Leonid Dimov, poet şi traducător

19 septembrie 2018, ora 00:12, in categoria Atelier literar, Cultura, Maria Dumitrache

«Fugă

In cetăţi de piatră cu cer de cărbune
Fluieră grilajele sub mai multe lune
Te-am strâns în palmă şi te-am făcut mică
Fierbinte-n căuşul cu ţară peltică
Să-ţi răsuceşti coapsele prin visuri arse
Gâdilând burice de degete-ntoarse
Simt cum râzi în pumn ocrotită
Şi linia vieţii o şerpui grăbită,
Ai scos călâile din cuibul de piele
Să le-nţepe gerul de după zăbrele
Când alerg, uriaş, prin cetăţi streine
Ducându-te, pasăre-n pumn, pe tine.»

Leonid Dimov s-a născut la 11 ianuarie 1926, Ismail, judeţul Ismail, România Mare. Este fiul Nadejdei Dimov. Când avea trei ani s-a stabilit împreună cu bunicii la Bucureşti. Îşi ia baca­laureatul, în 1944, la Colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti, după care face studii, fără să le încheie, la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, la Institutul de Teologie Ortodoxă, la Facultatea de Drept şi la Facultatea de Biologie din Bucureşti. Membru al Partidului Comunist Român din 1944, este exclus în 1950, după ce în 1945 îşi depusese carnetul. Lucrează ca redactor la revista „Studentul român”, la Agerpres, la Institutul Româno-Sovietic şi la revista „Arta plastică”. În anii 1958 şi 1959 este încarcerat la Jilava pentru „insulte la adresa lui Stalin”. Debutează în „Revista Colegiului «Sf. Sava»” (1943) şi editorial, cu volumul Versuri (1966).

Tudor Arghezi sau Ion Barbu – poezie „leneşă”, fără mesaj, „surd mârâit la săgeata Ideii” sau, dimpotrivă, „lumea purificată până la a nu mai oglindi decât figura spiritului nostru”, „act clar de narcisism” -, cei doi mari poeţi, cu for­mulele lor de creaţie atât de diferite, cu esteticile lor divergente, se „întâlnesc”, în mod paradoxal, în lirica lui Dimov. E dificil de explicat această stranie simultaneitate a modelelor, această simbioză realizată din materii atât de străine una de alta. Iată-l mai întâi pe Arghezi, cel din Testament, decupat impecabil (ca tonalitate, ca ritm, ca lexic chiar) pentru a coagula tot un fel de artă poetică: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte, / Decât un nume adunat pe-o carte. / În seara răzvrătită care vine / De la străbunii mei până la tine, / Prin râpi şi gropi adânci, / Suite de bătrânii mei pe brânci, / Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă. / Cartea mea-i, fiule, o treaptă.”

«Jurnal

Stau norii prinşi de barbă în ţepii lunguieţi
Ai turlelor ciocnite cu vergi în cantilenă
Si linişte de Paşte împinge la pereţi
Podeaua cea vărgată ca burta de balenă

De bine mă cutremur şi-mi amintesc un an
Cu lumea despicată, zâmbind din măruntaie.
Erai o nimfă albă cu colţul diafan,
Sub merele de piatră, uitată în copaie.

Şi cum râdeau în casă ghiciţi după perdea,
Domesticiţi, cocorii, întemeind o spiţă,
Cum sfârâia prin uşă din încăperea mea
Bumbacul fantomatic fugind din jurubiţă.

Apoi, ca un vehicul oprind din loc în loc
O treflă de-ntuneric s-a repetat pe toate,
Si simt cum, lângă tine, în palma caldă joc
O purpură rotundă de bile numărate.»

Iar la Dimov, poemul Destin cu cioburi începe aşa: „Crâşmarul aplecat peste tejghele / înfige-n noapte şiş, până-n prăsele; / La masa cu clondire de răvac / S-au aşezat strămoşii mei şi tac. / Ştiu, aţi venit pe drumuri cristaline / Cerşind din târg în târg, până la mine, / Reptile oarbe din care mă trag / (Ca să-mi daţi toate tainele-n vileag).” O artă poetică de semn minus, parodică, o dulce zeflemea. „Strămoşii”, muţi, dar foarte insistenţi, îl urmăresc pe urmaş până la sastisire; în plus, pe „traseu”, nu pregetă să dea pe gât „balerce de poşirci” şi să încerce „prin cuhnie, bucate.” Sunt vicleni (dar fără „mânia bunilor mei” din poemul lui Arghezi), răbdători, insinuanţi; vor aştepta, în continuare, ca urmăritul să li se alăture. Bineînţeles că acesta (eroul liric), cu tot respectul pe care îl datorează („casa – / în frac, unde v-am aşteptat cu masa”), joacă o comedie a nesupunerii şi a independenţei; dar în cele din urmă se simte că le va da satisfacţie.

«Nunţi

Cusătoresele subţiri
Aşteaptă goale prin dantele
Taxiuri lirice cu miri
La geamurile paralele.

Adolescenţi şi zâmbitori,
Ei trec uşor după cupole
Si-anină sus, de sărbători,
Planşe cu raci şi colembole.»

În modul său atât de simplu şi atât de sofisticat totodată, oniricul Dimov se raportează – cu o ironie tandră, întoarsă exclusiv asupra lui însuşi – la tradiţie; mai întâi numind-o, apoi scăpându-i şi, finalmente, predându-i-se. Revenind la Testamentul arghezian, se poate remarca imediat că atmosfera e cam sumbră, că străbunii sunt cam crunţi, în primitivismul lor arhaic şi în durerea „surdă şi amară” pe care au trebuit s-o îndure. Zdrenţele, veninul, ocara, cenuşa morţilor, bubele, mucegaiurile şi noroiul, ciorchinele de negi invocat ca element al comparaţiei, durerea „de vecii întregi”, chiar sublimate în „frumuseţi şi preţuri noi” de mânuitorul condeiului, continuă să apese ca o lespede asupra poemului, făcându-l grav, de nu chiar mohorât. De aceea şi impresio­nează zvâcnirea spirituală, creatoare: pentru că o materie grea, lutoasă, e trudnic lăsată în urmă.

Nimic din aşa ceva în poemul lui Dimov, poate doar o uşoară melancolie ce irizează versurile şi atenuează din comicul întâmplărilor. Diferenţa atât de netă vine poate din faptul că tradiţia este, acum, una culturală. Trecutul este poezie. Cât de mult îl provoacă acest „trecut” poetic pe oniricul Dimov, se poate vedea şi din insistenţa cu care el îl actualizează, folosind anumite tipare argheziene. Este vorba, mai întâi, de acea sincopare a versurilor (sparte în propoziţii scurte, gâfâite) care dă, la poetul „cuvintelor potrivite”, o inconfundabilă notă de dinamism şi totodată oralitate.

«Decompoziţii

Triptic oniric

I

Dacă ocolim dealul n-o să ne mai pese
Că avem mari datorii la florărese:
Florăresele funerare de lângă cenotaf.
Cum mai viscolesc anceştrii prefăcuţi în praf
Prin lumina arămie închisă litru cu litru,
Dar mai întâi să terminăm cu problema liberului arbitru
Şi pe urmă să rămânem acolo unde şedem,
Sub coroanele de crizanteme crem,
Sub inscripţiile de culori violente
Încremenite arbitrar pe monumente.
Vezi, cadavrul cu magnetofon în torace
A-nceput să coboare de pe bulumace
Rostindu-şi, la temperaturi de mii de grade,
Anateme vehemente sub tornade
De văpăi încinse până la nevăzut,
Uite, ţi s-au ivit semne de putrefacţie pe şezut,
Aşază-te o clipă să ascultăm în neştire
Orologiile bocănind în amurgire.
E jumătatea de oră lăsată plantelor să vorbească,
Sub năluci de animale nocturne, o limbă păsărească
Sunând cam aşa: li be di le, li be la bi.

Se-aude ţipătul zalelor din armura lui Hamurabi.»

Numeroase mostre din poezia lui Dimov par curat barbiene: „Elipse descrescând urmez în zbor / încet, spre centru, desfăcut în cete: / Stau zile grămădite-n coridor / De vizitiul dus ca să se-mbete. // Aşteaptă-n radă veselul vapor / Feeric, sub presiune, mugitor, / Cu ochi de căpitan ţintind lunetă. // Ci eu aici elipse noi încerc / Tot mai rotit, mai iute, mai în cerc / Şi simt un miez de suflet cum regretă” (Pe malul Styxului, II); „În ochi adânci incendii calme joc, / Desculţ, aţâţ pământul să se zbată, / Şopârle scumpe dorm ca-ntr-un ghioc / Alături de opinca-mi despicată. // Opritu-m-am din drum, aci, la mal, / Cu ce-am agonisit: căruţă, cal; / De piatră-s turmele răsfrânte-n spate // Şi scormon bucuros după caval / În sarică, nevindecat Tantal: / Un cânt să-ncerc din câte-s, încă, toate” (Pe malul Styxului, III); „Tumult inclus în anatomic tumul, / Sub albe palisade, în scizuri, / Degeaba-i strâns din vechi memorii cumul / De valuri năvălind pe alte guri” (Pe malul Styxului, IX).

Sau începutul încântătorului poem Vedeniile regelui Pepin, scris, de altfel, „în memoria lui Ion Barbu”: „Învineţea, la nuntă cu alai, / Pe frunzele de viţă, mucigai, / Iar bobul vin împurpura prin vine / De strugure. Cădeau rubine. / Stricată, bocănea la vânt palanca / Sub merii povârniţi în umbră francă. / Era o toamnă cu pomelnic surd / Pe vremea regelui Pepin cel scurt.”

«Rondelul lumânărilor

Ardea o lumânare aşezată
Pe-o altă lumânare ce ardea
Şi-n alba luminare ca de vată
M-am aşezat, tot alb, deasupra mea.

Atunci a hohotit o mască lată,
Căci, fără rost, pe-un cub de piatră grea,
Ardea o lumânare aşezată
Pe-o altă lumânare ce ardea.

Eu am plutit spre bagdadii, deodată,
Spre zeul zugrăvit, care privea
Nepăsător, pe lada înstelată
Din podul alb cum, făr-a fumega,
Ardea o lumânare aşezată.»

Detenta lui Dimov este însă mai înaltă decât o simplă pastişă, şi decupajele sale nu au nici finalitate parodică. Raportul pe care poetul postbelic îl stabileşte cu cele două voci inconfundabile ale modernităţii interbelice nu este nici de inferioritate, nici de superioritate; este vorba, mai curând, de un fel de „comerţ” intelectual-liric, de un parteneriat măgulitor pentru ambele părţi. Este vorba, în primul rând, de o „recunoaştere”. Modernitatea interbelică aproape că se „clasicizase” şi se prefăcuse în cristale, în conştiinţa epocii în care scria Dimov. Deşertul realismului socialist provocase o comunicare şi mai vie între vârste diferite ale literaturii noastre: poeţii „şaizecişti” căutau febril şi găseau, dincolo de acest deşert literar, modele veritabile care să le precipite propriul lirism. Mişcarea este aşadar mai largă, aproape generală; pentru a putea scrie, într-un climat ideologic încă apăsător, tinerii poeţi ai acelor ani trebuiau mai întâi să citească foarte atent, cu creionul în mână, operele unor „înaintaşi” mai îndepărtaţi, dar substanţiali.

Chiar şi poezia neomodernistă de „cunoaştere”, în care eul liric îşi amplifică subiectivitatea până la a cuprinde – şi a modifica – întreaga lume „obiectivă”, se supune, benevol, acestui proces în doi timpi. Cunoaşterea este „deschisă”, făcută posibilă printr-o preliminară recunoaştere. Iată un „simptom” care, în condiţii normale, ar fi fost interpretabil cu totul altfel: ca un indiciu al manierismului, al „oboselii” unei fraze de cultură. Aici şi acum, dimpotrivă, el indică o prospeţime a substanţei lirice resusci­tate; nu o epuizare a ei. Nu altfel stau lucrurile cu poemele „argheziene” ori „barbiene” ale lui Dimov. Nici el nu le scrie dintr-un deficit de originalitate, ci tocmai pentru a putea fi, cu adevărat, original. Tiparele decupate cu atâta dexteritate devin, la poetul postbelic, generatoare: dezvoltă serii şi succesiuni de imagini, însufleţesc ritmul poemului şi îi sporesc, abundent, materia.

Astfel, Ia poetul „cuvintelor potrivite”, în Ucigă-l toaca, versurile coagulează o „poveste”, au un sens epic centri­pet (unul destul de macabru, ca în multe din compoziţiile volu­mului Flori de mucigai). Tensiunea creşte pe parcursul poemului, până la un ingenios contrapunct final. În schimb, la Dimov, „mecanismul” arghezian (sincoparea versurilor, oralitatea intervenţiilor, ingenioasele împletiri dintre descriere şi dialog, alternarea propoziţiilor scurte cu cele lungi, ruperile de ritm, utilizarea ingambamentului etc.) va angrena o uriaşă forţă centrifugă, care frânge linia unei anume „povestiri” şi împinge nenumăratele elemente inventariate în tot atâtea direcţii. În locul unei însumări şi al unei totalizări semantice, se constată o descentrare ce dizolvă cu totul o posibilă semnificaţie unitară.

Poezia lui Dimov este în întregul ei o minunată halima.

«Nocturnă

Clopote, noaptea, la băi,
Lupi scânteind prin brădete,
Poze cu munţi şi femei
Puse-n sipeturi secrete.

O, termometrul s-a spart!
Sparte-s, în juru-i, fiole.
Negru stihar de brocart
Flutură peste cupole:

Talpa cu grijă s-o pui
Jos, pe ciment, lângă cioburi.
Vino! Prin abur gălbui
Suie căruţe cu globuri.»

Moare la 5 decembrie 1987, Bucureşti

Opera
Versuri, Bucureşti, 1966;
7 poeme, Bucureşti, 1968;
Pe malul Styxului, Bucureşti, 1968;
Carte de vise, Bucureşti, 1969;
Eleusis (în colaborare cu Florin Pucă), Bucureşti, 1970;
Semne cereşti, Bucureşti, 1970;
Deschideri, Bucureşti, 1972;
ABC, Bucureşti, 1973;
Amintiri (în colaborare cu Mircea Ivănescu şi Florin Pucă), Bucureşti, 1973;
La capăt, Bucureşti, 1974;
Litanii pentru Horia, Cluj Napoca, 1975;
Dialectica vârstelor, Bucureşti, 1977;
Tinereţe fără bătrâneţe, Bucureşti, 1978;
Spectacol, Bucureşti, 1979;
Texte, prefaţă de Mircea Iorgulescu, Bucureşti, 1980;
Veşnica reîntoarcere, Bucureşti, 1982;
Carte de vise, ediţie îngrijită de Marina Dimov, Bucureşti, 1991;
Baia, ediţie îngrijită de Marina Dimov, Bucureşti, 1995;
Momentul oniric (în colaborare cu D. Ţepeneag), ediţie îngrijită de Corin Braga, Bucureşti, 1997;
Versuri, îngrijită şi postfaţă de Nicolae Bârna, Bucureşti, 2000;
Scrisori de dragoste (1943-1953), îngrijită şi introducere de Corin Braga, Iaşi, 2003.

Traduceri
Z. Vigodskaia, Un fugar periculos, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu T. Cosma);
A.F. Tresnikov, Istoria descoperirii şi cercetării Antarctidei, Bucureşti, 1965;
R.M. Alberes, Istoria romanului modern, prefaţă de Nicolae Balotă, Bucureşti, 1968;
Marcel Raymond, De la Baudelaire la suprarealism, prefaţă de Mircea Martin, Bucureşti, 1970;
Curzio Malaparte, Sodoma şi Gomora, Bucureşti, 1970;
Andrei Belîi, Versuri, Bucureşti, 1973;
Artiom Vesiolîi, Volga petrece, Bucureşti, 1973;
G.B. Marino, Florilegiu, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1976;
M.I. Lermontov, Poezii, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1977;
Rene de Solier, Arta şi imaginarul, prefaţă de Ion Pascadi, Bucureşti, 1978;
Gerard de Nerval, Poezii, prefaţă de Vasile Nicolescu, Bucureşti, 1979;
L.N. Tolstoi, Copilăria, adolescenta, tinereţea, Bucureşti, 1980.

Surse:
cerculpoetilor.net
crispedia
wikipedia

Redactor: Maria Dumitrache

 
Te invitam sa dai un like paginii de Facebook Jurnalul de Drajna: