Ionel Teodoreanu, romancier, avocat român interbelic

29 august 2019, ora 08:00, in categoria Atelier literar

“Doi ţărani salutară cu o arhaică solemnitate pe viitorul stăpîn al moşiei. Mişcarea vastelor pălării învălui pe Dănuţ cu epicul vînt al gloriei. Se opri în mijlocul şoselei ca un gladiator aclamat în arenă cu călcîiul pe trupul biruitului, avînd drept scut zmeul, drept lance sfoara al cărei fuior îl strîngea în pumnul răpezit îndărăt.
― D-apoi nu te doboară, boierule, namila asta? întrebă unul dinţărani.
― Pe mine?! Dănuţ tocmai isprăvise clasele primare. Era licean în vacanţă.
― Mai bine hai de i-om da boierului o mînă de-ajutor să-l suie, seamestecă în vorbă celălalt ţăran, apropiindu-se de zmeu.
― Da mare-i! se minună el. Cît o fereastră boierească!
Dănuţ se simţi mîndru că zmeul e al lui şi umilit că e mai mare decîtel. Instinctiv ― cum ocoleşte o femeie măruntă vecinătatea celor înalte― se îndepărtă grav, măsurînd şoseaua cu pasul. Zmeul rămasearestat între cei doi ţărani.
― Opreşte, boierule, că nu bate vîntul dintr-acolo; întoarce-te-napoi, porunci sfătos unul dintre ei.
Dănuţ se codi o clipă, cercetă zările, se încruntă cu demnitate, cafrămîntat de socoteli adînci, de răspunderi… şi se supuse. În goanamare trecu pe lîngă zmeul atent, şi fugi, şi fugi depănînd sfoara întredegete. În urma lui mosorul se zbătea ca un guzgan epileptic.
― Daţi-i drumul! răcni el de departe, smucind sfoara din răsputeri.
Zmeul căzu în cap, Dănuţ pe spate.Între timp, unul cîte unul, apoi pîlcuri-pîlcuri, copilaşii satului îngrădiră, desculţi şi naivi, evenimentul de pe şosea.
― Lasă, boierule, că ţi-l muştruluiesc eu, îl linişti unul din ţărani,ştergîndu-i straiele de colb cu bătăi delicate, ca pe un patrafir.
― Vezi! Vezi! Dacă nu i-aţi întins coada, suspină întretăiat Dănuţ,abia stăpînindu-şi lacrimile.
― Ia să vezi, boierule, numai să-l iei cu binişoru, ş-ăl vezi că porneşte! Aşa-i şi calu nărăvaş!… Ia te uită mata!… Ş-ăl tragi… ş-ăl încerci, ş-ăl mai laşi slobod… şi iar tragi hăţu… Ian auzi!
Melodică mînie de violoncele, zbîrnîitoarea vîjîia în salturile,tresăltările şi înconvoierile-ncordate ale zmeului însufleţit de viaţa vînturilor străvezii. Cozile se alintau feminin în larg, dezmierdîndputerea vînturilor.
― Hooo-pa!…
Dănuţ întinse braţele pe jumătate, într-ajutor celui de sus, c-un gol în piept şi, înfiorat, îşi feri capul. Cu o pornire de balet, fetiţele semlădiară lin; băieţii se-ncordară, gata să se avînte.
Ca un delfin pe valul mării zmeul se dăduse peste cap… şi mîrîindse înţepenise iar la loc, piept în piept cu-ntreg văzduhul…În urmă ondulară cozile, păstrîndu-şi graţia de stele căzătoare.
― Hăi-hăi! chiuiră copiii.
Dănuţ clipi, zîmbind.Sfoara curgea repede spre cer.
Zmeul se înălţă deasupra satului,mai sus decît dealurile, decît soarele, decît rîndunelele. Copiii îl căutau cu mîna streaşină la ochi, cu degetul celeilalte întins.
― Uite-l, măi! izbucni un băieţel.
― Taci, măi! se răsti la el altul.
― Ci, măi? Ci?
― Sss! se-ncruntară ceilalţi. ” (La Medeleni-vol 1,Hotarul nestatornic)

Ionel Teodoreanu s-a născut în Iaşi la 6 ianuarie 1897, în casa părinţilor săi de pe strada Ştefan cel Mare. Era cel de-al doilea fiu al avocatului Osvald Teodoreanu şi al Sofiei Musicescu Teodoreanu, profesoară de pian la conservator. Bunicii săi sunt, dinspre tată, Alexandru Teodoreanu (magistrat) şi Elencu Teodoreanu, iar dinspre mamă, Gavriil Musicescu (director al conservatorului şi conducătorul corului mitropoliei) şi Ştefania Musicescu. I-a avut ca fraţi pe Alexandru O. Teodoreanu (Păstorel) şi Laurenţiu Teodoreanu (Puiu), fratele mai mic, mort pe frontul francez în 1918.

Primii doi ani de şcoală primară (1904-1906) i-a urmat la şcoala primară germană „Pitar-Moş” din Bucureşti, după care a revenit la Iaşi.

Între 1908 şi 1912 este elev al Liceului Internat din Iaşi (astăzi Colegiul Naţional Costache Negruzzi). Clasele superioare a V-a şi a VI-a de liceu le continuă la Liceul Internat, după care se transferă la Liceul Naţional (astăzi Colegiul Naţional), urmând clasele a VII-a şi a VIII-a, secţia modernă, pe care le absolvă în 1916.
Spre sfârşitul anului 1918, tânărul Ionel Teodoreanu o întâlneşte pe viitoarea lui soţie, Maria Ştefana Lupaşcu, Lily. S-au cunoscut la Iaşi, în împrejurările tulburi ale refugiului, prin intermediul fiicelor lui Delavrancea, cu care tînăra Lilly este rudă apropiată. La rândul lor, fiicele lui Delavrancea frecventau aceleaşi medii ieşene pe care le frecventa şi familia Teodoreanu, dată fiind, între altele, şi pasiunea pentru muzică a Cellei Delavrancea, cât şi a Sofiei Teodoreanu, mama viitorului scriitor. Apropierea dintre cei doi tineri s-a produs pe terenul comun al pasiunii pentru literatură, pasiune concretizată atât în setea de lectură, cât si în înclinaţia pentru scris.
La doi ani după terminarea liceului, Ionel Teodoreanu promovează, în trei sesiuni consecutive, toate examenele din cei trei ani de studii ai Facultăţii de Drept de la Universitatea din Iaşi.

În 1920 i se eliberează diploma de licenţiat în drept, în baza examenului pe care îl trece cu un succes deosebit. În acelaşi an se căsătoreşte cu Ştefana Lupaşcu (scriitoarea Ştefana Velisar Teodoreanu), ceremonia având loc în casa familiei Teodoreanu, de pe strada Kogălniceanu, în Iaşi. Un an mai târziu, la 3 februarie 1921 s-au născut cei doi fii gemeni, Ştefan şi Osvald.

“Straiele băieţeşti îi fură întâia armură; chivăra de hârtie, întâia coroană;o vargă, întâiul sceptru; şi alungarea curcanului, întâia biruinţă.
În chipul acesta ajunse voievod al ogrăzii: ograda era el. Şi i se supuneau toţi, căci colţii dulăului, care-1 însoţea supus, erau pravilă temeinică şi temută.Asemeni tuturor voievozilor, a vrut să întreacă hotarele care-i îngrădeau puterea.
Astfel a ajuns la portiţă. Uliţa, străjuind în prag, 1-a oprit să-1întreacă. Era prea mare pentru a se mulţumi cu ograda, dar prea mic pentru a se încumeta pe uliţă. Gata să plângă, s-a aşezat pe prag. Fără să vrea, mâinile lui au cules pietricele de jos, risipindu-le, ciocnindu-le, ascultându-le: erau şăgile şoptite lui de buzele uliii. Şi el a uitat plânsul, şi a îs, şi s-a jucat zile de-a rândul cu buna şi bătrâna uliţă.Era prietenul ei răsfăţat. Ea îi făcea mingi minunate, pe care doar le privea şi săreau: vrăbii. Ea îi înălţa zeie mititele, felurit colorate, care zburau fără de vânt şi se cârmuiau fără de sfoară: fluturi.
Ea îi dăruia mătănii de os întortocheat, care se înşirau singure: melci. Ea, mânuind mâni nevăzute, le juca umbrele prin văzduh ca pe un zid: ciori.Ea îi zugrăvea, cu cridă, pe acoperişurile caselor, sate pentru păpuşi:hulubi.De Crăciun , ea îl aducea din cer, la poarta casei, pe darnicul Moş Crăciun.De Paşti, ea îi cânta – cu glas tânguitor de clopot – basmul creştin al deniilor, cu blândul Făt-Frumos-Iisus şi cu Dumnezeu….
În ochii ei de apă, copilul preţui cerul: jucăria lui de mai târziu.
Era într-un început de aprilie, într-o dimineaţă acelea care împrejmuiesc pământul, ca un nimb vioriu – capul unui Sfânt-copil.Uliţa se îmbrăcase cu soare. Copilul şedea în braţele ei.Îi râdeau ochii, îi râdeau buzele; îi zburda inima în piept, ca un buratec pe iarbă. Uliţa îl învăţase să privească primăvara. Ştia acum că primăvara e o Duminică a pământului şi că florile pomilor sânt drăgălaşe ca surâsul unui copilaş din leagăn; căzute de pe crengi , ele tot râd.” (Uliţa copilăriei )

Ionel Teodoreanu a debutat în revista Însemnări literare în 1919 cu „Jucării pentru Lily”. Debutul editorial l-a avut cu volumul de nuvele „Uliţa copilăriei” (1923). Este legat, ca şi fratele său ,Păstorel Teodoreanu, eminent epigramist, de grupul Viaţa Românească, tutelat de Garabet Ibrăileanu. Prima descoperire a noului scriitor în mediul literar ieşean aparţine lui Demostene Botez. Pe acesta, Ionel Teodoreanu îl cunoştea încă din anii de liceu. Fiind unul din animatorii Însemnărilor literare – de sub conducerea directă a lui Mihail Sadoveanu şi George Topârceanu – şi deja colaborator al lui Garabet Ibrăileanu, Demostene Botez îl prezintă marelui critic pe mai tânărul său prieten. Tenacitatea lui Garabet Ibrăileanu de a-l susţine pe Ionel Teodoreanu, în care vedea un membru al grupării de la Viaţa Românească cu drepturi egale faţă de ceilalţi, se sprijinea nu atât pe valoarea intrinsecă acordată „Jucăriilor pentru Lily”, cât pe speranţele mari pe care şi le pune în viitorul artistic al protejatului său. Speranţele criticului nu sunt înşelate, şi încă din primul an al noii ei apariţii Viaţa românească începe sa aibă în Ionel Teodoreanu pe unul dintre colaboratorii ei tot mai activi şi mai de valoare.

Anii 1920, 1921, 1922 si 1923 nu sunt deosebit de productivi, căci în acest răstimp scriitorul publică destul de puţin: povestirile ce vor intra în volumul „Uliţa copilăriei” şi alte câteva ce nu vor rămâne decât în paginile revistei Viaţa românească, la care se adaugă traducerea articolului „Amintiri despre Tolstoi” al lui Maxim Gorki.

Începând cu anul 1924 însă, Ionel Teodoreanu începe lucrul la trilogia „La Medeleni”, publicând succesiv în revista Viaţa românească, până în anul 1928, părţi ale celor trei volume ce compun acest roman. Critica a subliniat prospeţimea condeiului său în evocarea copilăriei şi a adolescenţei exuberante.

Criticul literar George Călinescu îi ironiza stilul încărcat, uşor baroc, poreclindu-l “Metaforel” şi îi desfiinţează în „Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent” cele trei romane ale ciclului „La Medeleni”. Călinescu creează chiar şi un verb pentru a desemna stilul lui Teodoreanu, a “medeleniza”. Presărând cele trei părţi ale cărţii cu întâmplări din propria viaţă, se pierde subtil în analiza sufletului omenesc. Creează câteva tipuri memorabile de fete (Olguţa, Monica).
În ciuda ironiilor lui Călinescu se poate spune că romanul emană viaţă, învăluindu-şi cititorii într-un voal al poeziei sufletului adolescentin.

La doar 30 de ani, Ionel Teodoreanu era deja un nume cunoscut al generaţiei interbelice, un scriitor consacrat, având deja în palmaresul său literar trei volume de largă circulaţie, ce-l impun atât în faţa publicului cât şi a criticii, în ciuda unor rezerve ale celei din urmă. Trilogia „La Medeleni” a adus creatorului ei unul dintre cele mai neobişnuite succese, atât de public, cât şi de librărie, din câte a cunoscut vreodată un scriitor român. Apariţia acestui roman este momentul cel mai de seamă din ansamblul biografiei scriitoriceşti a lui Ionel Teodoreanu, el intrând sub tutela tiranică a primelor sale scrieri. De acum încolo, el va avea de purtat această povară a gloriei timpurii, aşteptările criticii şi ale publicului fiind mult mai mari. Chestiunea adecvării viziunii stilistice la problematica particulară a romanului va fi obsedantă pe întregul parcurs al activităţii scriitorului. „Tirania” stilului „medelenist” va fi pentru unii de-a dreptul neîndurătoare, iar alte maniere, unele în viziunea criticii cu totul facile, îl vor urmări şi ele pe Ionel Teodoreanu, ca o fatalitate. În decursul anilor ce urmează după încheierea ciclului medelenist, vitrinele librăriilor vor beneficia de prezenţa permanentă a scriitorului ieşean. Numeroasele ediţii ale Medelenilor vor fi însoţite de noi şi noi titluri, romane în primul rând, dar şi cărţi de amintiri şi memorialistică.

Împărţindu-şi timpul între baroul avocăţesc (după Delavrancea, se pare că Ionel Teodoreanu a fost cel mai de seamă avocat-scriitor din câţi au fost în România) şi masa de scris, Ionel Teodoreanu va elabora, până prin 1947, aproape în fiecare an câte un volum, vizibilă fiind ambiţia sa de a depăşi tutela exercitată de propria sa capodoperă, romanul „La Medeleni”.

“E TERIBILĂ CASA bunicilor!
Uf! de câte ori trebuie să se ducă la bunici cu părinţii, copiii se uită chiorâş unul la altui, strâmbă din buze, dau din cap, şi sunt ca zmeele descălecate de pe vânturi şi arestate îndulap, cu cozile înfăşurate, sfoara depănată şi zbârnâietoarea mută.Mâinile trebuie să fie curate şi dulci la pipăit, unghiile tăiate, părul pieptănat — dar nu cu mâinile —, hainele periate, ghetele lustruite.
— Să nu vorbiţi tare şi neîntrebaţi, să nu râdeţi prosteşte, să nu puneţi mâna pe lucruri,să nu v-atingeţi de pisici, să nu faceţi obrăznicii…
— Atunci ce să facem?
— Să fiţi cuminţi.
Să nu, să nu, să nu. Asta-i casa bunicilor: zidurile între care nepoţii n-au voie să fie copii. E mai rău decât la biserică. Acolo măcar e lume multă, mare şi cam surdă, iar copiii — printre babe şi moşnegi — sunt ca în pădurea veche: îşi fac semne şi râd pe furiş şi înfundate. Dar bunicii sunt doi, fiecare în câte un fotoliu; părinţii, doi, fiecare pe un scaun;iar copiii, prizonieri între ochelarii bunicilor şi ochii părinţilor. Bunicul a fost procuror general, adică generalul procurorilor.
Tata spune:
— Nimeni nu crâcnea în faţa tatei.
— Stăteau toţi smirnă?
— Toţi.
— Chiar şi mata?
— Chiar şi eu.
Teribil!
— Şi bunica? urmează logic glasul inocent.Tata vrea să se încrunte, dar zâmbeşte cu ochii mici.
— Mama? se întreabă el. Straşnică femeie! Râde şi nu mai spune nimic.
Aşa e tata: când nu vrea să spună ceva, îi vine să râdă. Cu mama râde des. Mama se supără, şi tata parcă e copilul mamei, ca şi ceilalţi.Bunicul a fost şi primar şi decanul avocaţilor, bunicul a fost decorat: decoraţiile le ţine bunica în şifonieră, şi portretul bunicului, din salon, pe tot pieptul fracului.
— Tată, bunicul e ca o poveste.
— De ce?
— Fiindcă începe cu „a fost”
Tata zâmbeşte. Asta nu înseamnă întotdeauna că o vesel. Dar nici nu se supără.Acum bunicul e alb şi zâmbeşte. Chiar şi primăvara el e tot ca un copăcel nins. Are ceas de aur cu muzicuţă, ochelari cu ramă de aur — şi stă. Stă acasă toată ziua. E foarte binesă fii bunic.
Bunica a fost şi ea tânără, adică a fost mireasă când bunicul nu era bunic, când tata nu era tată, şi când copiii tatei nu erau deloc. Numai gândindu-se la tinereţea ei, mintea copiilor se înceţoşează de aţe de păianjeni mai colbăite decât cele din pod de pe cărţile cu litere chirilice.
Când o fi fost tânără şi bunica?
Atât de încâlcită-i socoteala tinereţii ei, încât nepoţii se gândesc la tinereţea bunicii ca la altceva, cum e de pildă portretul doamnei frumoase din salon, de lângă portretul cu decoraţii al bunicului, — dar simt câtă vechime e în fosta mireasă a bunicului.
Teribil!
Lumea spune bunicii „Coana Elencu” şi bunicului „Cuconu Alecu”. Iar bunicii între ei îşi spun Alecu şi Elencu, şi nu-şi vorbesc cu ,,tu” ca tata şi cu mama, ci cu „mata”, ca şi cum ar fi în vizită unul la altul. Nepoţilor le vine să râdă.
Dar:
— Să nu…” (În casa bunicilor)

Puţin cunoscut este faptul că, neîntrerupându-şi activitatea de avocat şi scriind în această perioadă două ample romane ( „Fata din Zlataust” si „Golia”), ambele în câte două volume, între 1930 – 1933, Ionel Teodoreanu deţine postul de decan al Teatrului Naţional din Iaşi. Este singura funcţie oficială pe care o are de-a lungul vieţii. Perioada directoratului lui Ionel Teodoreanu rămâne un moment distinct, prin calitatea sa ridicată, în istoria Teatrului Național. Conștiinciozitatea exemplară şi pasiunea nedezminţită, dublată de o remarcabilă competenţă, caracterizează în cel mai înalt grad persoana tânărului director.

Tentativele sale de emancipare, convertite în opere de distinctă originalitate sunt primite cu entuziasm de cititori. Prin compensaţie faţă de duritatea şi prozaismul vieţii de după primul război mondial, anumite categorii de cititori se abandonează spiritului tumultos, vital, dar şi traversată de marile nostalgii ale adolescenţei pierdute. Până la plecarea sa definitivă la Bucureşti (1938), Ionel Teodoreanu a scris aproape anual un roman, unele considerate inconsistente, fiind respinse de critică („Crăciunul de la Silvestri”, 1934, „Secretul Anei Florentin”, 1937), iar altele, scrise fie sub semnul unei fericite inspiraţii lirice („Lorelei”, 1935), fie sub acela al unor ambiţioase tentative de înnoire („Arca lui Noe”, 1936). Ionel Teodoreanu este considerat un minunat evocator al vieţii şi gândirii copiilor şi adolescenţilor, dar Garabet Ibrăileanu îl numea pe drept „scriitorul unei generaţii” (scriitorul generaţiei sale).

“Deşi plină de şcolari, vasta clădire a Liceului Lazăr din Bucureşti amuţise. Din ea nu s-auzeau decît zvonurile de-afară:gemătul lung al tramvaielor; vociferările ritmice ale oltenilor cu zarzavaturi, fructe şi cărbuni; şi în răstimpuri, prin flacăra albă a verii, corul crud şi anarhic al vrăbiilor din Cişmigiu.Mai bine de cinci sute de peniţi porniseră cruciada ultimelor teze ale anului, alungate de aceeaşi teroare ― corigenţa sau repetenţa ― călăuzite de acelaşi fanatism: cucerirea vacanţei fără de griji.
În toate clasele, mirosul acid al cernelii stăpînea ― mai presus de celelalte ― ca prezenţa unui destin. De pe catedre,dominînd şirurile spinărilor aplecate, zeii didactici ― îndeobşte sluţi, neraşi, cu ochelari călări pe triste nasuri ― aveau expresia enigmatică a zeilor autentici.Fiţuicile circulau pe subt pupitre, se tupilau subt sugătorile imprimate cu tabla înmulţirii, pîndeau subt filele caietelor liniate şi emoţionate ― agere şi clandestine ca şopîrlele ― răsărind dintr-o manşetă cu inscripţii microscopice, din crăpăturile atavice ale băncilor sau din alte tainiţe intime. Cînd şi cînd, uşa vreunei clase se deschidea cu o încetineală leşinată şi se închidea patetic, izgonind pe coridor un mic Oedip în uniformă,prins cu fiţuica în caiet, cu cartea pe genunchi sau aplecat famelic pe caietul vecinului. Şi corul antic al tăcerii murmura-n urechile urechite în prezent şi viitor: “Repetent… repetent…repetent…”
Alteori, o uşă izbucnea în lături şi se-nchidea pocnind ca un aplauz formidabil, făcînd loc şcolarului palid de emoţie, care cugestul scenic al Damei cu camelii, ţinea pe faţă batista copios carminată cu sîngele unei sticluţe de cerneală roşie…
Clasa VIl-a modernă analiza poezia Melancolie―”Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă, prin care trece albă regina nopţii moartă”― cu o viteză păgubitoare în primul rînd ortografiei, călcată la toate virajurile gramaticale, ca o vulgară găină sau gîscă pe şosea.
Tinerii comentatori ai melancoliei eminesciene se desfătau ca la lectura unor stihuri de Topîrceanu, rezervîndu-şi masca melancoliei pentru tezele ştiinţifice, îndeosebi pentru cea de la matematici. Profesorul de literatură se uita pe fereastră fredonînd mintal oarie din Văduva veselă.Purta o lavalieră la fel cu a lui Maximilian din
Fire de artist,şi avea numai douăzeci şi şase de ani. Pe bu-levard treceau cu paşi dănţuitori fete cu bluze de vară… şi pe caiete “regina nopţii moartă”.” (La Medeleni- vol.II)

Ionel Teodoreanu este şi evocatorul oraşului Iaşi, oraş în care s-a născut şi a trăit până în anul 1938. Acţiunea a aproape fiecărui roman se desfăşoară în „dulce Târgul Ieşului” (aşa cum a fost numit de autor) sau este măcar amintit. Deşi unul din cei mai fanatici îndrăgostiţi de bătrânul oraş moldovean, un paradoxal antiieşenism se afirmă încă din perioada Medelenilor, pentru ca în romanul „Bal mascat” fenomenul să ia forma programatică a unui rechizitoriu. Aceste sentimente dar şi mutarea Vieţii româneşti la Bucureşti, plecarea pe rând a celei mai mari părţi din membrii grupării tot aici şi dureroasa moarte a lui Garabet Ibrăileanu, la care se adaugă sfârşitul tatălui său, Osvald Teodoreanu în 1937, deci toate acestea vor contribui la decizia de a părăsi Iaşul în favoarea Bucureştiului.

La Bucureşti îşi continuă fireşte atât activitatea literară, cât şi pe cea de avocat. Odată cu stabilirea în Bucureşti, însăşi propria biografie ieşeană devine sursa de inspiraţie pentru una din direcţiile cele mai interesante ale operei lui Ionel Teodoreanu: memorialistica. Începutul este făcut de volumul „În casa bunicilor” (1938), spre a fi continuat de „Masa umbrelor” (1941) şi de „Întoarcerea în timp” (1946). Scrierile ce urmează în această perioadă nu contrazic în esenţă structurile permanente ale personalităţii sale. Din perspectiva biografiei artistice nu se poate vorbi de o perioadă bucureşteană, după cea ieşeană. Este adevărat că unele din romanele acestor ani, fie în întregul lor („Hai Diridam” şi „La porţile nopţii”, 1946, „Zdrulă şi Puhă”, 1948), fie fragmentar („Tudor Ceaur Alcaz”, 1940 – 1942), vădesc o accentuată preocupare de înnoire tematică, de abordare a tipologiilor şi de creionare a cadrului de loc si timp, ce trimit direct la resursele oferite de imaginea existenţială a capitalei. În ciuda unor vehemente contestaţii ale criticii, scriitorul îşi urmează cu aceeaşi fidelitate propriul destin artistic, fiind şi acum tot atât de productiv. Notorietatea sa publică nu suferă cu nimic, iar consacrarea sa „oficială” prin introducera în manualele şcolare, în antologii şi culegeri, după cum şi prin unele transpuneri în alte limbi, continuă netulburată. Prieteniile literare mai vechi sau mai noi se continuă şi ele, fiind apropiat de Sadoveanu, Arghezi, Al. A. Philippide, Adrian Maniu, Cezar Petrescu, Ion Pillat, Demostene Botez, Perpessicius, Tonitza etc. Din marele număr de romane pe care prozatorul le publică între 1939 şi 1948, singurul care se detaşează prin reala sa valoare este „Prăvale Baba” (1940), acesta împreună cu cele trei cărţi de amintiri şi volumul de poeme postume „La porţile nopţii” (după romanul cu acelaşi titlu) încheind în chip fericit traiectoria sinuoasă a creaţiei lui Ionel Teodoreanu. Din păcate, în anii în care a mai trăit după cel de-al doilea război mondial, scriitorul nu s-a mai făcut remarcat prin alte tentative de roman.

Întrebat ce prozatori din generaţia ivită după cel dintâi război mondial i-au reţinut atenţia, Liviu Rebreanu menţiona printre primii, pe Ionel Teodoreanu: „căruia îi transmit salutul şi mulţumirea mea pentru toate paginile pe care le-a scris şi pe care le-am citit cu atât mai mare plăcere cu cât eu nu le-aş fi putut scrie niciodată”.

“Ardeau numai luminile utile, depărtate cu preciziune unele de altele, aerian izolate, cu spaţii de noapte marină între licăririle lor fragile. Întuneric prin umbra onctuos spintecată ― spuma elicei fumega alb pe vîntul lins al apei―fără de trup, tăcut; vaporul nu era decît procesiunea somnambulă a unei constelaţii grupată geometric, subt tremurul captiv al constelaţiilor fixe.Nu răsuna nici un tunet spumos de talaz ― salt solitar sfărmat în larguri ― nici pas desculţ de val nu s-auzea, împiedicîndu-se în trena lungă. Tăcere fără cadenţă defrunză, iarbă,vînt sau undă: tăcerea cosmic destinsă în fluida boltire a celor patru zări. Cosite, vastele întinderi abureau seva salină a mării. Amar, amar parfum de toamnă, de parcăZeul apelor adînci strivise-n palme sucul pămîntean alfrunzelor de nuc şi, cu o singură mişcare, îl imensificaseumed pîn’ la stele. Toţi pasagerii dormeau în cabinele alb şi jilav mirositoarea odaie de baie, cu ferestruicile închise, înfăşuraţi în pături groase, căci după suavele nopţi mediteraneene, cu dulcea lor privire de un albastru marin subt vălurile de cadînă ale lunii, şi cu suflarea lor de floare de lămîi, migdal şi portocal― aspra noapte a Mării Negre înfricoşa ca ochii de corsar.De aceea, coverta cabinelor de clasa I era pustie;chaises-longues-urile,goale.
În curba molatecă a unora, cîte o batistă uitată amintea viteazul strănut care alungase în cabină pe călătoarea hotărîtă, în principiu, să aştepte răsăritul lunii.Două chaises-longues-uri numai erau ocupate. Unul adăpostea o umbră, somnul unei umbre; celălalt, o lumină, o iluminare căpşunie cu intermitenţe de întuneric: ritmul luminos al pipelor pufăite. Aceasta împrăştia mirosul franc al maryland-ului. Fumătorul era un fanatic al maryland-ului, tutun a cărui aromă pornea elegiac din adolescenţa-i depărtată, cu bereta de catifea a pictorilor înclinată pe-o ureche în care viaţa din Montmartre răsuna cu zvon de sărutări, pahare sparte sau ciocnite şi argot de midinete.” (La Medeleni- vol IV)

 ***

Iubirea neîmpărtăşită a lui Ionel Teodoreanu

Deşi mare cuceritor de inimi, autorul îndrăgitei trilogii „La Medeleni“ n-a reuşit să intre în graţiile actriţei de origine română Nadia Gray. Destinul n-a vrut ca Ionel Teodoreanu, unul dintre cei mai arătoşi bărbaţi din istoria literaturii române, să se apropie de acest „exemplar de lux al frumuseţii feminine“.

Frumos şi melancolic, preocupat de subtilităţile sufletului omenesc, Ionel Teodoreanu a stârnit pasiuni printre destule reprezentante ale sexului frumos. Cele mai multe dintre aceste amoruri au rămas învăluite în mister şi li s-a pierdut urma în istorie. Însă o iubire neîmpărtăşită, survenită după 1938, când autorul s-a mutat la Bucureşti, a fost dezvăluită de Vlaicu Barna, prieten al scriitorului: „Era în timpul războiului, când pe scena teatrului din pasajul Majestic apărea un exemplar de lux al frumuseţii feminine.

Vederea ei, ca o lovitură de trăsnet pentru vestitul curtezan, a fost fatală. Din clipa când a văzut-o, el n-a mai avut linişte şi somn, pentru că toate încercările de a se apropia de femeia devenită a visurilor şi a destinului, cum zicea, i-au fost zădărnicite. Mesajele trimise prin scrisori, versuri şi buchete de flori au rămas fără efect şi total ignorate. Îndrăgostitul se plângea acum cu amărăciune prietenilor şi prietenelor, fără cea mai mica jenă”. Acelaşi evocator a elucidat enigma: „Frumoasa neîndurată de pe scenă era Nadia Cantacuzino, soţie a aviatorului Bâzu din istorica familie aristocrata, şi graţiile ei au strălucit şi după plecarea din ţară, distribuită în filme sub numele de Nadia Gray. De la această nereuşită, care l-a costat mult, Ionel Teodoreanu a început să fie văzut în faţa paharului, el, care se delimita totdeauna de aura bahică a bunului său frate Păstorel, şi la masă nu bea decât rar o sută de grame de vin îndoit cu apă”.

Nadia Gray, star din România

Născută la Bucureşti în 1923 dintr-un tată rus şi o mamă basarabeancă, actriţa care l-a fermecat pe melancolicul scriitor se numea Nadia Kujnir-Herescu. Ea s-a căsătorit cu celebrul prinţ Constantin („Bâzu”) Cantacuzino, aviator în timpul războiului. Împreună cu acesta, a părăsit România la sfârşitul anilor ’40, după al Doilea Război Mondial, la instaurarea comunismului, şi s-a refugiat la Paris. Mai târziu, cuplul avea să se stabilească în Spania. În capitala Franţei, tânăra şi-a consolidat cariera actoricească. A debutat în film în 1949, în pelicula franco-austriacă „L’Inconnu d’un soir”. Avea să joace apoi roluri de mai mică sau mai mare întindere. Printre celebrităţile alături de care a fost imortalizată pe peliculă se numără Marcello Mastroianni, Vittorio de Sica sau Errol Flynn. Poate că cel mai cunoscut rol al său a fost în „La dolce vita” (1960), capodopera lui Fellini. În acest film celebru, o puteţi vedea jucând o bogătaşă care-şi sărbătoreşte divorţul la o petrecere din propria locuinţă, printr-un număr de striptease. După moartea soţului, survenită în 1958, Nadia Gray, aşa cum a rămas în istoria filmului, avea să se stabilească în SUA la sfârşitul anilor ’60, graţie căsătoriei cu avocatul newyorkez Herbert Silverman. În 1976, a renunţat la cariera de actriţă de film, preferând să devină cântăreaţă de cabaret. La 13 iunie 1994, când locuia în Manhattan, s-a stins la vârsta de 70 de ani, în urma unui atac de cord.

***

Opera

La Medeleni (1925–1927)
Turnul Milenei (1928)
Bal mascat (1929)
Fata din Zlataust (1931)
Golia (1933)
Crăciunul de la Silivestri (1934)
Lorelei (1935)
Arca lui Noe (1936)
Secretul Anei Florentin (1937)
Fundacul Varlaamului (1938)
Prăvale Baba (1939)
Ce-a văzut Ilie Pânişoară (1940)
Tudor Ceaur Alcaz, vol. I–IV (1940–1943)
Frunza (1943)
Hai-Diridam (1945)
La porţile nopţii (1946)
Zdrulă şi Puhă (1948)

Scrieri cu caracter memorialistic

Uliţa copilăriei (1923)
În casa bunicilor (1938)
Întoarcerea în timp (1941)
Masa umbrelor (1946)

Ionel Teodoreanu a murit la 3 februarie 1954, la vârsta de 57 de ani, în Bucureşti

Bibliografie:
Istoria Literaturii Române, George Călinescu, ed Litera, 1998
La medeleni, Ionel Teodoreanu
crispedia.ro
adevarul.ro

Autor: Maria Dumitrache

 
Te invitam sa dai un like paginii de Facebook Jurnalul de Drajna: