850 al oraşului Botoşani. Există două copii ale actului de naştere al lui Eminescu. Ambele sunt autentificate, una păstrându-se la Iaşi şi alta la Bucureşti.
21 ianuarie 1850 – Data botezului lui Mihai la Biserica Uspenia. În registru sunt consemnate următoarele:
data naşterii: ziua: Cinci-spre-zece
luna: Ghenari
data botezului: ziua: Două-zeci şi una
luna: Ghenari
sexul: Fiu
Numele carele s-au dat pruncului la botez: Mihail
Numele şi prenumele, stare sau meseria părinţilor pruncului: D.Gheorghe Iminovici căminar, cu soţia sa Ralu, proprietari
Poliţia sau satul unde s-a născut pruncul: În oraşul Botoşani
Numele şi prenumele naşului sau a naşei: D.Vasile Juraşcu, stolnic
Iscăliturile: a preotului, a naşului şi a părinţilor: (ss) Ioan Iconom*(ss) Vasile Juraşcu stolnic, am fost naş (ss) G.Iminovici, căminar (ss) Raluca Iminovici căminăreasă.
Explicaţii: Vasile Juraşcu – bunicul dinspre mamă
21 ianuarie 1850 – Mihai a fost botezat de preotul Ion Stamate. Acesta e probabil iconomul Ioan. Era secondat de fiul său, diaconul Dimitrie.
George Călinescu menţionează că mai era de faţă la botez şi sora Ralucăi Juraşcu, cea care va fi ulterior cunoscută cu numele maica Fevronia Juraşcu, de la schitul Agafton.
Registrul în care e consemnată naşterea a fost dus de Nicolae Iorga, în 1925, la Academia Română.
În zona veche a oraşului Botoşani, pe peretele unei prăvălii există o plăcuţă memorială care marchează locul în care s-a născut Eminescu: “Pe locul acestei clădiri a fost casa lui Gheorghe Andriescu, în care s-a născut Mihai Eminescu.” Erau acolo casele cumpărate de Raluca Eminovici, în Calea Naţională, lângă biserica Uspenia.
(Se ştie că, pe 3 iunie 1887, într-un incendiu a ars o mare parte din centrul Botoşanilor, mistuind sute de case şi prăvălii, printre care şi casa în care s-a născut Mihai Eminescu, biserica Uspenia scăpând doar cu distrugerea acoperişului)
Vara familia se mută la Ipoteşti. Casa era veche şi nu aveau condiţii de locuit peste iarnă. Pereţii erau albi, iar în odaia Ralucăi Eminovici se aflau dulapuri din lemn de trandafir şi o scoarţă cu dungi în culorile tricolorului. (S-a ţesut la Agafton: scoarţă de perete , ţesută în două iţe, urzeală de cânepă, băteală de lână vopsită ; decor cu motivul tricolorului, cu frunze de stejar şi ghinde pe decor negru.)
16 noiembrie 1850 – Moşia din Durneşti este cumpărată de către Iancu Brănişteanu, cu preţul de 10 mii de galbeni, dar Gh. Eminovici rămâne în continuare arendaş până în 1853.
Dupa Sf. Gheorghe (23 aprilie), în anul 1850, familia Eminovici se mută la Durnesti.
5 noiembrie 1850 – Prin zapisca nr. 255, comandantul companiei de jandarmi din Botoşani dă ordin subofiţerului Ioan Ambrozie, ca să execute pe Gh. Eminovici, pentru o datorie la moşia de la Durneşti. Suma de 1465 lei şi 31 parale este luată de la Raluca Eminovici. Banii erau datoraţi evreului Moisă Mihel.
1850 – Maica Fevronia, sora Ralucăi Eminovici, se călugăreşte la mănăstirea Agafton.
30 martie 1851 – Gh Eminovici face plângere la Departamentul din Lăuntru, pentru nerespectarea contractului de către fostul arendaş de la Durneşti: Neculai Pascu nu eliberase casele şi hambarele de cereale.
23 aprilie 1851 – Eminovici îşi mută familia la Ipoteşti.
27 octombrie 1851 – Familia merge la Botosani, dar casele nu fuseseră eliberate de chiriaşă: erau închiriate spătăresei Smaranda Varlaam.
3 noiembrie 1851 – Se mută familia Eminovici la Botoşani.
Iarna 1852, Botoşani – Raluca este însărcinată cu Aglaia, ce avea să se nască în mai. Se afla în grija medicului D. Heynic “pătimind de slăbiciune”. Locuiesc la Maria Mavrodin (mătuşă a lui Mihai), în două odăi destul de modeste, de pe strada Ruset.
Drumul de la Botoşani la Durneşti (40 km) era făcut des de Gh. Eminovici în perioada cât a fost arendaş la Durneşti (până în 1853). Mergea cu trăsură cu cai şi îi lua 4-5 ore. Drumul Botoşani-Gorbăneşti-Durneşti, nu putea fi făcut fără un popas. Se presupune că la Gorbăneşti se oprea la moşia lui Constantin Stamatopol. Aici se odihneau drumeţii înainte de a pleca din nou mai departe. Îl însoţea uneori Raluca Eminovici cu pruncul Mihai, dar şi fraţii mai mari ai poetului (Şerban, Iorgu, Nicolae, Ilie), în timpul vacanţelor de vară. În această perioadă, fetele lui Stamatopol aveau 10 şi 12 ani. Legenda (în urma acestei legende cătunul Odaia-Tomeşti / Varnavoaia, a primit numele poetului, având în prezent doar câţiva locuitori) spune că unul din băieţii Eminovici (poate că Şerban; putem să îl excludem pe Mihai, fiind foarte mic) se îndrăgostise de una din fetele lui Stamatopol. Mai târziu, aceste fete se călugăresc la Agafton şi probabil chiar Mihai Eminescu le va întâlni, când îşi vizita mătuşile.
1852 – maica Sofia, sora Ralucăi Eminovici se călugăreşte.
7 Mai 1852 – Se naşte Aglaia, al optulea copil al familiei Eminovici.
22 mai 1852 – Familia se află la Ipoteşti.
1853 – Gh. Eminovici renunţă a arenda moşiei Durneşti şi se stabileşte la Ipoteşti. Aici va copilări Eminescu. În apropiere se afla pădurea Baisa, prin care copilul va cutreiera deseori. La numai 2 km, se afla un lac. În camera lui Gh Eminovici se aflau dulapuri cu zeci de cărţi şi fete de domnitori pictate pe pereţi de batrânul neamţ Anton Zigri, pripăşit pe la moşia lui Balş şi care zugrăvise şi pe Raluca.
“Fiind băiet păduri cutreieram
Şi mă culcam ades lângă isvor,
Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam
S-aud cum apa sună-ncetişor:
Un freamăt lintrecea din ram în ram
Şi un miros venea adormitor.
Astfel ades eu nopţi întregi am mas,
Blând îngânat de-al valurilor glas.Răsare luna,-mi bate drept în faţă:
Un rai din basme văd printre pleoape,
Pe câmpi un val de arginţie ceaţă,
Sclipiri pe cer, văpaie preste ape,
Un bucium cântă tainic cu dulceaţă,
Sunând din ce în ce tot mai aproape…
Pe frunza-uscate sau prin naltul ierbii,
Părea c-aud venind în cete cerbii.Alături teiul vechi mi se deschide:
Din el ieşi o tânără crăiasă,
Pluteau în lacrimi ochii-mi plini de vise,
Cu fruntea ei într-o maramă deasă,
Cu ochii mari, cu gura-abia închisă;
Ca-n somn încet-încet pe frunze pasă,
Călcând pe vârful micului picior,
Veni alături, mă privi cu dor.Şi ah, era atâta de frumoasă,
Cum numa-n vis o dată-n viaţa ta
Un înger blând cu faţa radioasă,
Venind din cer se poate arăta;
Iar păru-i blond şi moale ca mătasa
Grumazul alb şi umerii-i vădea.
Prin hainele de tort subţire, fin,
Se vede trupul ei cel alb deplin. “
( Fiind băiet păduri cutreieram)
1854 – Se naşte Harieta, al nouălea copil al familiei Eminovici.
1854 – Olimpiada, sora Ralucăi Eminovici se călugăreşte. Sofia, Fevronia şi Olimpiada au fost călugăriţe la mănăstirea Agafton.
1855 – Gheorghe Eminovici vinde casele din Botoşani pentru a achita suma datorată Eufrosinei Petrino, fosta proprietară a Ipoteştilor.
Moare Maria (Marghioala), sora lui Mihai.
Primele două clase primare, după cum se presupune, Mihai le face în Botoşani, la pensionul lui Ladislav Ferderber cu predarea în limba germană,unde este înscris probabil din toamna anului 1856.
“N-oi uita vreodată, dulce Bucovina,
Geniu-ţi romantic, munţii în lumină,
Văile în flori,Râuri resăltânde printre stânce nante,
Apele lucinde-n dalbe diamante
Peste câmpii-n zori. ”
( La Bucovina)
20 Noiembrie 1856 – Se naşte Matei, al zecelea copil al familie, fratele mai mic al lui Mihai.
Nu se cunoaşte anul naşterii lui Vasile, al unsprezecelea copil.
1857- Gh Eminovici către Postelnicia din Iaşi, pentru a obţine paşaportul de trecere a hotarului în Bucovina: “Totodată rog să se înscrie în acel paşaport peal cincelea fiu al meu, Mihail, care este în versta de 7 ani. Statul crescătoriu, părul negru, ochii negri, nasul potrivit, faţă smolită, avînd şi aceasta a urma studiile.”
7/29 octombrie 1858 – data emiterii paşaportului
Septembrie 1858 – trece cu tatăl său graniţa Moldovei de Sus, mergând la şcoală la Cernăuţi pentru clasa a II-a.
1858-1860 – Eminescu a urmat clasele a III a si a IV a la Naţional Hauptschule, Cernăuţi. Va fi al 5-lea dintre 82 de elevi.
1859 – Harieta se îmbolnăveşte şi rămâne infirmă, neputând umbla tot restul vieţii decât ajutată de nişte foarte rudimentare proteze din fier.
1859 – Unirea Principatelor. Sursele citează rândurile lui Nicolae Eminovici dintr-un memoriu: «Cumult înainte de Unirea Principatelor vânjolelile politice schimbase cu totul pe toţi oamenii din satul nostru. Veştile veneau rar de tot. Cine drumuia la Eşi aducea fel de fel de parascovenii despre întâmplările din capitala Moldovei. Noi, copiii, nu ştiam ce o să se întâmple, nici nu îndrăzneam să întrebăm pe tata care de la o vreme era veşnic posomorât, şi parcă mă făcea să cred că ştie multe lucruri tainice”.
Apoi „oamenii se adunară în faţa casei popei Vasile, fratele lui Ioan Iconomu [cel care îl botezase] de la Biserica Uspenia din Botuşeni. Mihai era în mijlocul lor şi pesemne auzise ce s’a petrecut, căci venind acasă începu să strige prin ogradă de bucurie: «Ura! Trăiască Unirea!». Şi, fără să mai aştepte,începu de cu noapte să împodobească gardul şi pridvorul casei noastre cu brad verde şi să ghirlăndească ferestrele cu steguleţe şi flori de hârtie colorată. De unde le scotocise, nimeni n’a ştiut»”.
28 iunie 1860 – Eminescu şi-a scos certificat pentru cursul primar, semestrul 2 din clasa a IV-a.
septembrie 1860 – Gh Eminovici trece cu băieţii prin vama Mihaileni, în drum spre Cernăuţi.
Începând cu 1860, Mihai a învăţat la Ober-Gymnasium din Cernăuţi.
A avut printre colegi pe: Emanuil Logotheti, Karl Emil Franzos ( 1848 -1904) prozator german, Eugen Elias Ehrlich ( 1862 – 1922 ), I. Ieremievici, St. Stefureac ( 1845-1893, viitor profesor de greacă şi latină la Suceava ), Alexandru Chibici Râvneanu, Teodor V. Ştefanelli (1848-1920).
1861 – 1862 – urmează clasa a II-a de gimnaziu. O repetă in 1862-1863: primul semestru, anul şcolar şi-a promovat toate materiile, a înregistrat 17 absenţe, dintre care 13 motivate. În anul în care repetă îl are profesor pe Ion G. Sbiera ( 1836 – 1916 ). Acesta i-a dat la româna calificativul vorzüglich(eminent).
toamna 1861 – duminica şi de sărbătorile religioase, Eminescu participa(lipsind des) la „exhortele” (exhortae) religioase ,,ce le ţinea batrânul nostru catehet Veniamin Iliuţ cu toti elevii români, în o sala mare a liceului”. (Teodor V. Stefanelli – Amintiri despre Eminescu, Ed. ,,Junimea”, Iasi, 1983, p.61). Iliuţ e apoi suplinit de Mihail Călinescu.
16 aprilie 1863 – după vacanţa de Paşti Mihai n-a revenit să-şi continue studiile. O menţiune din catalog la această dată arată că s-a retras ca privatist.
28 decembrie 1863 – Bolnav de tifos, Ilie Eminovici moare la Bucureşti. Studia medicina şi a contactat boala de la bolnavii pe care îi îngrijea.
“Cum mângâie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii!
Tristeţa, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sânu-i de dor
Şi pier, cu de boare pier norii.Precum călătoriul, prin munţi rătăcind,
Prin umbra pădurii cei dese,
La slaba lumină ce-o vede lucind
Aleargă purtat ca de vânt
Din noaptea pădurii de iese:Aşa şi speranţa – cu-un licur uşor,
Cu slaba-i lumină palidă -
Animă-nc-o dată tremândul picior,
De uita de sarcini, de uita de nori,
Şi unde o vede s-avânta.”
(Speranţă)
februarie – martie, 1864, Botoşani- Mihai solicită (suplica nr 11041) Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice o subvenţie pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. Cererea se refuză “nefiind nici un loc vacant de bursier”. Prin adresa nr. 9816 din 21 martie, către gimnaziul din Botoşani, se precizează că va fi primit “negreşit la ocaziune de vacanţă, după ce, însă, va îndeplini condiţiunile concursului”. Răspunsul primit de Mihai la cerere este semnat p. Ministru Al. Zanne (1821-1880). (acesta era Director în Ministerul Culturii şi Instrucţiei publice în perioada 1863-1864). La cârma ţării se afla guvernul Kogălniceanu, Ministrul cultelor fiind Dimitrie Bolintineanu. (11 octombrie 1863 – 19 iulie 1864)
Martie 1864 – Au loc reprezentaţii ale trupei Fanny Tardini – Vlădicescu la Cernăuţi.
Sfârşitul lunii mai 1864 – Eminescu pleacă împreună cu trupa Fanny Tardini – Vlădicescu.
- – Fanny Tardini (1823-1902)
- – Alexandru Vlădicescu (1842-1903)
- – Ion Vlădicescu (1831 – 1895)
Scrisoarea lui Al Vlădicescu către Nicolae Petraşcu- Galaţi, 12 decembrie, 1919 : “În adevăr la 63/64 când am fost în Bucovina cu Theatrul Român… Eminescu se afla atunci la Botoşani şi pornit de acest entuziasm a mers cu noi numai de mulţumire nu însă ca sufleur, ci ca simplu admirator şi când am părăsit Cernăuţii pentru a merge în Transilvania am trecut iar prin Botoşani şi Eminescu a rămas în familie”
15 mai 1864 – trupa de teatru îşi încheie turneul la Cernăuţi
1864 – Gh. Eminovici cunoscând bine moşiile lui Balş, a fost numit în comisia de împroprietărire a ţăranilor din Dumbrăveni şi Vlădeni. (comisia de delimitare).
Matei, scrisoare către Corneliu Botez, în 1909, povesteşte: “vro 8 luni a stat tata mai mult în Dumbrăveni şi atunci ne-a luat şi pe noi, pe mine şi pe Mihaiu, cari eram în vacanţă acasă” – Probabil Matei exagerează numărul de luni, altminteri nu se poate spune când a stat Mihai 8 luni acolo, dacă în luna mai era cu trupa Tardini şi în octombrie se angaja la Tribunal. Matei avea doar 8 ani în vremea de care povesteşte.
Cam despre această perioadă Mihai îi va povesti mai târziu Veronicăi Micle: ,,Îmi amintesc că stăteam ceasuri întregi sub fereastra M-me Heller, soţia administratorului moşiei Balş, care cânta la piano. Tata de multe ori m-a descoperit acolo şi era vorba în casă, văzând pasiunea mea pentru muzică, ca dânsa să-mi deie lecţii”.
Tot la Dumbrăveni aude Mihai povestea de dragoste dintre nepoata Bălăşoaiei (Bălăşoaia i se spunea soţiei lui C. Balş), nepoată venită de la Viena, şi băiatul lui Gheorghe Hodoroabă din Vereşti, ce lucra la velniţa din Dumbrăveni: ,,Spunea tata că acest flăcău ţăran era de o frumuseţe parcă era un cadru”. Fata a furat vreo 300 de galbeni de la stăpână, a încălecat pe-un armăsar, a plecat la Vereşti. Împreună cu Hodoroabă a trecut Siretul şi a plecat la Viena. Balş a intervenit prin ambasada rusă şi Hodoroabă a fost extrădat.
Se zice că Eminescu şi-a completat studiile la Sibiu, în 1864, la Gimnaziul de stat cu limba de predare germană.
5 octombrie 1864- Mihai e angajat practicant la Tribunalul din Botoşani, cu un salariu de 250 lei pe lună. E coleg cu Grigore Lazu. În clădirea unde a lucrat îşi aveau sediul mai multe instituţii în acel moment: Prefectura,Tribunalul judeţean, municipalitate, Poliţia şi comanda de pompieri (Arh. StatBotoşani – Ds. 252/1864). În prezent clădirea respectivă e sediul Primăriei. Angajarea sa s-a făcut la recomandarea lui Emanoil Vasilievici, preşedintele tribunalului.
7 noiembrie 1864 – Eminescu devine secretar la Comitetul Permanent al Consiliului Judeţean Botoşani. A lucrat aici ca practicant şi mai apoi ca scriitor al cancelariei. În această perioadă, Mihai a locuit împreună cu sora sa, Aglaia, la mătuşa lor, Maria Mavrodin. Aglaia era elevă la Pensionul Zielionski.
5 martie 1865 – Mihai a demisionat, cerând ca salariul cuvenit pe luna februarie să fie înmânat fratelui său Şerban: „Avend dorinţa de a urma studiile colegiale la gymnasiul plenariu din Bucovina, mă văd constrâns de a abdica îndatorirelor cerute de la personalul postului de scriitoriu”.
11 martie 1865 – A solicitat paşaport pentru trecere în Bucovina.
Arhimandritul Iachint Iuraşcu, moşul lui Eminescu, era vânător pasionat şi venea uneori la Ipoteşti unde organiza partide de vânătoare, după cum spune Matei Eminescu: „A venit odată toamna pe când se duc cocorii la Ipoteşti, cam prin anul 1865, şi cât a stat la noi, mai în toate zilele mergea la vânătoare, aducea prepeliţe, iepuri, raţe sălbatice. La plecare, mi-a dat mie zece galbeni, Harietei 15 şi Aglaiei 20″.
Matei spune despre unchiul său: „… se ocupa cu agricultura (arendaş în tovărăşie cu un anume Mândrea din Iaşi) umbla mai mult civil, nu călugăreşte îmbrăcat, vânător pasionat ca şi bătrânul Iuraşcă, nu eşea la câmp fără puşcă. Foarte inteligent şi suflet nobil”.
Se ştie că şi Gheorghe Eminovici avea puşcă de vânătoare, pe care o folosea şi pentru apărarea moşiei sale.
octombrie – noiembrie, 1865, Cernăuţi – Eminescu este găzduit în casa lui Aron Pumnul, unde “se afla şi o mică bibliotecă a studenţilor români, ferită de ochii profesorilor străini (după legile şcolare, studenţii nu aveau voie să întreţină biblioteci şi ar fi fost confiscată şi această bibliotecă, dacă în ochii lumii nu ar fi trecut drept proprietate a lui Pumnul) [...] Bibliotecar era totdeauna un student găzduit de Pumnul, care locuia în camera în care se aflaşi biblioteca.” (Teodor V. Ştefanelli – Amintiri despre Eminescu, 1914) Astfel, Eminescu “începu să trăiască, să doarmă şi să viseze printre cărţi”. (G.Călinescu – Viaţa lui Mihai Eminescu). Se pregăteşte pentru examenul necesar re-înscrierii în învăţământul public.
Aron Pumnul fusese până la Revoluţie profesor la seminarul din Blaj. E de presupus că el l-a determinat pe Mihai să îşi dorească să vadă acele locuri. Poate chiar, văzându-l că vrea să viziteze Blajul, l-a sfătuit pe unde să meargă, pentru a găsi foşti elevi ai săi, care să îi ofere adăpost.
12/24 ianuarie 1866 – Moare Aron Pumnul.
Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti (Lăcrimioare la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), revistă în care apare şi poezia “La mormântul lui Aron Pumnul” semnată M. Eminoviciu, privatist.
Ne-a rămas scris despre acea zi: “Acum îl văzui pe Eminescu întâia şi dată vărsând lacrimi de durere”. “Îmi povesti despre ultimele momente ale acestui mare apostol al Românilor din Bucovina”. “Seara m-am dus iarăşi la Eminescu şi l-am aflat scriind o poezie”. “Imi arătă poezia şi-mi spuse ca mai mulţi colegi vor scrie poezii la moartea lui Pumnul cari se vor tipări. Mi-a cetit apoi întreaga poezie”.
25 ianuarie 1866 – Eminescu dispare, fără să lase vreo vorbă. “N-a ştiut nimeni dintre colegi când a plecat şi încotro a apucat-o, dar în urmă se lăţi vestea că se afla în Transilvania.”
- Aglae Drogli, sora poetului, afirma ca Eminescu a părăsit Cernăuţiul îndurerat de moartea lui Pumnul: “După înmormântarea lui Pumnul, Eminescu ş`au depus carţile sub un scaun din grădina publică ş`au plecat spre casa părintească. Intrebat de părinţi de ce au fugit de la şcoală, el plângând răspunse: mai mult n-am ce face în Cernăuţi. Pumnul nu mai este. Au murit”.
- Ion Sbiera, fostul profesor de limba română al poetului, afirma ca teatrul l-a abătut pe Eminescu de la studiile gimnaziale: “Motivul părăsirii studiilor gimnaziale din Cernăuţi nu a fost moartea lui Pumnul, ci altă împrejurare…Teatrul l-a abătut de la studiile sale gimnaziale, voia să fie şi el actor şi autor dramatic! Şi aşa a părăsit gimnaziul. Poate că la părinţi să fi spus alt motiv decât cel adevărat, deşi mă îndoiesc”
25 februarie/9 martie 1866 – Eminescu debutează în revista Familia a lui Iosif Vulcan, cu poezia “De-aş avea” (scrisă în septembrie 1865). Iosif Vulcan, redactorul revistei, o însoţeşte cu o notă redacţională. “Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui june de numai 16 ani, care cu primele încercari poetice ne-a surprins plăcut.” Tot Iosif Vulcan îi schimbă cu această ocazie numele de familie din Eminovici în Eminescu, schimbare acceptată de Mihai.
Iunie 1866, de Sânziene – Mihai ajunge să vadă mica Romă (Blajul), după un drum lung.
“Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,
Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;
C-acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină
Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,
Se stinse-o dalbă stea!Metalica, vibrânda a clopotelor jale
Vuieşte în cadenţă şi sună întristat;
Căci, ah! geniul mare al deşteptării tale
Păşi, se duse-acuma pe-a nemuririi cale
Şi-n urmă-i ne-a lăsat!Te-ai dus, te-ai dus din lume, o! geniu nalt şi mare,
Col? unde te-aşteaptă toţi îngerii în cor,
Ce-ntoană tainic, dulce a sferelor cântare
Şi-ţi împletesc ghirlande, cununi mirositoare,
Cununi de albe flori!Te plânge Bucovina, te plânge-n voce tare,
Te plânge-n tânguire şi locul tău natal;
Căci umbra ta măreaţă în falnica-i zburare
O urmă-ncet cu ochiul în tristă lăcrimare
Ce-i simţ naţional!Urmeze încă-n cale-ţi şi lacrima duioasă,
Ce junii toţi o varsă pe trist mormântul tău,
Urmeze-ţi ea prin zboru-ţi în cânturi tânguioase.
În cânturi răsunânde, suspine-armonioase,
Colo, în Eliseu!…”
(Aron Pumnul)
Intră în Transilvania prin pasul Tihuţa, ajunge la Vatra Dornei, apoi Năsăud, coboară pe Valea Someşului şi ajunge la Dej. Mihai Eminescu s-a oprit la Dej pentru a-i scrie lui Iosif Vulcan de la revista Familia din Oradea. De la Gherla s-a îndreptat către Ţaga. Există dovezi că a fost la Reghin. La sfârsitul lunii mai ajunge la Târgu-Mureş (pe atunci numit Mureş-Oşorhei). Se crede că aici şi-a găsit adăpost peste noapte tocmai în pridvorul şi clopotniţa bisericuţei de lemn, “găzduit” de protopopul Partenie Trâmbiţaş (Trombiţaş). Hrisovul bisericii de lemn, la rândul său, face referiri la trecerea lui Eminescu prin acel loc. Se crede ca un pasaj din romanul Geniu pustiu “evocă” acest moment: “M-am covrigat in clopotniţă cu dinţii clănţănind şi muiat până la piele; părul meu cel lung îmi cădea peste ochi; mânuţele mele albe şi reci le băgam în mânecile ude. Aşa am stat toată noaptea”.
Apoi a stat la “La calul alb” din actuala stradă Călăraşi 13, unde a cunoscut doi studenţi la teologie din Blaj, Ion Cotta, din Bicaz, şi Teodor Cojocaru, din Corbu. Ei lasă mărturii scrise despre Eminescu. De la Tg Mureş la Blaj a călătorit cu trăsura cu aceştia, trecând pe la Târnăveni (Dicio-Sînmartin), unde s-au oprit la hanul lui Mănase. Pe atunci, hanul avea acoperiş de paie, cu o straşină lată.
3 iunie 1866 – La han Mihai ar fi spus : “Domnilor, eu sunt poet si vreau sa-mi adun material!”
Se spune că în drumul de la Cernăuţi spre Blaj, Eminescu a trecut prin Deda, pentru a-l întâlni pe Teodor Ceontea (1847-1906), un coleg de şcoală al său. De asemeni o legendă spune că Mihai Eminescu ar fi stat câteva zile la Cluj, în casa profesorului Grigore Silasi, de pe str. Bisericii Ortodoxe nr. 5. Adevărate sau nu, aceste legende merită menţionate aici, ele arătând dataşamentul oamenilor faţă de cel mai mare poet al românilor.
La vederea de pe hulă (drum care urcă pe o coastă foarte piezişă) a Blajului, s-a ridicat în picioare şi a rostit: “Te salut din inimă, Roma-Mică… îţi mulţumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat s-o pot vedea…”
Cunoaşte la Blaj pe Nicolae Petra Petrescu, Filimon Ilea / Ilia, fiu de ţăran din Ciugudel (Ciuguzel), Iacob Onea şi prof. Ion Micu Moldovan. Se pare că intenţiona să îşi reia studiile aici. Blajul era numit în acea vreme” un orăşel de şcoale” (Al. Odobescu).
iunie 1866-15 iulie 1866 Blaj – locuieşte cu Ştefan Cacoveanu
Ştefan Cacoveanu notează: “Toată casa consta din trei apartamente: unul către uliţă, ocupat de mine, Georgiu Bucşa, Teodor Totu,… şi de Ioan Paul, nepot al meu, atunci abia de şase ani, astăzi profesor la Iaşi … Odaia noastră era mică şi avea numai două paturi, iar lui Eminescu îi improvizam în toată sara patul separat, căci noi ăştialalţi dormeam câte doi într-un pat. ”
Aşteptând bani de la tatăl său, el rămâne în Blaj şi atunci când Cacoveanu pleacă în vacanţă. Astfel, stă la seminarul teologic până toamna.
27 – 28 august 1866 – Participă la adunarea anuală a ASTREI, la Alba Iulia. La Alba Iulia, el a fost văzut, în prima zi a adunării (27 august), în biserică, asistând la prelegeri şi dezbateri. Seara teologul Elie Damian Domşa îl găseşte odihnindu-se întins pe o bancă din parcul oraşului şi îl invită să doarmă peste noapte împreună cu el în chilioara închiriată la hanul “La Istrătoaie”.
Elie Damian Domşa: „L-am văzut apoi în biserică (la Alba Iulia, unde se ţinea şedinţa Astrei n.n) unde asista la şedinţă şi asculta cu mult interes la dezbateri. După şedinţă nu l-am văzut până seara. Eu aveam cvartir într-o cârciumă, de-i zicea „La cocoana din Ighiu”. Era o cârciumă mare, de cărăuşi, tocmai în locul unde-s astăzi casele unui avocat (Reiner, mi se pare), pe uliţa cea mare (drumul ţării) vis-a-vis cu colţul est-sudic al promenăzii.„La Istrătoaie”, aşa-i zicea. Cum mergeam către casă, îl găsesc pe Eminescu singur, pe o bancă, în promenadă. Îl întreb că unde-i în cvartir, unde va dormi! Zice că aici în promenadă.
- D-apoi că te vor închide la poliţie!…
- De abia mă voi odihni mai bine…
Atunci îl chem să vie cu mine; şi a venit. L-am adus „La cocoana”, care mi-a fost dat o chiliuţă, şi l-am prezentat. A mai întins şi apoi o rogojină pe jos şi i-a dat o perină de s-a culcat şi el acolo”.
Este posibil să fi ascultat discursurile lui Andrei Şaguna, Timotei Cipariu(despre unificarea ortografiei limbii române), I. Hodoşiu, poate şi unele dezbateri, sau concertul de vioară al domnişoarei Eliza Circa.
Se ştie că după după dezbaterile de pe 28, Eminescu este aflat la podul umblător peste apa Mureşului, la Mihalţ. Recunoscut de către doi seminarişti, teologi la Blaj, Ion Oargă şi Mărculeţ, pe când aştepta trecerea cu brudina de pe malul drept pe malul stâng al apei, este chemat de către aceştia, într-o tovărăşie ad-hoc.
De aici un drum în trei, parcurs pe jos: Ion Oargă, pe atunci student şi ulterior vicerector al Seminarului din Blaj, Mărculeţ, teolog absolvent, şi evident Eminescu, tânărul nostru poet. În faţă vedeau satul Cistei, iar mai îndepărtare comuna Bucerdea Grânoasă (locul de unde se trăgea paşoptistul Ioan Maiorescu). Crăciunelul se vedea undeva în dreapta, jos. În spatele călătorilor au rămas Mihalţul şi Obreja, pe una dintre extremele sale fiind Podişul Secaşelor.
Era drumul târgoveţilor când se întorceau de la Bălgărad (nume vechi al oraşului Alba Iulia ) .
Ion Oargă, povestea despre acestea: „Era seară când am sosit; mama ne-a dat de cină. După masă eu şi Mărculeţ ne-am dus în priveghi, căci murise o femeie de frunte din sat. Eminescu a rămas acasă şi s-a culcat. Noi ne-am reîntors înspre ziuă; el dormea. După ce ne-am sculat şi noi, am prânzit, cum se prânzeşte pe la sate. După prânz el a dispărut fără să zică ceva… Am auzit mai târziu că a umblat cu copiii prin sat, dar apoi s-a dus. Unde s-a dus, nu ştiu…”
Eminescu revine la Blaj, unde mai stă încă vreo trei săptămâni. Un cunoscut ne povesteşte: “Pentru ultima oară când a venit la mine l-am văzut plângând. Ce-a avut, ce n-a avut, nu stiu. După trei săptămâni, fără a-şi lua adio de la noi, ne-am pomenit că Eminescu nu mai este în Blaj”.
Se vorbeşte că în răstimpul petrecut la Blaj (iunie-septembrie 1866), tânărul poet se descoperea de câte ori trecea prin faţa casei în care a locuit Gheorghe Şincai.
Cartea “Elemente de poetică…” de Timotei Cipariu, ajunge în posesia unui elev blăjean, devenit medic în districtul Chivarului, iar mai târziu medicarhidiecezan la Blaj. Pe acest exemplar avem semnătura “M. Eminescu, Bl(aj)1866″. Exemplarul a intrat în patrimoniul Bibliotecii Judeţene Mureş în anul 1987 ” (v. Dimitrie Postămaş, Philobiblon mureşean, Târgu-Mureş, 2003, p.45).
De asemenea , tot în perioada cât a stat la Blaj, se presupune că printre cei ce au avut ocazia să îl vadă pe Eminescu a fost şi un băiat de aceeaşi vârstă cu el, pe nume Alexandru Grama. Nu menţionez întâmplător acest nume: este primul care, după moartea lui Eminescu, critică furibund poeziile lui Eminescu.
Se ştie că un alt cunoscut al său din această perioadă a fost Ioniţă Scipione Bădescu, cu care mai târziu va lucra alături la ziarul „Timpul”. (Alte surse dau ca posibilă întâlnirea celor doi abia în 1870, când Ioniţă Scipione Bădescu lucra la Iaşi, ca gazetar. Scipione Bădescu era membru al Junimii încă din1867, carnetul său având nr 31)
Toamna, părăseşte Blajul şi merge la Sibiu. Fratele său, Nicolae, învăţa la Sibiu. Mihai obţine aici certificatul de clasa a III-a, eliberat de gimnaziul catolic din acest oraş cu nota generală “prima clasă”.
În toamna lui 1866, aflat într-o vizită prin Avrig se revedea (îl cunoscuse prin 1864, se pare) cu Ioan Al. Lăpedatu (1844-1878) şi cu Nicolae Densuşianu (1846 – 1911; în 1866 era student la Rechtsakademie, probabil coleg cu Nicolae Eminovici), şi depune flori la mormântul lui Gheorghe Lazăr, iar mai apoi trece pe la Gura Râului pentru a culege o baladă veche.
Este prezentat lui N. Desusianu. Acesta îl ajută să iese din starea de mizerie în care se afla, îl trimite la popa Ion Bratu din Răşinari, (bunicul dinspre mamă al lui O. Goga). În amintirile Aureliei Goga (consemnate de Ilie Haşeganu), fata preotului Bratu, copil pe atunci, ne-a rămas scris că ea care a trebuit să renunţe la culcuşul ei de deasupra sobei în favoarea tânărului oaspete. Aurelia îşi aminteşte că părintele Bratu i-a luat ghetele şi i le-a dus la cizmar să i le repare. A doua zi dimineaţa s-au dus spre Coasta Boacii – un deal la marginea Răşinariului, deal de pe care răşinărenii spun că se vede România Mare – iar seara s-au dus la o nuntă. Pe urmă i-a dat o călăuză care l-a trecut munţii. (Paşaportul său era expirat şi Mihai este ajutat de popa Bratu, probabil la rugămintea lui N. Desusianu, să treacă clandestin graniţa austro-ungară spre România, furişându-se prin munţi, prin Cârţişoara-Vama Cucului-Bâlea. )
Trece munţii şi ajunge la Bucureşti.
1867, portul Ramadan – Giurgiu – Lucrează ca hamal în port cam 6 luni de zile, şi ca rândaş intr-un grajd, la un hotel.
2 Aprilie 1867 – Apare în revista Familia poezia “Ce-ti doresc eu ţie, dulce Românie!”
Octombrie 1867 – Mihai devine sufleur în trupa ambulantă a lui Iorgu Caragiali . Trupa face turnee la Brăila, Galati, Giurgiu, Ploieşti.
“De la Nistru pân’ la Tissa
Tot românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân’ la mare
Vin muscalii de-a călare,
De la mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte.
Sus la munte, jos pe vale
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pân’ în Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet român săracul!
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui,
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier,
Zboară păsările toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La uşa creştinului.
Îşi dezbracă ţara sânul,
Codrul – frate cu românul -
De secure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă -
Sărac în ţară săracă!”
(Doină)
Din repertoriul trupei: Zmeul nopţii, comedie într-un act de Hippolite Lucas, tradusă de P.I. Georgescu; Margot contesa, vodevil într-un act, tradus din franceză de T. Profiriu; O palmă sau Voinicos, dar fricos, comedie într-un act tradusă de D. Profiriu.
Trupa actorului Iorgu Caragiale dădea reprezentaţiile de la la Ploieşti în „Grădina Lipănescului, pe Calea Oilor, colţ cu strada Calomfirescu, în apropiere de barira Bucov” (I. Massoff)
Se pare că actorii au stat aici mai mult, patronul lor a încercat să contracteze mai multe spectacole (vezi Ioan Massoff – „Eminescu şi teatrul”, 1964, p. 48-103).
1867 – Nicolae Eminovici, fratele lui Mihai, învăţase la Sibiu dreptul, dar nu a obţinut o diplomă. După aceea a lucrat la Timişoara în biroul avocatului Emmerich Christian, pentru o perioadă. Aici a fost vizitat de Mihai. (O ciornă a unei scrisori din 1969, din Viena, adresată unui destinatar notat C. are în conţinutul ei: „În Timişoara trebuie să fi trăit un om sub numele de Nicolae Eminovici, scriitor la avocatul Emerich Cristian”. Mihai dorea atunci detalii despre fratele său.)
mai-august 1868 – Mihai însoţeste trupa lui Mihail Pascaly în turnee în Transilvania : Braşov, Lugoj, Sibiu, Arad, Timişoara, Oraviţa, Buziaş.Trupa avea în componenţă pe: Matilda şi Mihail Pascaly, Maria şi Ion Gestianu, Ion Săpeanu, S Bălănescu, Petre Vellescu, Victor Freiwald, Catinca Dumitrescu, Maria Vasilescu (de care se îndrăgosteşte Mihai Eminescu).
15 mai-16 iunie 1868 – Spectacolele de la Braşov s-au ţinut în Casa Reduta, clădire demolată mai târziu şi reconstruită pe vechiul amplasament.
4 – 26 iulie 1868 – Eminescu se află la Lugoj cu trupa de teatru a lui Pascaly.
14 iulie 1868 – Data unui afiş al Teatrului Vechi din Arad care anunţă o reprezentaţie.
iulie 1868 – Eminescu ia parte la un botez în oraşul Timişoara. Spectacolele de la Timişoara ale trupei s-au ţinut pe locul unde acum se află liceul Lenau.
31 iulie 1868, vineri – Mihai participă la masa de adio oferită trupei de teatru de către primăria Timişoarei
1 august – Prima reprezentaţie a trupei la Arad: Un poet romantic (M. Millo) şi Doi profesori procopsiţi-neprocopsiţi (E. Scribe).
9/21 August 1868, vineri, Arad – Un afiş anunţă că va avea loc spectacolul “Voinicos, dar fricos”. Spectacolul e anunţat ca fiind ultima reprezentaţie a trupei la Arad.
“La mijloc de codru des
Toate păsările ies,
Din huceag de aluniş,
La voiosul luminiş,
Luminiş de lângă baltă,
Care-n trestia înaltă
Legănându-se din unde,
În adâncu-i se pătrunde
Şi de lună şi de soare
Şi de păsări călătoare,
Şi de lună şi de stele
Şi de zbor de rândurele
Şi de chipul dragei mele.”
(La mijloc de codru)
Trupa rămâne însă până pe 28 august 1868 în Arad, deoarece Matilda Pascaly naşte o fetiţă, Marta. Se pare că e momentul în care Eminescu se întâlneşte cu cel care îi schimbase numele, Iosif Vulcan. În repertoriu trupei existau:
- Comedii: Strengariul de Paris, Femei limbute, Domnia slugilor,Fanfaronul timid, Nevasta trebuie să îşi urmeze bărbatul, Un pahar de ceai, Femeile care Plâng, Pianul Bertei, Bărbatul văduvei, Uită-te dar nu atinge, Nu e fum fără foc, Pricopsiţii, Noaptea unei stele, Boala romanţelor, Orbul şi nebuna, Gărgăunii
- Drame: Idiotul, Prizonierul din Bastilia, Ea este nebună, Sărmanul muzicant, Dalila, Martorul familiei, Fericire în nebunie, Tata moşu,Cerşetorul, Copilul Greciei, Visul unui român murind.
31 august, 1 septembrie 1868 – Au spectacole la Oraviţa. Acestea au fost ţinute acolo unde acum este Centrul Social Sf Iosif.
18/30 august şi 19 septembrie/1 octombrie 1868 – Apar în revista Familia poeziile „La o artistă” şi „Amorul unei marmure”. Gheorghe Eminovici i-a cerut lui Iosif Vulcan ştiri despre fiului său. Este probabil perioada când Eminescu îl cunoaşte pe Ion Luca Caragiale. (Alte surse afirmă că s-ar fi cunoscut încă de la Giurgiu, adică din 1867, sau încă din vremea când Mihai era în trupa lui Pascaly, 1868)
29 septembrie 1868 – La recomandarea lui Pascaly, Eminescu e angajat ”sufleur II şi copist” la Teatrul National din Bucuresti.
“…om al literaturii şi bun român… este un străin român din Moldova, cu studiile terminate la Cernăuţi, foarte cult, foarte studios, , cu cunoştinţe minunate de literatură germană şi română. Este sărac şi pe drumuri. L-am avut sufleur la mine. Pe lângă ştiinţă este laborios, activ, exact şi foarte cumsecade. Dacă vei putea să îi acorzi locul al II-lea sufler cu toate că poate fi foarte bun şi pentru locul întâi, ai face lui un mare serviciu, un mare bine,care ar fi pe drept acordat unui tânăr inteligent, capabil şi care vă va datori mult, căutând a se face demn de susţinerea ce-i veţi acorda.”
(arh. stat. buc.,fond. T. Naţional, dosar 274/1868, p.82)
Mihai va funcţiona pe acest post până în martie 1869. Director al teatrului era atunci G. Bengescu.
Va locui în acest timp în aceeaşi casă cu Pascaly, în apropierea teatrului, în spatele fostului hotel Hugues .
Joacă şi un rol în piesa “Razvan si Vidra” de Haşdeu. Traduce pentru Pascaly “Arta reprezentării dramatice – Dezvoltată ştiinţific şi în legătura eiorganică” de Enric Theodor Rotscher.
Se întâlneşte în Cişmigiu întâmplător cu fratele său Iorgu, dar respinge sugestia lui de a relua legăturile cu familia.
16 martie 1869, duminica – Asistă cu Ioniţă Scipione Bădescu şi Vasile Demetrescu-Păun la reprezentarea piesei “Dama cu camelii” de Al. Dumas-fiul.
3 iulie-20 august 1869 – însoteste trupa de teatru a lui M. Pascaly în turneul prin Moldova (Galaţi, Iaşi, Botoşani, Cernăuţi, Botoşani). Trupa s-a deplasat în chervane pe ,,Drumul mare al Ţării de Jos”.
vara 1869 – Gh Eminovici îi promite lui Mihai o subvenţie regulată pentru a urma cursuri universitare la Viena.
august 1869 – Mihai se află la Botoşani.
“Când din stele auroase
Noaptea vine-ncetişor,
Cu-a ei umbre suspinânde,
Cu-a ei silfe şopotinde
Cu-a ei vise de amor;Câte inimi în plăcere
Îi resaltă uşurel!
Dar pe câte dureroase
Cântu-i mistic le apasă,
Cântu-i blând, încetinel.Două umbre, albicioase
Ca şi fulgii de ninsori,
Razele din alba lună
Mi le torc, mi le-mpreună
Pentru-ntregul viitor;Iar doi îngeri cântă-n plângeri,
Plâng în noapte dureros,
Şi se sting ca două stele,
Care-n nuntă, uşurele,
Se cunun căzânde jos.Într-un cuib de turturele
Ca şi fluturii de-uşor
Saltă Eros nebuneşte,
Îl desmiardă, l-încălzeşte
Cu un vis de tainic dor;Iar în norul de profume
Două suflete de flori
Le desparte-al nopţii mire
Cu fantastica-i şoptire,
Le resfiră, până mor.Când pe stele aurie
Noaptea doarme uşurel,
Câte inime râzânde,
Dar pe câte suspinânde
Le delasă-ncetinel!Dar aşa ne e destinul,
Vitreg prea adeseori,
Unui lumea i-acordează,
Iar pe altul îl botează
Cu-a lui rouă de plânsori.”
(Misterele nopţii)
VA URMA
Bibliografie:
George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, 1945
Creţu Ion, Mihail Eminescu (biografie documentară), Editura pentru Literatură, Bucureşti,1968
Dumitru Murăraşu, Mihai Eminescu-viaţa şi opera, Editura Eminescu,1983
Ilina Gregori, Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze, Editura Art,2008
“Biografia Luceafarului” de Flavia Minuta
Mihai Eminescu, Memento mori, postume, ed Litera, Chişinău, 1996
Ioana Em. Petrescu, MIHAI EMINESCU – POET TRAGIC, Ed Junimea, Iaşi,1994
Autor: Maria Dumitrache