Liviu Rebreanu, scriitor, romancier, dramaturg și academician român

30 noiembrie 2018, ora 23:00, in categoria Atelier literar

 *Liviu Rebreanu, scriitor, romancier, dramaturg și academician român

“― Taci!… Taci!… Taci!…
O prăvălise pe sofa şi, cu genunchiul drept, îi zdrobea sânii. Degetele şi le înfipsese în gâtul ei plin şi alb, parc-ar fi vrut să înăbuşe un răspuns de care se temea. Îi simţea corpul zvârcolindu-se, întocmai ca sub o îmbrăţişare fierbinte, şi zvârcolirea îl înfuria mai nătâng.

― Taci!… Taci!…
Repeta acelaşi cuvânt, cu acelaşi glas horcăit, forâind pe nas rar, prelung. Ochii lui umflaţi nu vedeau totuşi nimic, ca şi când s-ar fi coborât peste ei un obositor văl roşu… Într-un târziu, o atingere molatecă îi cuprinse braţele, numai câteva clipe, şi apoi se topi, neputincioasă. El îşi dădu seama, ca prin vis, că trebuie să fie mâinile ei, încercând să se apere. Şi atunci, deodată şi foarte desluşit, îşi auzi propria-i voce, aspră, strâmbă, gâfîită, răbufnind ca dintr-o adâncime de pivniţă, îi trecu fulgerător prin gând “ce glas!” şi îndată, parcă şi-ar fi recăpătat brusc vederea, zări două globuri albe, sticloase, aproape ieşite din orbite, cu o finăreţea de vinişoare roşii încercuind o pată rotundă albastră-viorie: ochii ei înmărmuriţi într-o lucire de spaimă resemnată… Privirea îl ustura ca o mustrare nesuferită:
― Ta… a…
Vruse să strige, dar acuma sunetele i se sfărâmau în cerul gurii, hârâitoare şi uscate, iar globurile albe în aceeaşi vreme se măreau mereu şi se împreunau într-un disc cenuşiu, care apoi începea să se învârtească ameţitor împrejurul petei albastre nemişcate. Un simţământ greu de leşin îi înmuie braţele. I se părea că are să se prăbuşească şi căuta disperat un sprijin…”

(Ciuleandra)

Liviu Rebreanu se înscrie ca unul din cei mai reprezentativi scriitori pe care Transilvania i-a dat literaturii române în prima jumătate a secolului al XX – lea. Nuvelist, dramaturg, romancier, publicist, Liviu Rebreanu se află în fruntea romancierilor români din perioada interbelică şi alături de reprezentanţi de seamă ai romanului din literatura universală. Romanele sale au provocat un viu interes încă de la apariţie şi au fost tălmăcite în majoritatea limbilor europene.

Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885 în Târlişiua – fostul comitat SOLNOC – DOBÂCA – azi judeţul Bistriţa-Năsăud.

Liviu era întâiul fiu din cei paisprezece copii ai învăţătorului Vasile Rebreanu (1863-1914) originar din CHIUZA şi ai Ludovicăi (1865-1945) (n. DIUGANU) din Beclean, ambii provenind din familii de ţărani liberi grăniceri de pe Valea Someşului. Vasile Rebreanu a fost coleg de şcoală cu George Coşbuc. A publicat în Tribuna lui Ioan Slavici câteva încercări literare.

Liviu a făcut primele clase cu tatăl său în localitatea MAIERU – (1891-1895) localitate de care îşi amintea cu nostalgie când trece la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud: „De la Maieru la Năsăud, cale de cinci ore cu trăsura,am plâns amarnic, parcă instinctul mi-ar fi spus că nu voi mai avea niciodată bucuria pe care am simţit-o în comuna mare, bogată de la poalele Ineului, cel cu zăpada eternă.”
Între anii 1897-1900 continuă studiile la liceul german din Bistriţa.
În septembrie 1900 – în urma unui concurs întră în Şcoala superioara de honvezi din SOPRON – localitate din nord-vestul Ungariei iar după doi ani trece ca bursier la Academia militară LUDOVICEUM din Budapesta.

La 1 septembrie 1905 era declarat sublocotenent de infanterie şi trimis la regimentul 2 de honvezi din garnizoana Gyula. Încă din perioada studiilor militare avea preocupări literare. Astfel că în anul 1907 avea terminat un volum de nuvele satirice în limba maghiară intitulat SZAMÁRLÉTRA (Scara măgărească).
La 12 februarie 1908 în urma unor încurcături băneşti, este silit să demisioneze din armată şi revine la Prislop unde se mutase familia.
Între 1908-1909 lucrează ca ajutor de notar în comuna Măgura Ilvei şi Nimigea şi funcţionar la primăria din VĂRAREA.
- Între 12-14 octombrie participă la Sibiu la adunarea generală a Asociaţiei pentru cultură a românilor din Transilvania şi Banat. Aici se va întreţine cu Octavian Goga, O. Tăslănuanu, I. Agârbiceanu cât şi cu oaspeţi din Bucureşti : Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Victor Eftimiu şi alţii.

- Trece munţii şi se stabileşte în Bucureşti – 15 oct 1909, intrând în Cenaclul Convorbirilor critice sprijinit de Mihail Dragomirescu.

-Arestat la cererea guvernului maghiar (15 februarie 1910 – motivele arestării erau militare).

-Încarcerat la Văcăreşti şi extrădat (mai 1910), apoi întemniţat la Gyula.

-Eliberat în august 1910 revine la Bucureşti.

-Secretar literar al Teatrului Naţional din Craiova (1911-1912) având ca director pe Emil Gârleanu. Aici o cunoaşte pe actriţa Fanny Rădulescu (n. 1888) cu care se căsătoreşte (ian. 1912) adoptând pe fiica acesteia Puia Florica. Debutul în publicistica bucureşteană l-a făcut cu nuvela Volbura dragostei în revista Convorbiri critice din 25 octombrie 1909 – republicată ulterior cu titlul Cântecul iubirii .

În 1912 – debut editorial cu volumul de nuvele Frământări – tipărit la Orăştie. Schiţele şi nuvelele publicate în periodice – Convorbiri critice, Universul literar, Viaţa românească – vor fi publicate în volumele Golanii (1916), Mărturisire (1916), Răfuiala (1919) – pe când era redactor la revista Sburătorullui Eugen Lovinescu.

În noiembrie 1920 într-o nouă varianta apărea romanul Ion – întâia capodoperă a scriitorului şi cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii române în opinia lui Eugen Lovinescu. Recenzii entuziaste i-au consacrat în Viaţa Românească Tudor Vianu, Octav Botez, dar mai puţin favorabile din partea teoreticienilor curentului literar sămănătorist, în frunte cu Nicolae Iorga, Garabet Ibrăileanu şi alţii.

În urma unui raport a lui I. Al. Brătescu Voineşti, Academia Română i-a oferit scriitorului pentru romanul „Ion” marele premiu Năsturel-Herescu. Astfel ne apare în acei ani de muncă febrilă Rebreanu – în amintirea lui Tudor Vianu : „Îl vedeam în cafeneaua literară a vremii în salonul lui Lovinescu, cu statura lui înaltă, cu mâini mari, cu grumazul puternic, albit încă de pe atunci, azvârlind cu smucituri ale capului şuviţa rebelă alunecată pe frunte. Privea stăruitor cu ochii lui albaştri cam vitroşi, şi pe faţa depigmentată şi palidă se citea maitotdeauna osteneala.Când se arată în lume Rebreanu părea ca un om beat de muncă ieşitparcă atunci din galeriile unei mine sau din dogoarea marilor furnale.Oficiul lui esenţial se desfăşura la masa de lucru, alături de bucătărieunde clocotea a douăzecea ceaşcă cu cafea a nopţii, lângă robinetul sub care îşi punea din când în când fruntea înfierbântată.”
Piesele de teatru Cadrilul, Plicul, Apostolii – au fost reprezentate pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti.

“― Dumneavoastră nu cunoaşteţi ţăranul român, dacă vorbiţi aşa! Ori îl cunoaşteţi din cărţi şi din discursuri, şi atunci e mai trist, fiindcă vi-l închipuiţi martir, când în realitate e numai rău, şi prost, şi leneş!

Ilie Rogojinaru sfârşi, gâfâind de convingere. Îşi şterse chelia sfătoasă cu o batistă mare tărcată şi îşi smuci mustaţa groasă,pleoştită, din care câteva fire i se încurcaseră, supărându-l, încolţurile gurii. Era arendaşul moşiei Olena-Dolj. Slăninos şi burtos, cu gât de taur şi capul rotund, avea nişte ochi căprui săltăreţi şi o figură jovială, parcă pornită mereu numai spre bucurii.Se uită la tovarăşii de compartiment, văzu că nu i-a convins şi continuă să gâfâie mai tare. Atunci Simion Modreanu, director în Ministerul de Interne, îmbrăcat cu multă cochetărie, tuşi uşor, să-şi dreagă glasul, şi rosti sentenţios:

― Domnul meu… domnule Rogojinaru, un lucru rămâne indiscutabil: că noi toţi, dar absolut toţi, trăim de pe urma trudei acestui ţăran, aşa prost, şi leneş, şi rău cum îl categoriseşti dumneata!

Arendaşul fu atât de uimit, că nici nu mai putu răspunde. Scoase iar batista, să-şi răcorească tâmplele. În clipa aceea, apăru conductorul trenului, reclamând, cu respectul cuvenit clasei întâi,biletele pentru Bucureşti. Rogojinaru se însenină, ca şi când i-ar fi venit mântuirea:

― Cum, şefule, sosirăm? Ei, bravo! Bine-am mers, n-am ce zice…

― Adineaori am lăsat Chitila, observă conductorul, schiţând un zâmbet drept răspuns la bonomia arendaşului şi luând biletele de la ceilalţi călători.

În răstimp, dintr-un portofel ca o geantă, Rogojinaru scoase o foaie galbenă pe care o arătă conductorului cu o mândrie osten-tativă:
― Poftim, şefule!… În vremurile astea grele se mai cârpeşte omul cu câte-o economie, că n-o să se facă gaură în cer fiindcă un creştin merge gratis cu trenul…
Numai conductorul surâse iarăşi, retrăgându-se cu degetele la cozoroc, milităreşte.Arendaşul, însă, cuprins subit de griji, se apucă să-şi adune geamantanele, coşurile şi legăturile pe care le răsfirase în compartiment, profitând că ceilalţi nu prea aveau bagaje.
Modreanu îşi luase mai demult pe genunchi geamantănaşul de piele fină cu cartea de vizită scoasă în evidenţă. Un căpitan de jandarmi, înalt, cu figura speriată, care se urcase numai la Găeşti, n-avea decât sabia şi o mapă, iar tânărul brun, cu mustăţile mici, negre, retezate englezeşte, îşi aşezase trusa de voiaj pe mescioara de la fereastra compartimentului.
Trenul duduia şi fumega ca un animal apocaliptic.”
(Răscoala)

 

Între anii 1928-1930; 1940-1944 – Rebreanu a fost director al Teatrului Naţional din Bucureşti, iar din 1924 până în 1934 a fost preşedintele Societăţii Scriitorilor Români. A desfăşurat de asemenea o susţinută activitate de animator cultural şi a iniţiat revistele Mişcarea literară (1924-1925), România literară (1932-1934).
Încă din 1917, Rebreanu începuse să scrie romanul ŞARPELE având ca punct de plecare drama Şt. O. Iosif – D. Anghel.
A redactat 13 capitole, dar apariţia, în 1921 a cărţii, Nataliei Negru HELIANTA- Două vieţi stinse , a determinat pe scriitor să renunţe la continuarea romanului. Liviu Rebreanu scrie romanul Pădurea spânzuraţilor (1922) o mişcătoare pledoarie pentru reabilitarea postumă a fratelui său sublocotenentul artilerist Emil Rebreanu executat prin spânzurătoare la Ghimeş în mai 1917, pentru încercarea de a trece pe front de partea românilor.
Rebreanu mărturiseşte faptul că: „Fără tragedia fratelui meu, Pădurea Spânzuraţilor sau n-ar fi ieşit deloc, sau ar fi avut o înfăţişare anemică, livrescă, precum au toate cărţile ticluite din cap, la birou, lipsite de seva vie şi înviorătoare pe care numai experienţa vieţii o zămisleşte în sufletul creatorului. Apostol Bologa însă nu are nimic din fratele meu cel mult câteva trăsături exterioare şi poate unele momente de exaltare. Tragedia lui mi-a prilejuit doar cadrul în care se petrece romanul şi puţine personaje localnice : preotul, groparul, Ilona etc.În Apostol Bologa am vrut să sintetizez prototipul propriei mele generaţii.Şovăirile lui Apostol Bologa sunt şovăiriile noastre ale tuturora, ca şi zbuciumările lui. Numai un astfel de om putea să fie personajul central al unui roman în care lupta dintre datorie şi sentiment ameninţa mereu să degenereze în frazeologie goală, patriotardă.”

Din dorinţa de a avea linişte desăvârşită în timpul creaţiei, pentru a se putea concentra, Rebreanu căuta să se izoleze fie la un prieten sau la o rudă. Astfel romanul Ciuleandra a fost scris în prima versiune în localitatea ORLAT (între Sibiu şi Sălişte) şi terminat în vara anului 1927 într-o sală de clasă a Şcolii comunale din Maieru. Romanul a fost publicat în anul 1927 – iar în anul 1930 – a fost ecranizat primul film sonor românesc. Crăişorul început la Lugoj la cumnata sa, Mărioara Sorbul a fost definitivat la ORLAT şi publicat în anul 1929 – an în care i-a fost decernat scriitorului Premiul Naţional pentru proză.
Munca la romanul Răscoala a fost tot atât de încordată şi intensă ca la romanul „Ion”. Iniţial scriitorul se gândise să trateze subiectul într-o piesă cu titlul Ţăranii, o altă variantă era o dramă cu titlul Răscoala, sau un volum de nuvele cu acelaşi titlu. Aceste proiecte au fost abandonate în favoarea romanului. Scriitorul s-a documentat la faţa locului asupra vieţii ţăranilor din vechiul regat, a studiat topografia regiunii, istoria răscoalei din publicaţiile vremii, dialogul cu oamenii. El avea să caute esenţa fenomenului istoric in universul sufletesc colectiv, contradictoriu şi agitat.
În anul 1930 Rebreanu – reuşeşte să-şi cumpere o vilă, la Valea mare (jud.Argeş) înconjurată de o vie de patru pogoane, cu livadă şi multe flori ce va deveni un loc de izolare, dar şi pentru creaţie favorit scriitorului.Aici reuşeşte să definitiveze între anii 1931-1932 romanul Răscoala.
„Din aprilie până în noiembrie 1932, scrie el, am lucrat fără întrerupere, în toate nopţile câte 9-10 ore. Eram atât de pornit pe muncă, încât după amiezile, când trebuia să mă odihnesc, mă aşezam la birou şi continuam până se însera. Toată vara n-am fost la Bucureşti, decât de 5-6 ori câte o zi, două. A fost cea mai pasionantă muncă, dar şi cea mai istovitoare. Ultima noapte, când am putut scrie sfârşit pe ultima filă, am adormit peste manuscris, gata sleit parcă de toate energiile.”

 

În mijlocul curţii, Apostol Bologa se uită împrejur, parcă ar fi fost aici întâia oară în viaţă. Ograda era mare, cu gard de uluci spre uliţă şi cu poartă nouă de scânduri, deschisă. Câteva căruţe se înşirau în fund, lângă grajduri, iar automobilul cu care venise stătea părăsit, cu uşile căscate. Casa de piatră, acoperită cu olane vechi, vastă cât o cazarmă, era stropită cu urme de schije de pe vremea când a trecut războiul peste sat şi când un obuz a explodat chiar în grădiniţa din faţă, smulgând din rădăcini perechea pomului în care şi acuma se ceartă un card de vrăbii gălăgioase… Cerul se răzbunase puţin şi umplea văzduhul cu un albastru mai blând ca totdeauna. Soarele surâdea în asfinţit, galben, slab, ca faţa unui moşneag vesel, iar lumuna aceasta săruta pământul ca o rouă binefăcătoare, răspândind bucurie şi deşteptând nădejdi pretutindeni… Apostol stătu un răstimp cu ochii spre soare, sorbind cu nesaţiu lumina zâmbitoare. Se simţea uşurat, ca şi când ar fi plâns cu lacrimi fierbinţi după o suferinţă multă vreme înăbuşită. Gândurile nu-l mai dureau, ci se supuneau, docile, voinţei lui, încât, dacă ar fi vrut, le-ar fi putut înşira frumos, pe o aţă, ca pe nişte mărgele…
Ieşi din curte. Pe uliţă, dincolo de popotă, văzu un camion încărcat cu echipamente, gata de plecare pe front. Se urcă. Voia să ajungă cât mai repede la baterie. Era grăbit.
Pe înserate sosi la divizion, să raporteze că s-a întors. Găsi pe Klapka singur în adăpostul spaţios, scriind acasă. Căpitanul îl privi lung, apoi îi strânse mâinile şi zise cu căldură:
― Acuma pot să te felicit şi eu, dragă prietene… Din toată inima!
― Adevărat, numai d-ta nu m-ai felicitat încă… adevărat, răspunse Bologa, zâmbind amar. Pentru vitejia…
― Pentru vitejia de a fi spus generalului ce i-ai spus! îl întrerupse Klapka cu un fior.
― Ai şi aflat? se miră Apostol. Oficial?
― Am aflat din înfăţişarea ta, din mândria şi liniştea ta! se însufleţi căpitanul. Nici nu e nevoie sâ-mi povesteşti ce s-a petrecut! Ochii tăi îmi spun tot, tot!… O, măcar de-aş putea fi şi eu ca tine, bărbat! Dacă am fi toţi aşa, într-un ceas s-ar sfărâma lanţurile!
Ca pe orice fricos, pe Klapka îl înfierbânta curajul şi energia altora. Ceru lui Bologa să-i istorisească din fir în păr scena cu generalul, întrerupându-l deseori cu aprobări trufaşe. Apoi când Apostol sfârşi, îl întrebă cu o curiozitate entuziastă:
― Ei, şi acuma ce ai de gând să faci?
Ochii lui Bologa licăreau blând. Răspunse de-abia peste câteva clipe, calm, parcă ar fi spus că se întoarce spre perete:
― Acuma?… La noapte voi trece la muscali!”

(Pădurea spânzuraţilor)

 

Liviu Rebreanu a mai publicat romanele: Adam şi Eva 1925; Jar 1934; Gorila 1938; Amândoi 1940. La propunerea lui Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu este ales membru actival Academiei Române. În discursul său de recepţie din 29 mai 1940, Laudă ţăranului român, îşi afirmă solidaritatea cu cei mulţi subliniind printre altele resemnarea şi încrederea în dreptatea divină a ţăranului român, dar şi năzuinţa şi încrederea într-un trai mai bun:
„De aceea azi şi încă multă vreme, spre ţăranul român trebuie să ne întoarcem necontenit. Fiindcă precum Anteu câştigă noi puteri şi devenea invincibil când atingea pământul, tot astfel creatorii români păstrând contactul spiritual cu ţăranul român vor produce opere universal preţioase şi vor servi, în acelaşi timp destinul neamului.Dar, la rândul ei, ţara nouă, pentru care ţăranul român a jertfit şi a sângerat cel mai mult, trebuie să-i înlesnească şi lui soarta mai bună ce i se cuvine.”
În răspunsul D-lui I. Petrovici se spune printre altele: „În Liviu Rebreanu este mai înainte de toate un puternic scriitor realist duşman instinctiv al artificiilor care deformează realitatea şi-i dau fireşte un aer fals sau convenţional. Chiar războiul cu vitejiile lui eroice, nu ne este descris, de acest mare epic al nostru, în chip romantic şi idealizat ci sumbru,groaznic, sinistru. Eroismul, care de altfel nu lipseşte – e îmbinat cu brutalitatea vieţii, răsărind până la urmă luminos dintr-însa. Liviu Rebreanu îşi pare mai degrabă că dezrădăcinează mulţime de stejari pentru a alcătui dintr-înşii bârnele uriaşe, ale unor construcţii deciclop. El nu cizelează excesiv stilul, dar îl animează de suflul unei puteri epice neobişnuite făcându-l năvalnic ca valul în spumă.”

După anul 1940, Liviu Rebreanu intenţiona să scrie încă un roman cu titlul„Păcală şi Tândală” o operă reprezentativă o adevărată epopee a vieţii româneşti. Romanul n-a reuşit să-l finiseze.
Se îmbolnăveşte în primăvară anului 1944, iar boala evoluează rapid astfel că la 1 septembrie 1944 se stinge din viaţă la Valea mare, în vârstă de numai cinzeci şi nouă de ani. A fost înmormântat provizoriu în 3 septembrie 1944 laValea Mare, iar după trei luni a fost reînhumat la cimitirul Bellu din Bucureşti.
Concepţia estetică a lui Liviu Rebreanu despre artă şi literatură poate fi desprinsă din conferinţele, interviuri, eseuri ale autorului. În interviul acordat la 1 ianuarie 1924, revistei Ideea Europeană, Rebreanu mărturisea: „Pentru mine arta şi mă gândesc la literatură înseamnă creaţie de oameni şi viaţă. Astfel arta, întocmai ca şi creaţia divină, devine cea mai minunată taină. Creând oameni vii, cu viaţă proprie, scriitorul se apropie de misterul eternităţii. Nu frumosul, o născocire omenească interesează în artă, ci pulsaţia vieţii. Când ai reuşit să închizi în cuvinte câteva clipe de viaţă adevărată, ai realizat o operă mai preţioasă decât toate frazele din lume.”
În continuare autorul face o profesiune de credinţă realistă referitoare la individualizarea artistică, generalizarea, modul de reprezentare a caracterelor tipice. „A crea oameni nu înseamnă a copia după natură indivizi existenţi. Asemenea realism sau naturalism e mai puţin valoros ca o fotografie proastă. Creaţia literară nu poate fi decât sinteză. Omul pe care-l zugrăvesc eu o fi având şi trebuie să aibă asemănări cu mii de oameni, cum au şi în viaţă toţi oamenii, dar trăieşte numai prin ceea ce are unic şi deosebit de toţi oamenii din toate vremurile.”
Rebreanu a fost teoreticianul scrisului anticalofil. „Prefer să fie expresia bolovănoasă şi să spun într-adevăr ce vreau, decât să fiu şlefuit şi neprecis. Strălucirile stilistice, cel puţin în opere de creaţie, se fac mai totdeauna în detrimentul preciziei şi a mişcării de viaţă.”
Rebreanu ia atitudine şi respinge orientările avangardiste impresionismul şi expresionismul în teatru, dadaismul şi ermetismul în poezie.În concepţia lui Rebreanu: „Adevăratul, preţiosul modernism, înseamnă râvna de a produce valori estetice îmbrăcate în spiritul timpului, dar cu un nivel mai înalt decât al epocii precedente. Adevăratul artist trebuie să-şi însuşească organic tot ce s-a produs valoros în domeniul său până la dânsul şi să adaoge în plus ceea ce are el. Acest adaos, acest plus este modernismul adevărat care va fi valoros indiferent dacă se va înfăţişa în hlamidă romantică, în haină realistă , sau în dantelă simbolică. Nu etichetele sunt hotărâtoare în artă, ci valoarea estetică.”
De la primele povestiri, schiţe, nuvele se poate recunoaşte efortul scriitorului cu textul menit să devină o lume, pentru proiectele de mai târziu al unei opere despre oameni, destine, viaţă. Caietele din perioada aniilor 1907-1921 ne dezvăluie modul în care s-a desfăşurat procesul de formare a scriitorului, sârguinţa pentru stăpânirea limbii române literare, a unei concepţii filosofice şi estetice. Nuvelele lui Liviu Rebreanu – insuficient apreciate la data apariţiei lor în reviste ca şi în volume aduceau în literatura vremii o lume nouă ţărănimea şi mica burghezie a satelor şi târgurilor din Nordul Transilvaniei, aflate în stăpânirea Imperiului Habsburgic. Scriitorul a realizat că vocaţia sa în literatură trebuie să fie obiectivitatea. Perspectiva asupra existenţei umane este crudă, străbătută de un fior tragic. Definiţia dată romanului de STENDHAL în Le Rouge et la noir i-a fost călăuzitoare: Stendhal afirma că „Romanul e o oglindă care se plimbă pe undrum, reflectând când azurul aerului imaculat când gunoiul şanţurilor murdare.”
La data apariţiei lui „Ion” (1920) romanul românesc număra câteva realizări notabile printre care Ciocoii vechi şi noi (1863) de Nicolae Filimon, Ciclul Comăneştenilor (1894-1910) de Duiliu Zamfirescu, Mara (1906) de Ioan Slavici, Arhanghelii (1913) de Ion Agârbiceanu, Neamul Şoimăreştilor (1915) de Mihail Sadoveanu.

“Un om mărunţel, slăbuţ, cu un barbişon alb, cu părul alb şi obrajii rumeni,cu nişte ochi negri veşnic zâmbitori şi atât de vii că privirea lor te pătrundea până în fundul sufletului. Toma Novac l-a cunoscut în casa avocatului Brebenaru, la un botez. A sosit târziu, în timpul slujbei religioase. Preotul citea şi cânta, un dascăl fonf îi răspundea, iar lumea împrejur sporovăia pe înfundate.

Singur Aleman asculta cu evlavie cuvintele evangheliei. La sfârşit, după prezentări, Novac murmură indiferent:
― Frumoasă slujbă…
― Glasul lui Dumnezeu e totdeauna frumos ― zise bătrânul cu o sclipire stranie în ochi.
Toma îl privi puţin mirat şi trecu. Schimbă câteva vorbe cu Brebenaru,apoi cu o doamnă grasă şi cocheta, apoi se întoarse iar la Aleman parcă l-ar fi atras o vrajă. Omuleţul explica unei domnişoare nerăbdătoare ca moartea,ca şi naşterea, n-are decât o însemnătate relativă în cursul adevăratei existente a sufletului. Toma Novac, cu ironia-i obişnuită, îşi arunca lozinca în cumpănă.
Bătrânul însa răspunse grav, cu o frază care se înfipse ca o suliţă în mintea profesorului:
― Moartea e o ipoteză până…
Nu se mai despărţiră toată seara. Vorbiră numai despre viaţă şi moarte şi despre Dumnezeu. Aleman spunea lucruri ciudate, dar cu atâta candoare în privire ca Toma îl asculta cu plăcere şi numai în gând îşi zicea că are de-aface cu un naiv.
― Naivitatea e virtute divină! spuse brusc Aleman, parcă ar fi citit gândul interlocutorului său. Naivitatea, nu filosofia.
― Din păcate însa sunt tocmai profesor de filosofie ― murmură Toma zâmbind.
― Ştiu. Am fost şi eu ― urmă bătrânul, puţin aprins. Ce-i drept, nu la universitate, ci la un biet liceu. Şi am crezut în filosofie cum trebuie să fi crezut apostolii în Hristos. Dar când mi-a murit nevasta, cea dintâi, am întors spatele tuturor filosofilor. Atunci am priceput că filosofia e o jucărie de cuvinte. Un cuvânt explica alt cuvânt care lămureşte iar un cuvânt, aşa mereu,până ce, în pragul morţii, sufletul se pomeneşte gol şi părăsit în faţa lui Dumnezeu.
― Din păcate însa eu sunt necredincios, aşa că Dumnezeu… ― îl întrerupse Toma Novac, tot zâmbind, deşi mai nerăbdător.
― Eram sigur! triumfa Aleman cu o mândrie supărătoare. De altfel şi eu am fost necredincios. Când te-ai dezgustat de filosofie, nu mai vrei să crezi în nimic. Aşa şi eu, până ce mi-a murit a doua nevastă.
― Moartea converteşte de obicei pe necredincioşii care nu aşteaptă decât să creadă! făcu Novac cu un gest elegant, dar şi cam batjocoritor.
― Da, da! Fără nici o ironie, domnule profesor, se încăpăţâna bătrânul. Aşa este! Căci moartea e taina tainelor şi totodată cheia necunoscutului.
Oftă, îşi netezi barbişonul. Avea acuma ochii înlăcrimaţi şi atât de blânzi,parcă s-ar fi scufundat într-un mister. Se uita la Toma cu umilinţă şi cu căldură, încât profesorul se simţi vinovat şi se gândi să-l împace cu o vorbă bună. Înainte de-a apuca să deschidă el gura, Aleman tresări uşor, ca şi când şi-ar fi venit în fire, şi rosti, cu un ah în glas şi cu obişnuita-i privire surâzătoare:
― Iată, am alunecat! Aici e sărbătoarea vieţii şi noi vorbim despre moarte. Dacă îţi face plăcere să continuăm, vino pe la mine, domnule profesor! Ca să te ispitesc, te anunţ că am şi o bibliotecă interesantă. Când vrei să te aştept?
Toma Novac îi dădu o zi şi o oră, mai mult în glumă. Era hotărât să nu meargă. ”

(Adam şi Eva)

 

Romanul Ion al lui Liviu Rebreanu s-a impus într-o epocă în care romanul european îşi încheiase ciclul încheindu-se cu romanul psihologic al lui PROUST,cu romanul fantastic al destinului uman al lui Kafka, cu romanul de mari complexităţi stilistice al lui JOYCE. Pentru tehnica de creaţie, Liviu Rebreanu a apelat mai cu seamă la romanele lui Tolstoi, Balzac, Stendhal, Zola. Tema romanului Ion o constituie competiţia pentru pământ în condiţiile social-istorice în care pământul constituia sursă principală de existenţă. Asupra eroului principal din roman, Ion al Glanetaşului, critica literară a formulat opinii diferite. Eugen Lovinescu afirma faptul că romanul Ion a lui Liviu Rebreanu e cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii române, epopeea ţărănimii noastre prinsă în celula vieţii unui sat ardelean. „Ion este expresia instinctului de posesie a pământului, o figură simbolică mai mare decât natura, în serviciul căruia pune o inteligenţă suplă,o cazuistică inepuizabilă, o viclenie procedurală şi cu deosebire o voinţă imensă. Nimic nu-i rezistă, în faţa ogorului aurit de spice, e cuprins de beţia unei înalte emoţii; vrea să-l aibă cu orice preţ; dragostea devine şi ea o armă călită în vâlvătaia focului ce-l încinge. Prinsă la mijloc în epica luptă pentru pământ dintre Ion şi socru-său Vasile Baciu, biata Ana e o tragică victimă. Omul nobil şi milos dispare pentru a nu lăsa decât fiara.Ion e un erou stendhalian în care numai obiectul dorinţei e schimbat, pe când încordarea, tenacitatea şi lipsa oricărui scrupul moral rămân aceleaşi. Julien râvneşte cu toate resursele energiei sale plebee, la o bruscă ascensiune socială, feciorul Glanetaşului la delniţele lui Vasile Baciu cu foamea de pământ a unei vechi sărăcii.Pentru amândoi femeia e numai treapta necesară a unui scop suprem,un obiect cu valoarea unei simple vehiculări a energiilor spre posesiunea bunurilor pământeşti.”

Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române, arată că înainte acelor trei romane care i-au adus gloria, Rebreanu a scris nuvele realiste cu tematică socială promiţătoare apreciind în mod deosebit doar nuvelele Proştii, Catastrofa,Iţic Ştrul Dezertor. Împărtăşeşte opinia lui Eugen Lovinescu afirmând că autorul lui Ion poate fi considerat creatorul romanului nostru realist şi obiectiv în deplinătatea lui. Înainte de Marin Preda nimeni n-a înfăţişat în romanul românesc cu o mai rece obiectivitate pe ţărani decât autorul Răscoalei. Obiectivitatea lui Rebreanu – afirmă criticul literar e mai degrabă etică decât estetică. Romancierul vrea să creeze impresia că e un observator al lumii,omniscient lipsit de voce proprie. A spune că în romanul Ion în centru se află problema pământului este insuficient.„În centru afirmă Nicolae Manolescu se află patima lui Ion ca formă a instinctului de posesiune. Ion este victima inocentă şi măreaţă a fatalităţii biologice. El stă faţă în faţă cu un pământ stihie primară la fel de viu ca şi omul, având parcă în măruntaiele lui o uriaşă anima. Simţea o plăcere atât de mare văzându-şi pământul, încât îi venea să cadă în genunchi şi să-l îmbrăţişeze. Sub sărutarea zorilor tot pământul crestat în mii de frânturi părea că respiră şi trăieşte . Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului ca o chemare copleşindu-l. Suspină prelung umilit şi înfricoşat în faţa uriaşului – Cât pământ,Doamne! Sprijinit în coasă, pieptul i se umflă, spinarea i se îndrepta, iar ochii i se aprinseseră într-o lucire de izbândă.Se simţea atât de puternic încât să domnească peste tot cuprinsul.”

“- Nu mai pot, Ionică… Zău, nu mai pot… Crede-mă!… Mi-au amorţit degetele… Pe urmă şi struna mi s-a rupt.
- Un pic, omule, nu înţelegi? stăruie flăcăul.
Ţiganul însă se înfurie brusc, întoarce spatele, trânteşte vioara în braţele lui Holbea şi începe să blesteme cătrănit:
- Fire-ar ale dracului toate ceterele din lume, pleznire-ar acolo unde-o fi cine m-a învăţat să ţin arcuşul… Ca io-i spun cu frumosul că nu pot şi el mă omoară să mai zic… Dare-ar Dumnezeu să trăznească toate jocurile cu pe cine le-a născocit…
Ion ascultă câteva clipe mirat cum înjura Briceag. Apoi deodată se încinge ca focul şi izbucneşte răguşit:
- Ho, cioară, fi-ţi-ar neamul de râs, ho!… Şi închide pliscul că te pocnesc de-ţi sar măselele tocmai în curtea bisericii!…
Briceag a mai păţit-o cu Ion; tace. Numai după ce flăcăul se îndepărtează bodogănind, începe iar să se necăjească cu ceilalţi lăutari, pe ţigăneşte. Flăcăii îmbrăţişează pe fete, mulţumindu-le pentru joc. Fetele se zbat în braţele lor şi şoptesc cu sfială şi cu plăcere:
- Mulţumim…
Ion strânge la piept pe Ana cu mai multă gingăşie, dar mai prelung.
- Dă-mi drumul, Ionică! murmură faţa uşor, cu mulţumire în glas.
- Să vii, Anuţo… ştii tu unde! zice Ion domol.
Ana nu răspunde, privirea ei însa luceşte de bucurie.Se zmuceste să scape din îmbrăţişare, şoptind întruna moale:
- Dă-mi drumul Ionică… zău, dă-mi drumul!…
Flăcăul o trage mai aproape, cu un zâmbet aprins, o apuca cu o mâna de ţâţe şi i le strânge ca pe două mere, încât Ana sâsâie de durere.
- Să nu cumva să nu vii! repetă Ion înfingând în ochii ei o privire poruncitoare şi lacomă.Ana fuge glonţ la fete, îmbujorata şi scuturându-şi poalele de praf. Apoi potolindu-şi sufletul, spune Margaretei lui Cosma Ciocănaş, o fiinţă ursuza, voinică, cu picioare cât doniţele, cu braţe bărbăteşti şi cu o faţa osoasă roşcata:
- Şi Ionică… mereu… zău aşa…
Dar, încurcându-se, schimba repede vorba:
- Vai de mine ce căldura… toată m-am făcut o apăraie…
Margareta nu jucase şi-i era necaz pe fetele care au avut noroc. Nu răspunse nimic Anei, ci urma să privească cu jind spre ceata flăcăilor care închinau cu rachiu sau aprindeau ţigări; părea îngrijorata rău să nu se întâmple s-o poftească la joc cineva şi ea să nu bage de seamă…
Ion urmări din ochi pe Ana câteva clipe. Avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut. Tot atunci zări mai alături şi pe Florica, fata vădanei lui Maxim Oprea, cu care se ţinuse până acuma, puţin posomorâta, dar mai frumoasă ca oricând. Flăcăul clipi aspru, ca şi când ar fi vrut să-şi alunge un gând din creieri, şi strigă la un băieţel:
- Aduseşi, bre?
- Adus, bade Ionica – făcu copilul cu importanţa. Am dat-o lelii Zanobiei,s-o ţie…
Şi, în vreme ce Ion se duse spre grupul unde era mamă-sa,băieţelul urmă:
- L-a făcut tare jupanul, bade, s-a pus zece bucatele de zahăr,de zice ca-imai bun ca mierea…
Zenobia, cu sticla de rachiu în mâna, se plângea Todosiei,vădanei, de un afurisit de junghiu care o tăia prin sale de câteva zile şi nu-i mai trecea.
- Ia dă sticla ceea, mama! zise Ion scurt şi înghiţi îndată o duşcă zdravănă.Da d-ta bei o leacă?
- Lasă-mă pe mine în plata lui Dumnezeu că doar nu-s însărcinată -raspunse Zenobia luând totuşi sticla şi trăgând o gură. Aoleu, da ştiu că-i bun… Vezi numai, dragul mamii, să nu bei mult că ţi se suie la cap şi cine ştie ce pozna ţi-o veni să faci… Omul la beţie să-l ferească Dumnezeu…
Ion îi luă sticla şi-i întoarse spatele fără să-i mai asculte sfaturile.”

(Ion)

 

Cele două glasuri constituie echilibrul acestei construcţii. Glasul pământului pune în evidenţă capacitatea ţăranului de a-şi mobiliza pentru pământ toate forţele spirituale, psihologice, şi instinctele ancestrale. Pe de altă parte se naşte al doilea glas de iubire, dorinţa instinctuală de a poseda dragostea.Rebreanu a redat în romanul Ion reprezentarea artistică a spectacolului vieţii, senzaţia vieţii plenare, a muncii a vârstelor, anotimpurilor cu tot ritualul şi ceremonialul chemat să oficieze în momente decisive ale existenţei umane – naşterea, nunta, înmormântarea. Nu lipsesc şi alte elemente etnografice cum ar fi petrecerile duminicale la horă, cheful la cârciumă, balul de sfârşit de an la liceul din Armadia (Năsăud) şi altele. Nicolae Manolescu exprima faptul că: „Dintre toate romanele lui Liviu Rebreanu trei sunt capodopere. Ion rămâne paradigmatic pentru naturalismul nostru rural, cu personaje capabile de mari pasiuni, biologic motivate şi trăind într-un regim de fatalităţi din puterea cărora nici unul n-are scăpare.Răscoala e singurul roman frescă izbutit pe toată întinderea. Răscoala este o orgă imensă suflând prin mii de guri, topind amănuntele cele mai realiste într-o pastă epică densă, completă şi tăind din realitate tablouri puternice greu de uitat. Pădurea spânzuraţilor este primul nostru mare roman moral. ”

În Jurnal Liviu Rebreanu, relatează pe larg despre campaniile de presă purtate împotriva sa, adesea cu violenţe şi acuze infamante.„Am fost scriitorul cel mai crunt atacat. Nu mi-a fost cruţat nimic viaţa mea cea mai intimă cât şi activitatea mea politică. Viaţa mea n-a fost uşoară niciodată.. N-am avut daruri speciale care să-mi netezească puţin calea. Din copilărie şi până azi am trecut prin toate încercările posibile. Am suferit, m-am chinuit şi am fost umilit de viaţă în toate felurile. Am învăţat să iubesc pe om şi să fiu optimist. Pentru mine orice om e bun şi rămâne bun chiar dacă îmi pricinuieşte deziluzii. Datorită efortului depus de profesorul Nicolae Ghera şi al editurii Minerva s-a încheiat şi definitivat ediţia critică din opera unuia dintre prozatorii de frunte ai literaturii române, conştiinţă exemplară a scrisului românesc despre care Tudor Vianu mărturisea „că a dat vieţii o operă şi operei o viaţă.”

 

Nuvele

Catastrofa (1921)
Norocul (1921)
Cuibul visurilor (1927)
Cântecul lebedei (1927)
Iţic Ştrul, dezertor (1932)
Golanii

Romane sociale

Ion (1920)
Crăişorul (1929)
Răscoala (1932)
Gorila (1938)

Romane psihologice

Pădurea spânzuraţilor (1922)
Adam şi Eva (1925)
Ciuleandra (1927)
Jar (1934)

Romane poliţiste

Amândoi (1940)

 

Teatru
Cadrilul (1919)
Plicul (1923)
Apostolii (1926)

 

Note de călătorie

Métropoles, 1931, editee par Paralela 45 et Editions Autres Temps, traduction et preface de Jean-Louis Courriol, 2001. Versiunea în limba română a rămas inedită.

 

Jurnal intim

Liviu Rebreanu, Jurnal I, text ales şi stabilit de Puia Florica Rebreanu, note şi comentarii de Nicolae Gheran, Bucureşti, Minerva, 1984
Liviu Rebreanu, Jurnal II, text ales şi stabilit de Puia Florica Rebreanu, note şi comentarii de Nicolae Gheran, Bucureşti, Minerva, 1984

 

“- Ce are a face, Ionică?… N-ai colea pe prietenul Zagreanu,care-i tot de-al nostru!…
- Aş!… Zagreanu!… Noi doi anevoie o să ne înţelegem -mormăi Belciug, înnourându-se.
- Lasă că-i băiat bun, zău e bun – zise Herdelea învăluind pe Zagreanu într-un zâmbet de încredere.
- Poate numai dac-ar avea norocul să-şi găsească o nevestică bună, româncă verde, uite-aşa ca domnişoara Ghighi, poate că atunci ar pricepe care i-e chemarea în mijlocul nostru! rosti preotul mai grav.
Ghighi era să leşine de ruşine. Zagreanu însă fu cuprins de o îndrăzneală extraordinară, încât zise repede:
- Dacă domnişoara m-ar vrea, eu… eu…
- Mă rog, mă rog, asemenea lucruri serioase nu se pun la cale în uliţă! îl întrerupse d-na Herdelea cu o blândeţe neobişnuită.Vino pe la noi, şi te primim cu dragă inimă…
Totuşi Zagreanu, spre a-şi potoli avântul, apuca mâna Ghighitei şi o sărută prelung.
Brişca porni la pas, căci Zagreanu îi însoţea pe jos. În faţa casei lor din capul satului se opriră puţin.
Zenobia care şedea posomorâtă pe prispă veni la trăsură, vorbi despre Ion, plânse cu sughiţuri şi în cele din urmă afurisi pe George și tot neamul lui Toma.
- Bietul Ion! zise d-na Herdelea. Iute s-a mai prăpădit… Se vede c-așa i-a fost scris!…”
(Ion)

 

 

Bibliografie:

Ion, Liviu Rebreanu, ed Litera, 2001
Răscoala, Liviu Rebreanu, ed Litera, 2002
Pădurea Spânzuraţilor, Liviu Rebreanu, ed Litera, 2002
Adam şi Eva, Liviu Rebreanu, ed Litera, 2001
Ciuleandra, Catastrofa şi alte nuvele, Liviu Rebreanu, ed Litera, 2002
Istoria Literaturii Române, George Călinescu, ed Litera, 2001
crispedia.ro

 

 

Autor: Maria Dumitrache

 
Te invitam sa dai un like paginii de Facebook Jurnalul de Drajna: