Iosif Vulcan, publicist şi scriitor român, animator cultural, membru al Academiei Române
24 septembrie 2020, ora 07:01, in categoria Atelier literar, Maria Dumitrache
«Poezia la sate
Sunt aici în Leta Mare,
Beu din apa Letei, dar
Orişicîtă încercare
Să fac versuri, e-n zadar;
Căci de cumva prind a scrie
Vreo mică poezie,
Caut so-ntrerup de loc,
Căci deloc nu am noroc…
Palid fiind de mînia,
Nu pot scrie poezia!Cînd aş sta să scriu mai bine,
Şi am idei de a lucra,
Ce năpastă-atunce vine
Un fecior ce-mi zice-aşa:
„Domnişorule, pofteşte,
Ca să dăm la porci mălaiu!”
Merg şi cînd re-ntors, fireşte,
Nu mai ştiu ce plănuiam
Palid fiind de mînia
Nu pot scrie poezia!Cînd uşoară fantezia
Mi-arată un cer plăcut,
Şi eu pînă de a scrie
Toate cîte am văzut:
Un viţel ce e prin curte,
Vine ca să-mi facă curte,
Şi mi-o spune băunînd,
Cum că dînsul e flămînd.
Palid fiind de mînia
Nu pot scrie poezia!Şi cînd iar mă pun la masă,
Şi a scrie începui:
Iată-o cloşcă vinen-n casă
Cu vreo douăzeci de pui,
Şi-mi făcu zgomot foarte mare,
Apoi cînd voiesc să-i scot,
Cloşca chiar pe masă sare,
Varsă tinta mea de tot.
Palid fiind de mînia
Nu pot scrie poezia!»
Iosif Vulcan a fost un publicist şi scriitor român, animator cultural, membru al Academiei Române, fondatorul revistei culturale “Familia”. Este considerat a fi “naşul literar” al poetului naţional Mihai Eminescu. Tatăl său, Nicolae Vulcan, a fost nepotul de unchi al reputatului episcop-cărturar Samuil Vulcan, intemeietorul şcolii româneşti de la Beiuş, care azi îi poartă numele.
Iosif Vulcan s-a născut la 31 martie 1841, Holod, judeţul Bihor. Este al cincilea copil al Victoriei (născută Irinyi) şi al lui Nicolae Vulcan, preot unit. Creşte într-o familie cu tradiţii cărturăreşti, între înaintaşi aflându-se şi episcopul Samuil Vulcan. Urmează şcoala primară la Leta Mare, în 1851 se înscrie la gimnaziul din Oradea, unde îl va avea profesor pe Alexandru Roman şi va fi membru a Societăţii de Leptură. Îşi continuă studiile la Facultatea de Drept şi Ştiinţe de Stat din Pesta (1859-1863).
Debutează în 1859, publicând o corespondenţă la „Telegraful român” şi versuri la „Gazeta Transilvaniei”. Mai scrie acum la „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, „Amicul şcoalei”, „Concordia”, „Aurora română” (la care este şi redactor), „Muza română”, dar şi la numeroase periodice de limba maghiară din Pesta. La iniţiativa sa, în 1862 aici se fondează o societate academică (purtând ulterior numele lui Petru Maior), în al cărei consiliu de conducere intră ca „notar” (secretar), mai târziu fiind vicepreşedinte, apoi preşedinte mai bine de un deceniu. Cum cariera de avocat nu îl atrage, se hotărăşte să se dedice gazetăriei. Scoate împreună cu George Ardeleanu revista „Umoristul” (1863-1866), iar în continuarea acesteia „Gura satului”(sub direcţia sa din 1867 până în 1871).
În 1865 face să apară, tot la Pesta, revista „Familia”, mutată în 1880 la Oradea, periodic pe care îl conduce 42 de ani. Este experienţa care îi va capta integral energia, titlul său de nobleţe în istoria culturii române. Gândită ca o revistă enciclopedică, având ca model publicaţiile-magazin maghiare şi germane, „Familia” a reuşit să fie în primul rând o gazetă unde, ca şi în cele ale lui George Bariţiu, ideea unităţii naţionale, exprimată prin intermediul unităţii de limbă şi cultură, era dominantă. În paginile ei intră tot ce era simţit ca util la un moment dat ţelului propus, astfel că în „Familia” îşi au locul orientări foarte diferite, contribuţii de valoare inegală, Vulcan dând dovadă de multă însufleţire şi de mai puţin spirit critic. Generos editor al scrierilor literare transilvănene, pe care le judeca prin prisma etico-naţională, el va considera multă vreme apologia mai eficientă decât critica severă, motivată exclusiv de raţiuni estetice.
La concursurile literare iniţiate recomandă îndeosebi inspiraţia istorică şi populară, îndemn oportun, dar prea general. De la început ţine la conlucrarea cu oamenii de cultură din toate provinciile româneşti şi aduce bune servicii interesului pentru lectura în limba română, educării gustului, printr-o conştiincioasă acţiune de informare culturală şi artistică, prin reproducerea sau publicarea scrierilor unor autori consacraţi, precum Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, B.P. Hasdeu, A.I. Odobescu, V.A. Urechia, Ion Creangă, Barbu Delavrancea, Al. Vlahuţă, Duiliu Zamfirescu etc.
Între meritele directorului de la „Familia” figurează şi primirea entuziastă a versurilor începătoare ale lui M. Eminovici, căruia tot el îi schimbă numele în Eminescu, intuirea talentului unor poeţi ca George Coşbuc şi Octavian Goga. După ce îşi trecuse, în jurul anului 1870, revista prin focurile unei disputei cu Titu Maiorescu, după 1880 Vulcan ajunge la o schimbare de atitudine în privinţa receptării spiritului junimist, ceea ce a favorizat integrarea activităţii „Familiei” în circuitul general al literaturii române. Considerându-se în toate un continuator al lui Bariţiu, Vulcan scrie versuri, proză, teatru, dar şi articole, cronici, recenzii, în intervenţiile sale contând nu atât originalitatea ideilor, cât perseverenţa demersului, înflăcărarea.
Volumul Panteonul român (1869), alcătuit din portrete şi biografii ale unor personalităţi culturale şi politice, poartă acest sigiliu. Autorul e un admirator cu verbul avântat, ingenuu, superlativ, ceea ce ţine, într-un fel, de paradigma primei jumătăţi a secolului. Atitudinea e de regăsit şi în atmosfera favorabilă culegerii şi studierii folclorului, pe care el o întreţine în „Familia”. Când paginile revistei devin neîncăpătoare, îi adaugă altă publicaţie, „Şezătoarea” (1875-1882), destinată folclorului. El însuşi semnează intervenţii programatice, disertaţii, articole despre literatura populară română, din care traduce în periodice de limba maghiară. Societatea culturală maghiară Kisfaludy îl primeşte membru extern în 1871, discursul de recepţie fiind Poezia populară română.
Vulcan iscăleşte introducerea şi traduce 30 de poezii populare, cuprinse în culegerea Roman nepdalok (1877), realizată în colaborare cu Ember Gyorgy şi Iulian Grozescu. Tot el se află printre cei care au iniţiativa creării în Transilvania a Societăţii pentru Fond de Teatru Român (1870). Apreciind teatrul ca „un templu al moralităţii, al luminii şi al ştiinţei”, îi atribuie rolul de „cea mai mare şcoală de educaţiune”, alături de Biserică şi şcoală. După ce pregăteşte terenul prin popularizarea în „Familia” a turneelor trupelor Fanny Tardini, Al. Vlădicescu şi Mihail Pascaly, redactează articolul-program Să fondăm teatru naţional! şi apelul care anunţă înfiinţarea societăţii, „Familia” devenind de la început organul ei de presă.
Secretar, apoi preşedinte din 1895, Vulcan a fost îndrumătorul cel mai entuziast, organizator principal al întâlnirilor periodice, la care conferenţia frecvent (De ce voim să avem un teatru naţional?, Schiţe din istoria teatrului, Limba şi scena, Literatura noastră dramatică, Pregătiri la înfiinţarea unui teatru român etc.). Îngrijindu-se în mod deosebit de strângerea de fonduri şi de partea administrativă a acţiunilor societăţii, cu timpul pierde contactul cu aspecte importante ale mişcării teatrale, precum promovarea unui repertoriu original de valoare şi formarea actorilor profesionişti, încât după 1900 e nevoit să lase conducerea altora.
Gazetar şi animator cultural de prestigiu – membru corespondent al Academiei Române în 1879, titular în 1891, cu un discurs de recepţie despre Dimitrie Ţichindeal, şi preşedinte al Secţiei literare în 1904, la propunerea lui Titu Maiorescu – Vulcan era şi un autor prodigios de poezie, proză, teatru, traduceri. Scria de toate, mult, grăbit, fiind într-un fel redactorul universal al „Familiei”, unde îi apar mai întâi lucrările literare. Folosea şi pseudonimele Spinu Ghimpescu, Urzica Spinescu, Spinusa Urzicescu etc., iar tălmăcirile din poezia lui H. Heine, Victor Hugo, Pierre-Jean de Beranger, versiunile la romane de Al. Dumas (Colomba, 1865), Ponson du Terrail (Cavalerii nopţii, I-V, 1870-1871), Jules Verne (Călătorie de pe pământ în lună, în jurul lumei, 1876), Xavier de Montepin (Secretele castelului, 1877-1878), Claire de Chandeneux (Misterul nopţii, 1880) etc. le semna uneori Iosif Holodan.
Ilustrative pentru profesiunea de credinţă a lui Vulcan (poetul e „apostol şi profet” al naţiunii), două volume, Poezii (1866) şi Lira mea (1882), relevă patosul său patriotic, dar şi puţina înzestrare poetică. Sursa de inspiraţie este, cum recomanda şi altora, lirica populară, versurile lui Alecsandri şi Bolintineanu. EI dă glas sentimentelor de suferinţă şi revoltă împotriva opresiunii, invocă strămoşii, pe Traian, Dragoş, Mihai Viteazul, Horea, Avram Iancu, are viziunea unităţii naţionale. Maniera greoaie, retorica grandilocventă, stilul fără timbru particular sunt ale unui poet depăşit de vremuri.
În „Familia” se publică mai întâi proza lui, parţial adunată în volume: Novele (1-111,1872-1874) şi De la sate (1883), romanele Sclavul amorului (I-III, 1873-1875), Ranele naţiunii (I-III, 1876), Barbu Strâmbu în Europa (1879-1880), Fata popii (1885-1886). Tot aici semnează impresii din călătoriile în ţară şi în străinătate (Bavaria, Boemia, Germania, Franţa, Turcia), pagini interesante ca document psihologic, scrise într-un stil agreabil. Şi acele „conversări cu cetitoarele”, caracteristice profilului publicaţiei, sunt ale unui om plăcut, blajin, de lume.
În nuvele el se fixează asupra cadrului local, alegându-şi personajele din mediile satului şi oraşului ardelean. Conflictele sunt însă schematice, maniheiste, apăsat moralizatoare (Animă pentru animă, Amor şi ambiţiune, Colibă şi palat). În unele naraţiuni se insistă asupra obiceiurilor, datinilor, elementelor de literatură populară (Pricoliciul, Marţi seara). Prozatorul are gustul observaţiei bonome, oarecare vervă ironică şi autoironică, găseşte când şi când tonul, cuvântul simplu, firesc (O călătorie la nuntă, Mai poftim, domnule!).
Vulcan pregăteşte astfel, împreună cu alţi nuvelişti ardeleni, apariţia lui Ioan Slavici. Mai puţin realizate sunt romanele lui, din cauza absenţei spiritului imaginativ, a repetării monotone a unor bune intenţii tematice, a penuriei stilistice. Într-o naraţiune extinsă, ce inaugurează romanul ciclic la noi, nu şi elaborată romanesc, se reiau aceeaşi tipologie din nuvele, aceleaşi opoziţii morale simpliste, personaje artificiale, dialoguri articulate nu o dată fals, dar mai cu seamă se face simţit un accentuat apetit pentru epicul senzaţional. Poate că, în interpretarea dată de gazetar, acest gen de literatură – romanul popular – nici nu îşi propunea altceva decât o „conversare” pe teme morale cu „cetitorii” şi „cetitoarele” care căutau o compensaţie în ficţiune.
De o circulaţie incomparabil mai mare s-au bucurat piesele lui Vulcan, foarte multe la număr (între acestea şi o traducere, Gramatica, după Eugene Labiche şi Francois-Antoine Jolly), el fiind, după Alecsandri, autorul cel mai jucat de trupele de diletanţi din Transilvania. Pe de altă parte, încă din 1872, la Teatrul cel Mare condus de Mihail Pascaly, se reprezenta comedia Alb sau roşu?, cea dintâi piesă a unui ardelean pusă în scenă la Bucureşti. În 1892 se monta la Teatrul Naţional bucureştean drama istorică Ştefan Vodă cel Tânăr, admisă în repertoriu din 1883, apoi remaniată cu zel de autor. Piesa arăta o bună intuiţie a epocii lui Ştefăniţă Vodă, mişcarea psihologică fiind condusă cu ingeniozitate. Servindu-se de modelul dramelor lui B.P. Hasdeu, V.A. Urechia şi Alecsandri, Vulcan îi premerge lui Delavrancea, care pare să fi cunoscut piesa.
În 1897 i se mai joacă pe scena bucureşteană comedia Gărgăunii dragostei. Dramaturgul scrie însă pentru publicul ardelean, compune numeroase „cântece comice”, monoloage (Copila română, Renegatul, Ciobanul din Ardeal etc.), comedii „săteşti” (Ruga de la Chiseteu, Sărăcie lucie, Mâţa cu clopot etc.) sau în care încondeiază moravuri de la oraş (Secretul, Mireasă pentru mireasă, Soare cu ploaie, Gărgăunii dragostei etc.). Cele peste treizeci de piese (unele rămase în manuscris, multe menţionate doar ca reprezentate) au o intrigă simplă, transparentă, ca în comediile lui Alecsandri, ţintind să transmită în mod accesibil o învăţătură, o idee morală. Există un comic al întâmplărilor, un dialog cu savoare populară, adesea plin de haz şi de culoare. Comediile „poporane” aşezau prezentarea datinilor, a folclorului în centrul acţiunii, ceea ce făcea ca ele să devină şi atrăgătoare spectacole etnografice.
La data de 8 septembrie 1907, marele publicist se stinge din viaţă şi este înmormântat la cimitirul Olosig din Oradea
Opera literară
Poezii, Pesta, 1866;
Panteonul român, Pesta, 1869;
Teatru, 1870, 1872, 1874, 1875, 1879, 1889, 1891, 1892, 1893, 1900, 1902, 1903, 1905;
Novele, I-III, Pesta, 1872-1874;
Sclavul amorului, I-III, Pesta, 1873-1875;
Goronul lui Horia, Budapesta, 1876;
Ranele naţiunii, I-III, Budapesta, 1876;
Mireasă pentru mireasă, Budapesta, 1877;
Orfana Crişului, Budapesta, 1877;
Barbu Strâmbu în Europa, 1879, 1880;
Lira mea, Oradea, 1882;
De la sate, Oradea, 1883;
Fata popii, 1885, 1886;
Ruga de la Chiseteu, Oradea, 1890;
Dimitrie Cichindeal. Date nouă despre viaţa şi activitatea lui, Bucureşti, 1893;
Ştefan Vodă cel Tânăr, Oradea, 1893;
Sărăcie lucie, Oradea, 1894;
Mâţa cu clopot, Oradea, 1898;
Prima rochie lungă, Oradea, 1898;
Soare cu ploaie, Braşov, 1898;
Gărgăunii dragostei, Oradea, 1899;
Însurăţilă, Oradea, 1903;
Nunta lui Pârjol, Braşov, 1907;
Mărturii muzicale, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ianca Staicovici, Bucureşti, 1979;
Schiţe de călătorie, ediţie îngrijită şi prefaţă de Constantin Cubleşan, Bucureşti, 1982;
Publicistica, ediţie îngrijită şi prefaţă de Stelian Vasilescu, Timişoara, 1983;
Scrieri, ediţie îngrijită şi introducere de Lucian Drimba, vol. I: Poezii. Proză. Teatru, Bucureşti, 1987, vol. II: Publicistică, Bucureşti,1989, vol. III: Însemnări de călătorie (I), Bucureşti, 1994, vol. IV: Însemnări de călătorie (II). Corespondenţă, Bucureşti, 2002.
Manuscris
Scrieri literare, Biblioteca Astra – Sibiu.
Traduceri
Jokai Mor, Capul lui Iordachi, 1862; Ce este sub pământ?, 1870;
Al. Dumas, Colomba, Pesta, 1865;
Victor Hugo, Heinrich Heine, Pierre-Jean de Beranger, Versuri, în Poezii, Pesta, 1866;
J. Janin, Piesa cea dintâia, 1867;
Ponson du Terrail, Cavalerii nopţii, I-V, Pesta, 1870-1871;
E. Labiche şi Fr. A. Jolly, Gramatica, 1871;
Petofi, Fire-aş râu…, 1872;
P. Juillerat, Balconul dublu, 1875;
Jules Verne, Călătorie de pe pământ în lună, 1876; În jurul lumei, 1876;
Roman nepdalok (Cântece populare româneşti), introducerea traducătorului, Budapesta, 1877 (în colaborare cu Ember Gyorgy şi Iulian Grozescu);
Xavier de Montepin, Secretele castelului, 1877, 1878;
Claire de Chandeneux, Misterul nopţii, 1880.
Sursa:
tititudorancea.ro
wikipedia
crispedia
adevarul.ro
Redactor: Maria Dumitrache