“Întoarcere

Noi ne-am întors din iadul de durere,
Unde scrâşnesc măselele şi dinţii.
N-am înjunghiat nici coastă de muiere
Şi nimănui nu i-am furat arginţii.

Livizi, sleiţi de vlagă, de putere,
Ne-a lins amarnic bezna nefiinţei,
Am înghiţit oftaturi în tăcere
Şi-am mestecat anafura credinţei.

De inumana noastră sfâşiere,
Plângeau în cer şi îngerii şi sfinţii
Şi ne turnau în suflet mângâiere,
Sub roşul viscol de tortură-a minţii.

Am fiert în mări de smoală şi de fiere,
Încrezători în ziua biruinţei.
Noi ne-am întors din moarte la-nviere
Şi-am pipăit abisul suferinţei.”

Ionel Zeana s-a născut 19 iulie 1912, Doleani, Grecia. Este fiul Mariei (născută Gamzeli) şi al lui Nicolae Zeana. Urmează şcoala primară în satul natal şi la Veria, gimnaziul românesc la Salonic, iar din 1928, după emigrarea familiei, învaţă un an la Bazargic, absolvind liceul la Râmnicu Vâlcea. Studiază la Facultatea de Medicină din Cluj (1932-1938), specializându-se în ftiziologie. Întemniţat în 1936, 1938-1940 pentru implicare în mişcarea legionară, va fi închis şi în timpul regimului comunist (1948-1963). După eliberare îşi va relua activitatea profesională la diferite sanatorii TBC. Zeana a publicat puţin în presa vremii, la „Glasul strămoşesc”, „Buna Vestire” şi la „Armatolii” (1940), publicaţia lui Constantin Papanace, unde va fi şi redactor. Poezii a trimis la reviste din străinătate, precum „Zborlu a nostru” din Germania şi „Fenix” din Macedonia iugoslavă. După 1990 a colaborat la „Deşteptarea”, „Dimândarea”, „Cuvântul românesc”. A transpus în aromână din versurile lui Mihai Eminescu, Lucian Blaga etc., a îngrijit o antologie de poezie aromână în trei volume (2001), panoramând perioada clasică (de la Zicu Araia la Petru Vulcan), modernă şi contemporană.

“A mai murit un deţinut de foame

A mai murit un deţinut de foame
Şi moartea-adulmecă azi altă urmă.
Cumplit ne roade foamea şi ne scurmă
În măruntaiele de ceaţă şi de scame.
A mai murit un deţinut de foame,
Supt, istovit de ploşniţe râioase
Ce cară-n spate butii pântecoase
Cu sânge ca pelinul de la crame.
A mai murit un deţinut de foame,
Liber plutind ca zborul unei vrăbii,
Iar ochii noştri au sclipiri de săbii
Şi fulgeră în beznele infame.”

Prima carte al lui Zeana, Căntitsi tră armănami – Cântece pentru aromâni, apărută în 1992, deşi autorul încredinţase unei edituri încă din 1965 manuscrisul intitulat Flueara-a Pindului (Cavalul Pindului), adună poeme scrise de-a lungul vieţii în dialectul aromân, dar şi cu multe versiuni proprii în româna literară. Cu o vizibilă uşurinţă a versificării, variind ritmurile, poetul evocă locurile natale, vatra aromânilor de la sudul Dunării (Doleani, satul meu frumos, Cruşova, sat minunat), istoria tracă (Frumoasă, neuitată Macedonie), pe Alexandru Macedon („Strămoşule, falnicu-ţi nume / Solar străluci-va în veac / Ţâşnit ca un fulger în lume / Din clocotul sângelui trac”) şi deplânge pierderea graiului din străbuni (Strigăt, O vorbă), pe care îl socoteşte „limbă veche-mpărătească”. Unele texte sunt pasteluri (Toamnă în Pind), iar un ciclu de balade (Balada căpitanului Dona, Balada voinicului căzut în luptă, Balada tânărului întors din surghiun, Şana etc.) dezvoltă episoade eroice din vremuri de demult. Dintre ele se detaşează Şana, unde, pe un fundal cvasiarhaic pastoral, o femeie frumoasă, devotată, luptă cu armele, alături de cel drag, împotriva paşei din Ianina, venit cu puhoi de oaste să supună ţinutul grămoştean, în cele din urmă sinucigându-se, pentru a nu cădea în mâinile duşmanului.

” Balada haiducului din codrii Babadagului

I
De la Dunăre şi Mare,
Din Măcin la Babadag,
Trece ca o arătare,
Sânge-n flăcări, duh pribeag.

Ochii negri sub sprâncene,
De năpraznic armatol*,
Zării coapte dobrogene,
Ca doi şoimi îi dau ocol.

Vremea crâncenă şi surdă
I-a sădit în piept imbold
Să-şi ia-n braţu-i drept o durdă
Şi grenade reci la şold.

A pornit să-şi verse-n şanţuri
Caldul sânge răzvrătit,
Pentru bietu-i neam în lanţuri,
Pentru neamul său robit.

Vântul îi sărută fruntea
Aprigă de făclier;
Parcă trece greu pe puntea
Unui nou destin de fier.

Calcă-nfiorând văzduhul,
Volbură de verde cânt,
Şi-şi împărtăşeşte duhul
Treaz cu tot trecutul sfânt.

Creşte zdravăn cât un munte
Din adâncuri strămoşeşti
Şi îi scapără sub frunte
Ochii ageri, vultureşti.

Cremene din Pindul teafăr,
Aşchie de fârşirot,
Arde-n zări ca un luceafăr
Şi-n oţel turnat, e tot.

II
Şuieră cumplit prin ţară
Crivăţul din răsărit…
Gogu Puiu-i foc şi pară
Şi potop dezlănţuit.

Răscoleşte văi şi sate,
Duh de luptă neînfrânt.
Inima în piept îi bate
Ca un clopot greu şi sfânt.

Peste jalea şi durerea
Sugrumatului norod,
El vesteşte învierea
Grea de slavă şi de rod.

Peste biciul şi cuţitul
Zbirilor de politruci,
El vesteşte răsăritul
Neamului sfinţit pe cruci.

Fiara roşie se-asmută,
Spumegă băgată-n draci,
Dar sub plumbii ce nu cruţă,
Gheara-ngheaţă pe trăgaci.

Vino, poteră haină,
Vino, frunte de satrap,
Dacă vrei să-ţi culc în tină
Steaua roşie din cap!

Dinţii şi-i scrâşnesc de ciudă,
Haitele din loc în loc
Şi aleargă şi asudă
Fără preget şi noroc.

Fierbe potera năucă,
Uite-l ici, uite-l colea…
Parcă-i fum, parcă-i nălucă…
Şi se scurge vremea grea.

III
Frunză verde de pelin,
Frunzuliţă de venin,
Azi în zori, la Cobadin
Ce besmetici politruci
Stau pitiţi după uluci,
Sau înfipţi pe la răscruci,
Cu ochiu aprig şi isteţ,
Să vâneze un mistreţ,
Un mistreţ de mare preţ?

Stau pe labe, în tăcere,
Crâncene mitraliere
Ce-au împresurat tot satul,
Să le pice-n guri vânatul.

Se desprind apoi gonaci,
Cu un deget pe trăgaci,
Lunecând cu paşi de pluş,
Să stârnească din culcuş,
Din hăţişurile sorţii,
Aprigul mistreţ al morţii.

Şarpele trădării muşcă
Şi mistreţul, prins ca-n cuşcă,
Doarme-ntr-una şi visează
Şi doar luna-l priveghează,
Luna plină şi rotundă,
Care scaldă şi inundă
Sate albe şi câmpie,
Într-o apă argintie.

Gogu Puiu doarme-n casă
Şi visează o mireasă
Albă şi nepământeană,
Cu jeratic sub sprânceană,
Care s-a desprins alene
Din zări coapte dobrogene.

Zâmbitoare şi uşoară,
Alba, strania fecioară
Se apropie de el
Şi-ntinzându-i un inel,
Lin în deget i-l petrece
Mâna-i de zăpadă rece.
Peste fruntea lui de ceară,
Buza-i vânătă, amară,
Pune-n urmă un sărut,
Ca un foşnet lung, pierdut,
Dar sărutul ei e rece
Şi-un fior prin trup îi trece,
Care parcă îl îngheaţă,
Căci e rupt din altă viaţă.

Stele-aţipesc pe boltă…
Graţioasă, cu o voltă,
Tremură în geam o rază
Şi fereastra luminează.

IV
Politrucii dau târcoale
Şi se-apropie fricoşi…
Doamne,-ndeamnă-l să se scoale,
Suflă-n ochii somnoroşi!

Că intrară în ogradă
Paşii umbrelor de fum
Şi haiducul o să cadă
Viu în mâna lor acum!

Voce seacă, îngâmfată,
Sparge-n ţăndări somnul lui:
- Puiule, predă-te-ndată,
Căci nicio scăpare nu-i!

Altă voce parcă rage:
- Dacă ţii la viaţa ta,
Fii cuminte şi nu trage,
Că-i zadarnic – nu mişca!

Dar un trăznet, rupt din slavă,
Cade bubuind pe loc;
Raza palidă, firavă,
Moare într-un snop de foc…

Urlă durda haiduceşte,
Ca la nuntă, ca la hram…
Vocea seacă amuţeşte
Spartă-n cioburi ca un geam.

Şi se-ncinge hora morţii…
Curajoşii politruci
Trec în goană pragul porţii
Şi se-ascund după uluci.

Clănţăne mitraliera
Cu lătratu-i de căţea,
Bate vâna şi artera
Cu ciocane-n tâmpla grea.

Grindină de gloanţe cade
Pe pereţii albi de var,
Muşcă schije de grenade,
Însă totul e-n zadar.

Din bârlogul lui, mistreţul
Iese-n curte-n val-vârtej.
Politrucii simt îngheţul
Coasei lucii în gâtlej.

Îşi croieşte drum şi saltă
Peste garduri şi grădini;
Fruntea-i viforâtă-naltă,
Arde-n flăcări şi-n lumini.

Şi în iureşul pârdalnic
Prins de ochiul lor năuc,
Pare când mistreţ năvalnic,
Când mândreţe de haiduc.

Niciun glonte nu-l atinge,
Tras de mână de păgân;
Ţeava scuipă foc, dar linge
Mersu-i teafăr şi stăpân.

Jerbe mari de flăcări roşii
Din grenade răbufnesc;
Gem tâlharii, ticăloşii,
Haitele schelălăiesc.

Ah, de-ar sparge ca securea
Cercul focului rotund,
Să se piardă în pădurea
Cu hăţişuri fără fund!

Însă noi şi noi iscoade
Cresc în faţă-i ca un zid.
- Ia predă-te, mă neroade,
Nu porni ca un bolid!

Nu vezi că eşti în capcană
Şi ieşire n-ai deloc?
Cezi că poţi scăpa prin goană
De cumplitul nostru foc?

Dar haiducul, tot răsunet,
Duh cu rădăcini străvechi,
Sparge-ndată ca un tunet
Zgârciul blegilor urechi:

- Pentru ce atâta larmă,
Câinilor, de-ar fi stau?
Cât mai am în mâini o armă,
Eu nu ştiu să mă predau!

Niciodată, niciodată,
Viu în mâini nu voi cădea,
Fiară roşie spurcată,
Fiară crudă şi mişea!

Însă durda-i moartă-n mână,
Fierul fumegă-nroşit.
Vocea-i suspinând, îngână:
- Durdă, tu m-ai părăsit!

Mâna-i pipăie în pripă
Şoimul şoldului viteaz,
Luminându-se-ntr-o clipă
Ochi şi frunte şi obraz.

Zvârle ultima grenadă
Şi se-aruncă asupra ei.
Dacă trebuie să cadă,
Barem, facă-se scântei!

Murmurând spre cer o rugă,
Cade c-o spărtură-n piept.
Politrucii vin în fugă,
Vin de-acum cu mersul drept.

Rană roşie, adâncă,
Sângeră în pieptul gol…
A fost cremene şi stâncă
Şi-a fost iureş de-armatol.

Inima-i de foc, armâna,
Ca un clopot greu şi sfânt,
Azi sărută lung ţărâna
Dobrogeanului pământ.

Plânge mierla, plânge cucul
Şi se tânguie sub cer.
Nu mai creşte-n zări haiducul
Dârz, de flacără şi fier.

Duhul lui acum pluteşte
Pe-albe căi de veşnicii
Şi din jertfa lui va creşte
Duhul altei Românii!”

Alt volum, Golgota românească (1995), în româna literară, exaltă de asemenea trecutul, însă majoritatea poemelor consemnează experienţa dură a închisorilor prin care Zeana a trecut, pe alocuri într-o dicţie cu inflexiuni argheziene. Zeana publică şi câteva povestiri, precum şi romanul istoric Vulturii Pindului (2002), în care zugrăveşte un episod al conflictelor uneori sângeroase dintre aromânii şi grecii din Macedonia la începutul secolului trecut, reconstituire a atmosferei de epocă din Balcani, într-o proză relevabilă prin tăietura frazei, a istorisirii şi prin câteva caractere puternice.

“Cântec de luptător

Partizanilor anticomunişti din munţi

Stau zi şi noapte-nfipt pe-această creastă,
Ţâşnit ca din adânc, la o chemare;
Mi-e răzmeriţă inima sub coastă
Şi vulturi, ochii crunţi rotiţi în zare.

Ca să înfrunt uzbecii şi calmucii
Ce azi din trupul ţării se înfruptă,
M-am înfrăţit cu doina şi haiducii,
Mânat de-o sete aprigă de luptă.

De sus, de pe Negoiuri şi Parânge,
Mi-mbrăţişez şi ţara şi strămoşii.
Vuiesc în mine volburi mari de sânge
Şi plumbi descarc în fruntea fiarei roşii.

Sunt vifor şi nimic nu mă-nspăimântă:
Nici moartea şi nici iadul cel sinistru.
Aştept o zi de răzbunare sfântă,
Să-mi oglindesc privirile în Nistru.

Cu arma-n mâini să pustiesc blesteme
Şi hoardele flămânde şi nebune.
Să crească iar voievodale steme
Pe creştetul hotarelor străbune.

Mi-e inima luceafăr sus, pe creste
Şi-nfrunt hidosul stepelor balaur.
Visez o ţară nouă ca-n poveste
Şi mândră ca un măr domnesc de aur.”

Opera literară
Căntitsi tră armănami – Cântece pentru aromâni, ediţie îngrijită şi prefaţă de Tiberius Cunia, Syracuse (Statele Unite), 1992;
Golgota românească, Bucureşti, 1995;
Florilegiu, Bucureşti, 2000;
Arăzgănseri, ediţie îngrijită şi prefaţă de Dina Cuvata, Skopje, 2002;
Vulturii Pindului, Bucureşti, 2002.

Ediţii, antologii
Lucian Blaga, Puizii aleapti, Fayetteville, New York – Constanţa, 1995; ediţia II, postfaţă Hristu Cândroveanu, Bucureşti, 2000;
Mihai Eminescu, Poezii, ediţie îngrijită şi prefaţă de Hristu Cândroveanu, Bucureşti, 1997;
Theodor Gher. Zuca, Samaroscutlu (Astarea-a Sămarlui), Fayetteville, New York – Constanţa, 1999 (în colaborare cu Apostol Caciuperi şi Sutiri Galani);
Antuluyia-a puiziiljei armănească, I-III, Fayetteville, New York – Constanţa, 2001;
Justin Tambozi, Poeme, ediţia aromână-română, prefaţă de Aureliu Goci, Bucureşti, 2002.

“Halucinaţie

Tii! Ce frig, ce foame mi-i!
Ca un darnic vistier,
Noaptea a spuzit pe cer
Zloţi în roiuri brumării.
Printre negrele zăbrele,
Din nemărginire, stele
Mă măsoară ca apaşii
Şi-şi scufundă-n haos paşii…
Luna rumenă ca chifla,
Îmi tot dă mereu cu tifla
Şi-mi aruncă – ah, nebuna!
Câte un crâmpei de stea
Nu mai mare ca aluna,
Pentru toată foamea mea.
Oare astfel crede ea
Că mi-o poate alina?
Cum pluteşte coaptă-n aburi,
Tot înghit în sec salivă
Izvorând ca apa-n jgheaburi
Din făptura-mi costelivă.
De te-aş prinde, mare ciumă,
Te-aş muşca de nasul cârn
Şi în cui am să te-atârn,
Să te lecuieşti de glumă.
Daţi-mi pietre, măi, şi humă,
Să le rod şi să le ling,
Poate-oi reuşi să-mi sting
Foamea care mă sugrumă!
Parcă merg desculţ prin brume…
Cine urlă, măi vecine,
Ca o fiară-n cuşcă, cine
Scoate răcnete şi spume?
Ptiu! Mormântul tău de lume!”

 

Surse:
crispedia.ro
cerculpoetilor.net

Autor: Maria Dumitrache