Maria Tănase, cântăreaţă de folclor şi muzică uşoară, actriţă, scriitoare şi profesoară, doamna cântecului românesc de-ntotdeauna şi pentru totdeauna

7 decembrie 2020, ora 08:10, in categoria Cultural, Maria Dumitrache

Maria Tănase s-a născut la 25 septembrie 1913, Bucureşti. Această unicitate a cântecului şi-a derulat existenţa calendaristică în Bucureşti între 1913 şi 1963. Dar existenţa veşniciei din ea n-are hotar de calendar. Talent muzical excepţional, răsărit dintr-o familie de ţărani stabilită în Bucureşti la începutul secolului XX, Tănase şi-a făcut educaţia muzicală în contact direct cu cei mai de seamă compozitori, dirijori, folclorişti şi virtuozi ai muzicii populare româneşti. La vârsta de 21 de ani a debutat (sub pseudonimele Elise Lame şi Mary Atanasiu) în trupa de revistă muzicală „Cărăbuş” ( 1934), condusă de Constantin Tănase, ca solistă de muzică uşoară şi populară fiind îndrumată în lumea teatrului de regizorul Sandu Eliad.

 

În aprilie 1935 l-a cunoscut pe folcloristul Harry Brauner de la Arhiva de Folclor a Societăţii Compozitorilor Români care i-a deschis orizontul inedit al melosului autentic ţărănesc, i-a prezentat-o marelui etnomuzicolog Constantin Brăiloiu şi a recomandat-o casei de discuri „Columbia – His Master’s Voice” de la Viena pentru înregistrări pe discuri în capitala Austriei (1936) şi la Bucureşti (1937). Debutul radiofonic în cadrul Orei satului în compania tarafului Ion Matache (20 februarie 1938) a marcat începutul unei strălucite cariere artistice atât în ţară cât şi în străinătate. Au urmat colaborări artistice cu formaţii conduse de Petrică Moţoi, Victor Predescu, Grigoraş Dinicu, Vasile Julea, Nicu Stănescu şi Fănică Luca.

 

La 24 septembrie 1938, Tănase a debutat pe scena Teatrului de revistă „Alhambra” din Bucureşti, condus de Nicolaie Vlădoianu în spectacolul Constelaţia Alhambrei. Paralel a cântat la restaurantele „Neptun” (1938), „Luxandra” (1939) şi „Hanul Ancuţei” (1939). Evenimentul principal al vieţii cântăreţei se va produce în primăvara anului 1939: Expoziţia universală de la New York. Înainte de plecarea peste Ocean, la restaurantul „Luxandra Parc” s-a oferit publicului bucureştean o cină de adio cu orchestra lui Victor Predescu având următorul amuzant „meniu” pentru oaspeţi: ţuică de Văleni adusă cu Trenule maşină mică, vermut Ce n-a dovedit Bucureştiul, nisetru rece cu sos de Busuioc (aluzie la şlagărul Mi-am pus busuioc în păr de Ion Vasilescu) preparat după metoda Habar n-ai tu; pui, ediţie primăvăratică, stropit cu mujdei de Măria, neichii Mărie; muşchi de vacă împănat de Mărioară de la Gorj; salată de castraveţi „de la mama lor”, foaie verde „Şi-o sipică”, roşie şi „Roşioară”; îngheţată Tănase; cafea cu rom „Hop, lele, hop”.

Printre admiratorii prezenţi la aceste seri de adio se numărau Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Cezar Petrescu, Geo Bogza (care a scris un articol entuziast în ziarul Dimineaţa), Ion Vasilescu, Nicuşor Constantinescu, Gheorghe Folescu, Şerban Tassian, Dinu Bădescu, Ion Pillat etc. Ajunsă la Pavilionul României din New York, Tănase a cântat cu orchestra lui Grigoraş Dinicu în faţa oficialităţilor americane, dar şi a lui George Enescu, Jasha Heifetz şi Constantin Brâncuşi. «Pe Enescu l-am cunoscut şi i-am cântat la New York. Stând lângă el şi lângă Heifetz, mărturisea într-o însemnare autografă, neică Grigoraş Dinicu, a început să mă îmbie la „busuioc” să-l cânt. Pe partitură îl avea scris într-o tonalitate, eu vrăiam să-l cânt în alta. Noroc că „meşterul” Enescu, printr-o mişcare graţioasă din cap a intervenit la timp „Las-o pe dumneaei să-şi aleagă tonalitatea”».

 

Cât priveşte cealaltă întâlnire de suflet, mărturisea Tănase, dispune de o accentuată undă sentimentală: „Pe Costache Brâncuşi l-am cunoscut la New York şi l-am lăsat adormit în „Porumbarul” (cum îşi numea el patul) adus în atelierul de la Paris. Ploua în ziua aceea şi m-a rugat să-i cânt. Şi ca să nu-l văd plângând, şi-a rezemat spinarea de-a mea, ca să nu-i văd faţa. Într-un târziu, trecând prin multe cântece, a adormit. Am lăsat în locul spinării mele, o pernă ca să nu-l trezesc. I-am sărutat mâna (gest repetat mai târziu şi cu scriitorul Mihai Sadoveanu) şi i-am lăsat o scrisoare pe masă. Mai aveam o oră şi trebuia să plec spre ţară”. Revenită în Bucureşti de la Expoziţia universală din New York, Tănase şi-a reluat activitatea artistică la Teatrul de revistă „Alhambra”, contactul cu orchestra Dinu Şerbănescu îndreptând-o pe cântăreaţă şi spre muzica de jazz.

 

La 27 decembrie 1939, prezintă la Radio Bucureşti, în compania formaţiei de jazz simfonic dirijată de Steve Bernard, Cântece populare în ritm de jazz. Prima ieşire într-un turneu artistic european-oriental a avut loc în Turcia (martie 1941), unde a apărut în „Melody Revue” şi „Cocktail-Revue” pe scena Teatrului de vară „Taxim-Gazinozu” din Istambul şi Ankara. La plecare, după 60 de zile de spectacole, primarul oraşului Istambul a declarat-o pe Tănase „cetăţean de onoare” al oraşului. Angajată la „Cafe Wilson” din Bucureşti (1942), acompaniată de pianistul Leonida Petrescu şi orchestra lui Victor Predescu, Tănase atrăgea toate personalităţile străine ce concertau la Ateneul Român. O seară întreagă i-a încântat, de pildă, pe dirijorul Ionel Perlea şi pianistul german Walter Gieseking (care i-a acordat o dedicaţie la plecare). N-a scăpat de „farmecele” Mariei Tănase nici poetul Tudor Arghezi care a „decretat” în stilul său caracteristic: „Cine calcă silaba românească, stihul şi cântarea, ca subtila Tănase? Diavolul? Nici el.”

La 23 ianuarie 1944 a debutat şi în genul operetei, interpretând-o pe Bettina din Mascota de Edmond Audran pe scena Teatrului „Alhambra” din Bucureşti sub bagheta lui Egizio Massini şi avându-l ca partener pe Ion Dacian. Nu a fost singura „colaborare” cu opereta, fiindcă a mai apărut şi în Sfinxul din Hollywood de Ralph Benatsky. A urmat apoi, debutul în teatru, Cadavrul viu de Lev Tolstoi, la Teatrul Municipal în rolul Masei (aceeaşi eroină care a afirmat-o pe tânăra Maria Cebotari la Chişinău), apoi Maria Paven din Horia de M. Davidoglu, deşi, timp de şase luni (octombrie 1944-martie 1945), a fost angajată la Teatrul Baraşeum pentru revistă şi proză. Se înscrisese în 1944 la clasa de actorie a maestrului Ion Manolescu de la Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică, în speranţa să facă teatru. Curând (1945) a preluat şi conducerea Teatrului „Ateneu” (unde s-a jucat Sfinxul din Hollywood, melodrama Nana de Emil Zola etc.).

 

Ultima etapă a vieţii, Tănase şi-a petrecut-o în cadrul Teatrului de Estradă (1949), devenit apoi Teatrul de revistă „Constantin Tănase”. Totuşi a continuat să cânte muzică populară cu Orchestra Barbu Lăutaru (dirijori Nicu Stănescu şi Ionel Budişteanu), cu Ansamblul de Cântece şi Dansuri „Periniţa”, cu orchestra „Doina Argeşului” din Piteşti cu „Taraful Gorjului” din Târgu Jiu, cu „Doina Moldovei” din Iaşi (1962), cu orchestra „Flacăra Prahovei” din Ploieşti (1962). Cu orchestra din Târgu Jiu (unde se transferase, ca folcloristă, la 26 martie 1962) a susţinut ultimul concert de muzică populară la Hunedoara (1 mai 1963).

A cochetat cu filmul, scriind chiar scenarii de film. După o secvenţă muzicală în filmul documentar România (1947) a urmat filmul artistic Se aprind făcliile (1956), Ciulinii Bărăganului (1957-1958) şi Prin Bucureştiul de ieri şi de azi (1958). La 8 decembrie 1974 a fost numită profesoară de canto popular la Şcoala de Muzică din Bucureşti (actualul liceu „Dinu Lipatti”), punând bazele unui învăţământ de specialitate necunoscut în pedagogia românească. A fost distinsă cu Premiul de Stat (1955), cu titlul de Artistă Emerită (1957) şi cu Marele premiu al discului „Charles Cros” de la Paris, post mortem (1965).

 

A realizat peste 120 de înregistrări pe discuri la Casa „Electrecord”. Interpretă de muzică populară singulară în arta interpretativă românească din secolul XX, Tănase nu a cunoscut graniţe între stilurile regionale şi formele folclorului românesc pe care le-a stăpânit cu autoritate profesională exemplară. Originalitatea interpretărilor sale atât de personale şi de inconfundabile constau în accentele muzicale spontane şi surprinzătoare aplicate fiecărui cuvânt sau silabe, umorului înnăscut, expresivităţii frazării muzicale, dicţiunii vocale impecabile, bogăţiei de nuanţe de o fineţe fără egal (maestră a pianissimo-urilor) a glissando-urilor şi a trecerilor prin micro-intervale fără ostentaţie.

 

Cântăreaţă completată şi actriţă de o naturaleţe surprinzătoare, Tănase, a rămas imposibil de imitat (în ciuda tuturor încercărilor postume). Despre figura ei fascinantă, diplomatul şi scriitorul Valentin Lipatti scria: „ochi mari de otravă şi un trup de o zvelteţe juvenilă, întreaga ei făptură era asemenea unei salamandre mitologice, coborâte dintr-un basm românesc pe jumătate păgân”. Capacitatea sa de comunicare cu publicul a împrumutat o viaţă particulară fiecărui cântec (Ciuleandra s-a transformat de pildă, dintr-un cântec / joc popular, într-un moment muzical vizual, aproape cinematografic). Dincolo de talent, Tănase a dispus de o forţă de muncă uriaşă care a împrumutat carierei sale artistice, virtuţi de unicitate în arta interpretativă românească.

 

Se ştie că, pe patul de moarte, Maria Tănase a cerut, printre alte indicaţii referitoare la ritualul înmormântării, să se construiască o fântână: „Pe un drum secetos – dornic de apă – să se scobească adânc o fântână pentru drumeţii însetaţi…” Faptul a intrat în folclorul bogat care înconjoară figura marii artiste, aşa cum se întâmplă de obicei. Orice detaliu biografic este comentat în fel şi chip, atribuindu-i-se uneori semnificaţii pe care nu le-a avut, în goana după senzaţional.

Moare la 22 iunie 1963, Bucureşti

Maria Tănase, “Privighetoarea din Carpaţi”. N-a fost alta să-i semene… Incălecând secolele, venită foarte de departe, din adânc de neam. Silabele ei au incopciat cu stele şi cu dulci eresuri firmamentul. Şi s-a pierdut în saga lor diamantina, nazdravana…”, spune Gaby Michailescu despre prietena lui, Maria Tănase, cea fără de moarte, aşa cum a numit-o în cartea pe care a lansat-o in 

Redactor: Maria Dumitrache

 
Te invitam sa dai un like paginii de Facebook Jurnalul de Drajna: