Lucian Blaga, poet, dramaturg, romancier, eseist şi traducător

25 iunie 2017, ora 07:33, in categoria Atelier literar, Maria Dumitrache

cutiacuvechituri

«Un vânt răzleţ îşi şterge lacrimile reci pe geamuri.
Plouă.
Tristeţi nedesluşite-mi vin, dar toată durerea,
ce-o simt n-o simt în mine,
în inimă,
în piept,
ci-n picurii de ploaie care curg.
Şi altoită pe fiinţa mea imensa lume
cu toamna şi cu seara ei
mă doare ca o rană.
Spre munţi trec nori cu ugerele pline.
Şi plouă.»
(Melancolie)

 

Lucian Blaga şi-a crestat ” treptele ” vârstelor pe răbojul unei lucrări autobiografice apărute postum în 1965, deşi caietul de însemnări este datat 1946: «Hronicul şi cântecul vârstelor». Cartea poartă drept motto poezia «9 mai 1895», data naşterii sale, în satul Lancrăm de lângă Sebeş-Alba:

«Sat al meu, ce porţi în nume
sunetele lacrimei,
la chiemări adânci de mume
în cea noapte te-am ales
ca prag de lume
şi potecă patimei.

Spre tine cine m-a-ndrumat
din străfund de veac,
în tine cine m-a chiemat
fie binecuvântat,
sat de lacrimi fără leac.»

Tatăl lui, preotul Isidor Blaga, a avut ideea să dea tuturor copiilor săi nume începând cu litera L: Letiţia, Lionel, Liciniu, Liviu, Longin, Lelia etc., poetul fiind al nouălea dintre ei. Om cultivat, preotul cunoştea bine limba germană, îi citea pe Kant şi Schopenhauer în original, era un spirit deschis, neferindu-se să includă printre lecturile sale, de preferinţă filosofice, chiar şi scrierile lui David Strauss, susţinătorul tezei că persoana şi faptele lui Iisus sunt plăsmuiri mitice. Mama, Ana (născută Moga), tot dintr-o familie preoţească, de origine aromână, compensa puţina instrucţie şcolară cu bogate cunoştinţe folclorice. Viitorul poet a început să vorbească abia la 4 ani şi n-a reuşit niciodată să pronunţe uşor consoana r.

«…în cei dintâi ani ai copilăriei mele - mărturiseşte el – cuvântul meu nu era cuvânt. Cuvântul meu nu semăna cu nimic. Nici măcar cu o stângace dibuire pe la marginile sunetului… Împlineam aproape patru ani – şi încă nu pronunţasem nici un cuvânt. Nici barem cuvintele de temelie ale vieţii: “Mama” şi “Tata” » .

Cursul primar îl începe în satul natal (1901), continuând la şcoala săsească din Sebeş (1902-1905). Urmează apoi Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov (1905-1914). Elev foarte studios, cu atracţie precoce pentru filosofie, după ce trece bacalaureatul, ca să nu fie în­corporat în armată, odată cu izbucnirea primului război mondial, se înscrie la Seminarul Teologic din Sibiu pe care îl va absolvi în 1917. Student al Facultăţii de Filosofie din Viena, îşi ia doctoratul în 1920, cu teza “Kultur und Erkenntnis”. Traducerea românească va apărea în 1922, sub titlul “Cultură şi cunoştinţă”. La Viena o întâlneşte pe Cornelia Brediceanu, studentă în medicină, viitoarea lui soţie. Îndrăgostit, scrie versuri care vor intra în placheta “Poemele luminii”. Debutase la „Românul”, în 1910, cu poezia “Noapte”. Tot acolo avea să-i apară studiul “Intuiţia în filosofia lui Bergson” (1914). Dă aforisme şi articole la „Pagini literare” din Arad.
Debutează editorial cu “Poemele luminii” (1919), apărute parţial în „Glasul Bucovinei”, în acelaşi an publicând culegerea de cugetări “Pietre pentru templul meu”, ambele obţinând Premiul Academiei Române, la propunerea lui Sextil Puşcariu. Trimite versuri revistelor „Luceafărul” şi „Lamura”, scoase şi conduse, după război, de Al. Vlahuţă, pe care, sosind în Bucureşti, îl vizitează. În casa bătrânului poet, face cunoştinţă cu Nichifor Crainic şi V. Voiculescu, amândoi admiratori ai tânărului şi practicând, ca şi el, o lirică de „concepţie”. Încearcă să obţină o docenţă universitară, dar, nereuşind, intră în redacţia ziarului clujean „Voinţa” (1920). Se împrieteneşte aici cu alţi viitori membri ai grupării „Gândirea”, Cezar Petrescu, Gib I. Mihăescu şi Adrian Maniu. Blaga devine unul dintre întemeietorii cercului şi revistei cu acelaşi nume, unde îşi va publica numeroase scrieri, dând publicaţiei bună parte din strălucire şi având un rol de prim ordin în fixarea orientării ei literare şi ideologice.

«Înţelepciunea unui mag mi-a povestit odată
de-un val prin care nu putem străbate cu privirea,
păienjeniş ce-ascunde pretutindeni firea,
de nu vedem nimic din ce-i aievea.

Şi-acum, când tu-mi îneci obrajii, ochii
în părul tău,
eu, ameţit de valurile-i negre şi bogate
visez
ca valul ce preface-n mister
tot largul lumii e urzit
din părul tău -
şi strig,
şi strig,
şi-ntâia oară simt
întreaga vrajă ce-a cuprins-o magul în povestea lui.»
(Din părul tău)

Se va număra printre colaboratorii altor ziare şi periodice înrudite cu „Gândirea”, precum „Cuvântul”, „Curentul”, „Darul vremii”, „Familia”, „Gând românesc”. Semnează şi în „Patria”, „Cugetul românesc”, „Viaţa românească”, „Adevărul literar şi artistic”, „Universul literar”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Societatea de mâine”, „Cultura”, „Convorbiri literare”, „Ţara”.

Îi apar texte şi în publicaţii străine: „Prager Presse”, „Glos prawdy”, „Droga”, „Der Bund”, „Die Tatwelt”, „Archiv fur Geschichte der Philosophie”. Foarte fecund, e prezent aproape în fiecare an cu câte o nouă contribuţie pe tărâmul liricii, dramaturgiei sau eseisticii: “Paşii profetului” (1921), “Zamolxe” (1921), “Tulburarea apelor” (1923), “Filosofia stilului” (1924), “În marea trecere” (1924), “Feţele unui veac” (1925), “Daria” (1925), “Fapta. Învierea “(1925), “Fenomenul originar” (1925), “Ferestre colorate” (1926).
Din 1926 intră în diplomaţie, ca ataşat de presă şi consilier pe lângă legaţiile României, la Varşovia (1926), Praga (1927-1928), Berna (1928-1932, 1937-1938) şi Viena (1932-1937), apoi ca ministru plenipotenţiar în Portugalia (1938-1939). Îşi petrece astfel o bună parte a vieţii în străinătate, unde fusese încă de pe când era licean şi vizitase, cu prilejul unei scurte excursii, Italia (Catania, Messina, Napoli, Pompei, Cetatea Vaticanului, Florenţa, Veneţia şi Fiume), după ce văzuse Atena şi Sfânta Sofia, la Constantinopol. Cariera diplomatică nu-l stânjeneşte în desfăşurarea activităţii literare, dimpotrivă, îi dă răgazul să şi-o împlinească.

 «Unde şi când m-am ivit în lumină nu ştiu,
din umbră mă ispitesc singur să cred
că lumea e o cântare.
Străin zâmbind, vrăjit suind,
în mijlocul ei mă-mplinesc cu mirare.
Câteodată spun vorbe cari nu mă cuprind,
câteodată iubesc lucruri cari nu-mi răspund.
De vânturi şi isprăvi visate îmi sunt
ochii plini,
de umblat umblu ca fiecare:
când vinovat pe coperişele iadului,
când fără păcat pe muntele cu crini.
Închis în cercul aceleiaşi vetre
fac schimb de taine cu strămoşii,
norodul spălat de ape subt pietre.
Seara se-ntâmplă mulcom s-ascult
în mine cum se tot revarsă
poveştile sângelui uitat de mult.
Binecuvânt pânea şi luna.
Ziua trăiesc împrăştiat cu furtuna.

Cu cuvinte stinse în gură
am cântat şi mai cânt marea trecere,
somnul lumii, îngerii de ceară.
De pe-un umăr pe altul
tăcând îmi trec steaua ca o povară.»
(Biografie)

Roadele muncii pe tărâm poetic sunt culegerile de versuri “Lauda somnului” (1929), “La cumpăna apelor” (1933) şi “La curţile dorului” (1938), unde, mai ales, pătrunde ecoul anilor lungi trăiţi departe de ţară, apoi piesele de teatru “Meşterul Manole” (1927), “Cruciada copiilor” (1930) şi “Avram Iancu” (1934). Admiraţia stăruitoare a gândito­rului pentru Goethe îşi găseşte o expresie cuprinzătoare în eseul “Daimonion” (1930).

«Tu eşti în vară, eu sunt în vară. În vară pornită
către sfârşit, pe muche-amândoi la cumpăna apelor.
Cu gând ducăuş – mângâi părul pământului.
Ne-aplecăm peste stânci, subt albastrul neîmplinit.

Priveşte în jos! Priveşte-ndelung, dar să nu vorbim.
S-ar putea întâmpla să ne tremure glasul.
Din poarta-nălţimei şi până-n vale
îmbătrâneşte, ah, cât de repede, apa. Şi ceasul.

E mult înapoi? Atâta e şi de-acum înainte
cu toate că mult mai puţin o să pară.
Ne-ascundem – stins arzând – după năluca de vară.
Ne-nchidem inima după nespuse cuvinte.

Poteca de-acum coboară ca fumul
din jertfa ce nu s-a primit. De-aici luăm iarăşi drumul
spre ţărna şi valea trădate-nmiit
pentr-un cer chemător şi necucerit.»
(La cumpăna apelor)

Începând cu “Eonul dogmatic” (1931), Blaga încredinţează tiparului lucrările care vor alcătui sistemul său filosofic. Dintre ele, “Spaţiul mioritic”, apărut în 1936, anul când e ales membru al Academiei Române, cunoaşte un deosebit ecou. Devine profesor la Universitatea „Regele Ferdinand” din Cluj, unde se creează pentru el o catedră specială de filosofia culturii (1939-1948). Pe măsură ce hitlerismul câştigă teren în Europa, Blaga ţine să ia distanţă mereu sporită faţă de doctrinele rasiste şi expansioniste. Părăseşte în 1942, demonstrativ, asociaţia Astra, fiindcă în statutele ei se introduseseră discriminări etnice.

 «Prin vegherile noastre – site de in -
vremea se cerne, şi-o pulbere albă
pe tâmple s-aşază. Aurorele încă
se mai aprind, şi-asteptam. Asteptam
o singură oră să ne-mpărtăşim
din verde imperiu, din raiul sorin.
Cu linguri de lemn zăbovim lângă blide
lungi zile pierduţi şi străini.
Oaspeţi suntem în tinda noii lumini
la curţile dorului. Cu cerul vecini
cu toate că mult mai puţin o să pară.
Aşteptam să vedem prin columne de aur
Evul de foc cu steaguri paşind,
şi fiicele noastre ieşind
sa pună pe frunţile porţilor laur.

Din când în când câte-o lacrim-apare
şi fără durere se-ngroaşă pe geană.
Hrănim cu ea
Nu ştim ce firavă stea.»
(La curţile dorului)

Pe măsură ce sistemul său filosofic îşi dezvăluie, mai ales prin cheia lui de boltă, “Diferenţialele divine” (1940), caracterul, relaţiile autorului cu Nichifor Crainic şi ortodoxismul gândirist intră în criză. Spiritul liber al poetului faţă de dogmele creştinismului răsăritean îi atrag atacuri violente chiar în revista la întemeierea şi afirmarea căreia avusese o contribuţie esenţială. Comparat cu Iulian Apostatul, e acuzat că „are pe dracu în el” şi că se ridică împotriva lui Dumnezeu, dintr-un „păcătos” orgoliu intelectual. După ruptura de „Gândirea”, scoate revista „Saeculum” (1943-1944), unde răspunde criticilor aduse sistemului său.
În anii războiului, publică ultima culegere de versuri, antumă, “Nebănuitele trepte” (1943) şi piesa de teatru “Arca lui Noe” (1944). Apar de asemenea scrierile filosofice, care conţin expunerea sistemului speculativ al lui Blaga, grupate în “Trilogia cunoaşterii” (1943), “Trilogia culturii” (1944) şi “Trilogia valorilor” (1946).
Îndepărtat din învăţământul universitar în 1948, este angajat ca bibliotecar la Biblioteca din Cluj a Academiei Republicii Populare Române (din 1954, director adjunct), cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie şi Filosofie (1949-1953) şi apoi pe lângă Secţia de istorie literară şi folclor a Academiei, Filiala Cluj. Elaborează pentru aceasta lucrările “Gândirea românească” în Transilvania în secolul al XVIII-lea şi “Experimentul şi spiritul matematic”, amândouă tipărite postum, în 1966 şi, respectiv, în 1969.

«Vulturul ce roteşte sus
va fi atunci de mult apus.

Lângă Sibiu, lângă Sibiu, prin lunci
numai stejarii vor mai fi şi atunci.

Mai aminţi-mă-vă un trecător
vreunui străin, sub ceasul lor?

Nu cred să mă vestească cineva
căci basmul ar începe-aşa:

Pe-aici umblă şi el şi se-ntorcea mereu,
contimporan cu fluturii, cu Dumnezeu. (1943)»
(Cântec pentru anul 2000)

După culegerea de aforisme “Discobolul” (1945) nu mai poate publica, deşi scrie foarte mult, decât traduceri: Goethe, Faust (1955), Din lirica universală (1957) şi Lessing Opere (I-II, 1958). Este propus în 1959 de Academia Suedeză la Premiul Nobel. Revine în viaţa literară, puţin înainte de moarte, cu colaborări la revista „Steaua” (versuri) şi „Contemporanul” (articole). Lasă în manuscris ciclurile de poezii “Vârsta de fier. 1940-1944″, “Cântecul focului”, “Corăbii cu cenuşă” şi “Ce aude unicornul”, apărute postum în ediţia Opere (I-XII, 1974-1995), autobiografia “Hronicul şi cân­tecul vârstelor”, piesa “Anton Pann”, romanul “Luntrea lui Caron”, precum şi lucrările filosofice “Aspecte antropologice” şi “Fiinţa istorică”.
Opera literară şi cea filosofică ale lui Blaga au crescut într-o osmoză perfectă, versurile autorului fiind ecoul trăirii lirice a meditaţiilor sale, după cum piesele de teatru izvorăsc din conflictele pe care gânditorul le-a surprins, reflectând asupra sensurilor unor eresuri locale. La rândul lui, sistemul metafizic construit de poet vădeşte o mare anvergură imagistică şi acor­dă o încredere deosebită puterii sugestive a metaforei, folosită frecvent şi învestită cu o funcţie gnoseologică principală.

«În noapte undeva mai e
tot ce-a fost şi nu mai e,
ce s-a mutat, ce s-a pierdut
din timpul viu în timpul mut.
În Hades e – tot ce-a trecut
Din aheronticul ţinut
vin toate amintirile.
În Hades e – tot ce-a trecut
prierii şi iubirile.»
(În noapte undeva mai e)

«Prin lumea poveştilor
zumzetul veştilor.

Prin murmurul mărilor
plânsetul ţărilor.

Prin lumea aievelor
cântecul Evelor.

Prin vuietul timpului
glasul nimicului.

Prin zvonul eonului
bocetul omului.»
(Ce aude unicornul)

A ocupat în cadrul grupării de la „Gândirea” o poziţie aparte (întruchipând o „stângă” a acesteia, după cum a ţinut să precizeze, adică o aripă nonconformistă, neliniştită, iscodi­toare, înclinată spre abateri de la linia strict tradiţionalist-ortodoxistă). Dacă interesul pentru arhaitate, primitivism, practici magice, plăsmuiri mitice şi reprezentări proprii creştinismului răsăritean (sofianicul) îl apropia de gândirism, alte preferinţe, cum ar fi simpatia autorului pentru expe­rienţele artistice moderne, îi dictau distanţări nete de acesta.

Blaga s-a numărat printre primii care a vorbit la noi cu admiraţie de Edvard Munch şi Van Gogh, de Barlach şi Arhipenko; a trecut o vreme drept „avangardist” şi a practicat în lirica şi teatrul său estetica expresionismului, descoperit şi asumat pe vremea studiilor la Viena. Avea să mărturisească mai târziu că se simte foarte apropiat de Brâncuşi, dar sub raportul unui „tradiţionalism metafizic”, care detestă pitorescul etnografic sămănătorist şi caută nota diferenţială autohtonă în aprioris­mul inconştient. De asemenea, nu recunoştea ortodoxiei deţinerea „adevărului revelat”, ci o socotea, ca şi pe alte cre­dinţe religioase, o izvodire culturală, cu o amprentă stilistică proprie, adică o reprezentare subiectivă, deformată a realităţii. A şi intrat, până la urmă, în conflict cu directorul „Gândirii”, vechiul său prieten Nichifor Crainic, şi şi-a atras fulgerele acestuia.
Foarte ardelean, prin atmosfera şi universul figurativ al liricii sale, Blaga nu urmează totuşi tradiţia înaintaşilor săi, Andrei Mureşanu, G. Coşbuc, O. Goga, Aron Cotruş, tribuni ai luptei naţionale şi sociale, ci practică o poezie cosmică, străbătută de fiori metafizici, în spirit eminescian. Vine apoi cu o formaţie filosofică, literară şi artistică, precumpănitor ger­mană, când majoritatea confraţilor săi se mişcau în raza culturii franceze. Toate acestea îl singularizează în peisajul intelectual românesc interbelic, dar, paradoxal, nu-i răpesc facultatea de a fi foarte reprezentativ. El e, ca şi Eminescu, Creangă, Coşbuc, Sadoveanu, unul dintre scriitorii care în­truchipează cel mai grăitor particularităţile spiritului naţional.

«Iubeşti – când ulciorul de-aramă
se umple pe rând, de la sine
aproape, de flori şi de toamnă,
de foc, de-anotimpul din vine.

Iubeşti – când suavă icoana
ce-ţi faci în durere prin veac
o ţii înrămată ca-n rana
străvechiului verde copac.

Iubeşti – când sub timpuri prin sumbre
vâltori, unde nu ajung sorii,
te-avânţi să culegi printre umbre
bălaiul surâs al comorii.

Iubeşti – când simţiri se deşteaptă
că-n lume doar inima este,
că-n drumuri la capăt te-aşteaptă
nu moartea, ci altă poveste.

Iubeşti – când întreaga făptură,
cu schimbul, odihnă, furtună
îţi este-n aceeaşi măsură
şi lavă pătrunsă de lună.»
(Iubire)

Eseurile sale din tinereţe, “Filosofici stilului”, “Feţele unui veac”, “Fenomenul originar”, “Ferestre colorate”, îl arată preocupat de morfologia culturii. Pe linia Frobenius, Dilthey, Spengler, Blaga caută înclinaţii care disting de-a lungul vremurilor ansam­blul creaţiilor spirituale (literare, artistice, arhitectonice, filosofice, religioase, ştiinţifice etc.) ale diverselor popoare, cum ar fi: tipicul, individualul, stihialul. Eseurile din tinereţe aduc o viziune inedită, la noi, asupra istoriei culturii şi dovedesc o arie de cunoştinţe foarte întinsă, precum şi facultăţi asociative legate de înzestrarea poetică. Se remarcă din capul locului şi atracţia exercitată asupra sa de spiritul „ingenuu”, „copilăros”, „anonim”, pe care îl regăseşte în arta modernă, simbolică, expresionistă, constructivistă sau abstractă. Simpatia pentru formele de viaţă arhaice şi pentru primitivitatea naturală alunecă inevitabil către o mitizare a satului; acesta ar trăi, după Blaga, în „zarişte cosmică” şi având conştiinţa unui destin „ema­nat din veşnicie”.

«Dragă-mi este dragostea
bântuită de sprâncene,
de sprâncene pământene,
lungi, pieziş-răsăritene.

Dragă-mi este dragostea,
soarele din an în veac,
dragostea ce poartă-n ea
moarte-ades şi-ades un leac.

Spune-se că-n holdă coaptă
macul îl dezbraci c-o şoaptă.
Dragă-mi este dragostea
care zice: nu şi da.

Dragă-mi este dragostea,
mare face inima,
mare pe cât lumea-zare,
mică pe cât lacrima.

Dragă-mi este dragostea
care face stea şi stea
din pământurile noastre -
prin poienile albastre.

Sângele îşi ştie visul.
Dragă-mi este dragostea
cu-nălţimile şi-abisul
şi cu ce mai are-n ea.

Dragă-mi este dragostea -
locului nu pot s-o ţin,
căci frumseţea ei dispare
în frumseţile-i ce vin.

Dragă-mi este dragostea,
dragă uneori furtuna
şi-un păcat pe care-l arde
pe la miezul nopţii luna.

Din aleanul trupului
sufletul se naşte.
Dragă-mi este dragostea
ce de ani mă paşte.

Dragostea ne-o ţină zeii,
să ne-ncânte funigeii
ca urzeala inului
firele destinului.»
(Catrenele dragostei)

Poetul aparţinea mediului intelectualităţii rurale ardeleneşti, care îşi apărase identitatea numai printr-o obstinată rezistenţă conservatoare faţă de orice schimbare a stilului de viaţă tradiţional. Gândirea lui Blaga, în antiistoricitatea sa stăruitoare (interesul pentru tiparele inconştiente, nemodifi­cabile prin evoluţia societăţii), atenţia acordată miturilor, practicilor magice, permanenţelor ancestrale (eresurilor) se fac ecoul acestor aprehensiuni faţă de efectele civilizaţiei.

Gândirea lui Blaga se mişcă în interiorul curentului „filosofiei existenţei” (Lebensphilosophie), cu o priză deosebită asupra spiritelor la începutul secolului al XX-lea, epocă de războaie şi revoluţii, înclinată a face din „viaţă”, tocmai pentru că aceasta devine foarte primejduită, principalul obiect al interogaţiei intelectuale. De aici, adâncirea opoziţiei romantice mai vechi între cultură şi civilizaţie. Ultima ar satisface nevoile existenţei omului „întru imediat, autoconservare şi securitate”, fiind prin urmare nedefinitorie pentru natura umană. Omul şi-a manifestat felul său de a fi aparte numai acolo unde trăieşte „întru mister şi revelare”. Iar aceasta se petrece exclusiv în planul culturii.

«Şi vine toamna iar’
ca dup-un psalm aminul.
Doi suntem gata să gustăm
cu miere-amestecat veninul.

Doi suntem gata s-ajutăm
brinduşile ardorii
să înflorească iar’ în noi
şi-n toamna-aceasta de apoi.

Doi suntem, când cu umbra lor
ne împresoară-n lume norii.
Ce gânduri are soarele cu noi –
nu ştim, dar suntem doi.»
(Cântec în doi)

«Eu nu strivesc corola de minuni a lumii», iniţial, Lucian Blaga şi-a formulat crezul poetic. Sunt exprimate aici arta sa poetică şi esenţa gândirii sale filozofice, într-o metaforă globală a cărei izbitoare noutate încântă şi emoţionează prin originalitate.

«Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.»
(Eu nu strivesc corola de minuni a lumii)

 

Întreaga poezie este construită pe antiteza lumină-întuneric. Întunericul e deţinătorul tainelor şi al vrajei, al incantaţiei. Lumina raţiunii ucide aceste taine şi sugrumă vraja lor. Dar poetul este posesorul unei alte lumini, «lumina mea», opusă «luminii altora», lumina intuiţiei bergsoniene, lumina iubirii, lumina trăirii existenţialiste, care îl umple «cu largi fiori de sfânt mister».
Lucian Blaga e maestru în selectarea cuvintelor cu cea mai bogată putere de sugestie şi cu rezonanţe adânci în stările emoţionale. Prin excelenţă metaforică, expresia poeziei lui Blaga stârneşte emoţii estetice de largă şi profundă vibraţie, legând ecouri folclorice cu ingeniozităţi stilistice moderne. În scrisul lui Blaga poezia este prezentă ca un miez de foc pururi viu, ale cărui flăcări joacă pe comorile gândirii lui mitice şi fascinează pe cititor. E poetul care a ieşit în soare, i-a iubit lumina, dar a lăsat şi umbra unei filozofii tulburi a vremii, pe pământul patriei.

«O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă,
Dumnezeule, dar ce era să fac?
Când eram copil mă jucam cu tine
şi-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie.
Apoi sălbăticia mi-a crescut,
cântările mi-au pierit,
şi fără să-mi fi fost vreodată aproape
te-am pierdut pentru totdeauna
în ţărână, în foc, în văzduh şi pe ape.

Între răsăritul de soare şi-apusul de soare
sunt numai ţină şi rană.
În cer te-ai închis ca-ntr-un coşciug.
O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea
decât cu viaţa,
mi-ai vorbi. De-acolo unde eşti,
din pământ ori din poveste mi-ai vorbi.

În spinii de-aci, arată-te, Doamne,
să ştiu ce-aştepţi de la mine.
Să prind din văzduh suliţa veninoasă
din adânc azvârlită de altul să te rănească subt aripi?
Ori nu doreşti nimic?
Eşti muta, neclintita identitate
(rotunjit în sine a este a),
nu ceri nimic. Nici măcar rugăciunea mea.

Iată, stelele intră în lume
deodată cu întrebătoarele mele tristeţi.
Iată, e noapte fără ferestre-n afară.
Dumnezeule, de-acum ce mă fac?
În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup
ca de-o haină pe care-o laşi în drum.»
(Psalm)

 

 

Lucian Blaga moare la 6 mai 1961, la Cluj.

Opera

Poemele luminii, Sibiu, 1919;
Pietre pentru templul meu, Sibiu, 1919;
Paşii profetului, Cluj, 1921;
Zamolxe, Cluj, 1921;
Cultură şi cunoştinţă, Cluj, 1922;
Tulburarea apelor, Cluj, 1923;
Filosofia stilului, Bucureşti, 1924;
În marea trecere, Cluj, 1924;
Feţele unui veac, Arad, 1925;
Daria, Cluj, 1925;
Fapta. Învierea, Bucureşti, 1925;
Fenomenul originar, Bucureşti, 1925;
Ferestre colorate, Arad, 1926;
Meşterul Manole, Sibiu, 1927;
Lauda somnului, Bucureşti, 1929;
Daimonion, Cluj, 1930;
Cruciada copiilor, Sibiu, 1930;
Eonul dogmatic, Bucureşti, 1931;
Cunoaşterea luciferică, Sibiu, 1933;
La cumpăna apelor, Sibiu, 1933;
Cenzura transcendentă, Bucureşti, 1934;
Avram Iancu, Sibiu, 1934;
Orizont şi stil, Bucureşti, 1936;
Spaţiul mioritic, Bucureşti, 1936;
Geneza metaforei şi sensul culturii, Bucureşti, 1937;
La curţile dorului, Bucureşti, 1938;
Artă şi valoare, Bucureşti, 1939;
Diferenţialele divine, Bucureşti, 1940;
Despre gândirea magică, Bucureşti, 1941; ediţie prefaţată de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1992;
Poezii, Bucureşti, 1942;
Opera dramatică, I-II, Sibiu, 1942;
Religie şi spirit, Sibiu, 1942;
Ştiinţă şi creaţie, Sibiu, 1942;
Nebănuitele trepte, Sibiu, 1943;
Trilogia cunoaşterii, Bucureşti, 1943; ediţia II, Bucureşti, 1993;
Arca lui Noe, Sibiu, 1944;
Trilogia culturii, Bucureşti, 1944; ediţia II, Bucureşti, 1994;
Discobolul, Bucureşti, 1945;
Trilogia valorilor, Bucureşti, 1946; ediţia II, Bucureşti, 1996;
Despre conştiinţa filosofică, I-II, Cluj, 1947; ediţia II, ediţie îngrijită de Doru Blaga şi I. Maxim, prefaţă de H. Wald, Timişoara, 1974;
Poezii, ediţie îngrijită şi prefaţă de G. Ivaşcu, Bucureşti, 1962;
Hronicul şi cântecul vârstelor, ediţie îngrijită şi prefaţă de G. Ivaşcu, Bucureşti, 1965; postfaţă de Ioan Holban, Bucureşti, 1990;
Versuri, ediţie îngrijită şi prefaţă de Aurel Rău, Bucureşti, 1966;
Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea, ediţie îngrijită de G. Ivaşcu, Bucureşti, 1966;
Poezii, ediţie îngrijită de G. Ivaşcu, Bucureşti, 1967;
Zări şi etape, ediţie îngrijită de Doru Blaga, prefaţă de D. Ghişe, Bucureşti, 1968;
Poezii, I-II, ediţie îngrijită de G. Ivaşcu, prefaţă de Mircea Tomuş, Bucureşti, 1968;
Experimentul şi spiritul matematic, prefaţă de Călina Mare, Bucureşti, 1969;
Teatru, ediţie îngrijită şi prefaţă de Eugen Todoran, Bucureşti, 1970;
Scrieri despre artă, ediţie îngrijită şi introducere de Emil Manu, prefaţă de D. Micu, Bucureşti, 1970;
Nouăzeci de poezii – Novanta liriche, ediţie bilingvă, traducere de Mariano Baffi, prefaţă de Edgar Papu, Bucureşti, 1971;
Isvoade, ediţie îngrijită de Doru Blaga şi Petre Nicolau, prefaţă de G. Gană, Bucureşti, 1972;
În marea trecere – En el gran correr, ediţie bilingvă, traducere şi prefaţă de Darie Novăceanu, Bucureşti, 1972;
Poezie. Teatru. Proză autobiografică, I-II, ediţie îngrijită şi prefaţă de G. Gană, Bucureşti, 1972;
Ceasornicul de nisip, îngrijită şi prefaţă de Mircea Popa, Cluj, 1973;
Opere, I-XII, ediţie îngrijită de Doru Blaga, prefaţă de Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1974-1995;
Poeme – Gedichte, ediţie bilingvă, traducere de şi prefaţă de Wolf von Aichelburg, Bucureşti, 1974;
Poeme – Poemes, ediţie bilingvă, traducere de Veturia Drăgănescu-Vericeanu, prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 1974;
Ce aude unicornul, ediţie îngrijită şi postfaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 1975;
Nebănuitele trepte – Nehozennye stupini, ediţie bilingvă, traducere de Iuri Kojevnikov, prefaţă de Valeriu Cristea, Bucureşti, 1975;
În marea trecere – The Great Transition, ediţie bilingvă, traducere de Roy Mac-Gregor Hastie, prefaţă de I.D. Bălan, Bucureşti, 1975;
Poemele luminii – Poems of Light, ediţie bilingvă, traducere de Don Eulert, Ştefan Avădanei, M. Bogdan, prefaţă de Const. Ciopraga, introducere de Don Eulert, Bucureşti, 1975;
Aspecte antropologice, îngrijită şi prefaţă de I. Maxim, Timişoara, 1976;
Poeme – Poems, ediţie bilingvă, traducere de I. Codreanu, prefaţă de Lucian Raicu, Bucureşti, 1976;
Fiinţa istorică, ediţie îngrijită şi postfaţă de T. Cătineanu, Cluj Napoca, 1977;
Încercări filosofice, îngrijită şi prefaţă de A. Ilica, prefaţă de V. Colţescu, Timişoara, 1977;
Elanul insulei, ediţie îngrijită de Doru Blaga şi G. Gană, prefaţă de G. Gană, Cluj Napoca, 1977;
Poemele luminii – Les Poemes de la lumiere, ediţie bilingvă, traducere de Paul Miclău, prefaţă de Romul Munteanu, Bucureşti, 1978;
Poemele luminii – Pesnite na svetlosta, ediţie bilingvă, traducere de Taşco Sarov, prefaţă de Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, 1979;
Poeme – Gedichte, ediţie bilingvă, traducere de Ruth Herrfurth, prefaţă de G. Gană, Bucureşti, 1980;
Poemele luminii – Poems of Light, ediţie bilingvă, traducere de Ştefan Avădanei, Bucureşti, 1981;
Mirabila sămânţă – A milagrosa semente, ediţie bilingvă, traducere de Micaela Slăvescu, prefaţă de G. Gană, Bucureşti, 1981;
Poeme – Poiemata, ediţie bilingvă, traducere de Dimos Rendis Ravanis, prefaţă de Aurel Martin, Bucureşti, 1981;
Opere, I-VI, îngrijită şi introducere de G. Gană, Bucureşti, 1982-1997;
Meşterul Manole, prefaţă de Maria Sittner-Prică, Bucureşti, 1983;
Teatru, I-II, ediţie îngrijită de Mihai Dascăl şi Doru Blaga, Bucureşti, 1984;
Poezii, ediţie îngrijită şi postfaţă de Cristian Moraru, Bucureşti, 1986;
Cunoaştere şi creaţie, Bucureşti, 1987;
Teatru, I-II, prefaţă de G. Gană, Bucureşti, 1987;
Peisaj şi amintire, Bucureşti, 1988; Poezii, Bucureşti, 1988;
Corespondenţă A-F, ediţie îngrijită de M. Cenuşă, Cluj Napoca, 1989;
Eloge du village roumain, ediţie îngrijită de Mariana Danesco şi Raul Marin, Paris, 1989;
Luntrea lui Caron, ediţie îngrijită de Doru Blaga şi Mircea Vasilescu, postfaţă de Mircea Vasilescu, Bucureşti, 1990;
Ecce tempus, Bucureşti, 1992;
Din activitatea diplomatică, I-III, ediţie îngrijită şi postfaţă de Pavel Ţugui, Bucureşti, 1995;
Opera poetică, ediţie îngrijită de George Gană şi Doru Blaga, cuvânt înainte Eugen Simion, prefaţă de G. Gană, Bucureşti, 1995;
Poemele luminii, ediţie îngrijită de Al. Condeescu, Bucureşti, 1995;
De amiciţia: Lucian Blaga – Ion Breazu. Corespondenţă, ediţie îngrijită de Mircea Curticeanu, Cluj Napoca, 1995;
Poemele luminii – Lysets digte – Poemes de la lumiere – I carmi della luce, ediţia plurilingvă, traducere de Povl Skarup, Titus Barbulesco, Eugen Lozovan, prefaţă de Eugen Lozovan, Aalborg (Danemarca), 1996;
Poezii – Poesies, ediţie bilingvă, traducere de Jean Poncet, Bucureşti, 1997;
Trilogia cosmologică, Bucureşti, 1997;
Corespondenţă de familie, ediţie îngrijită de Doru Blaga, Bucureşti, 2000.
Antologie de poezie populară, ediţie îngrijită de G. Ivaşcu, Bucureşti, 1966;
H. Marti, Intermezzo românesc, Bucureşti, 1930;
J.W. Goethe, Faust, prefaţă de Tudor Vianu, Bucureşti, 1955;
Din lirica universală, Bucureşti, 1957;
Lessing, Opere, I-II, prefaţă de Paul Langfelder, Bucureşti, 1958;
Din lirica engleză, Bucureşti, 1970.

 

 

Bibliografie

Scriitori români de azi, vol I, Eugen Simion, Ed Litera, 2002
crispedia.ro
Literatura română.Manual pentru clasa a XI-a, Ed. didactică şi pedagogigă, Buc, 1977
Istoria Literaturii Române, George Călinescu, Ed Litera, 2001
În marea trecere, Lucian Blaga, 1924
La cumpăna apelor, Lucian Blaga, 1933
La curţile dorului, Lucian Blaga, 1938
Lauda somnului, Lucian Blaga, 1929

 

«Frate, o boală învinsă ţi se pare orice carte.
Dar cel ce ţi-a vorbit e în pământ.
E în apă. E în vânt.
Sau mai departe.

Cu foaia această închid porţile şi trag cheile.
Sunt undeva jos sau undeva sus.
Tu stinge-ţi lumânarea şi-ntreabă-te:
taina trăită unde s-a dus?

Ţi-a mai rămas în urechi vreun cuvânt?
De la basmul sângelui spus
întoarce-ţi sufletul către perete
şi lacrima către apus.»
(Încheiere)

Autor : Maria Dumitrache

 
Te invitam sa dai un like paginii de Facebook Jurnalul de Drajna: