Ion Minulescu poet, prozator, traducător, dramaturg şi gazetar

6 ianuarie 2020, ora 00:15, in categoria Aniversari, Atelier literar, Cultural, Maria Dumitrache

«SOL, SOL, SOL, MI BEMOL..
FA, FA, FA, RE!…

Arcuşele se cabrară pe coarde ca o turmă de girafe sălbatice, prinse într-o plasă de sârmă ghimpată şi spaima lor răsună ca nişte lovituri surde în poarta îmblânzitorului de bestii umane şi note muzicale. Al­bastru şi multiplicat ca fumul pipelor pe sfârşite, ecoul abecedarului simfonic zbura din cutiuţele de lemn, drept în sus, ca sufletul sinucişilor cu dinamită. Odată ajunse în tavanul roş-pompeian al Ateneului, toate aceste fire imaginare se îndoiră ca nişte undiţe, la vederea cărora delfinii de aur îşi încovoiară spinarea şi spaima lor se contopi cu spai­ma arcuşelor din orchestră, care, de data asta, rămăseseră inerte ca gâturile unor girafe împăiate. Şi se făcu tăcere… În sala Ateneului nu mai era nimeni. Dispăruse şi orchestra şi publicul. Un singur auditor mai rămăsese în fotoliul 49. Eram eu. Şi peste mine, cupola edifi­ciului cobora vertiginos ca un balon sferic, incendiat în spaţiu de un trăsnet. Voiam să ţip; dar cu un singur ţipăt nu poţi înlătura un peri­col. Voiam să fug, dar braţele fotoliului mă înlănţuiau ca o femeie stupidă şi sentimentală. Undiţele albastre prinseseră delfinii galbeni şi gipsul decorativ trăgea după el toată această minusculă mare de flăcări. Spectacolul era grandios şi deprimant. Cataclismul se mutase de data asta în spaţiu şi, afară de mine singur, în spaţiu nu mai exista decât roşu, galben şi albastru…
Mă deşteptă vocea proprietăresei care, în timpul visului, îmi bătuse în uşă, parodiind fără să vrea începutul Simfoniei a V-a.
Era grăbită şi speriată. Se întâmplase, oare, ceva neobişnuit?… De când se începuse războiul, obişnuinţa cotidiană se schimbase şi ea după prescripţiile stării de asediu.
Sar jos din pat şi mă uit la ceas. E ora două şi jumă tate, sau, după orarul oficial, paisprezece şi jumătate. E ziuă, dar. În odaia mea însă e întuneric. Ferestrele sunt căptuşite cu hârtie albastră, precauţiune inutilă contra Zepellinului care vizita Bucureştii numai noaptea.
Aprind lumina electrică şi deschid uşa. Doamna Charlota Grümberg dă buzna şi se repede să deschidă fereastra.
― Ce e? Ce s-a întâmplat?
― Ceva teribil.
― Ard Bucureştii?… l-au aprins bombele incendiare?
― Ai să vezi, ai să vezi… Poftim, priveşte…
Şi din cadrul ferestrei, mai agitată ca a şaptea nevastă a lui Barbă-Albastră, doamna Grümberg se aplecă spre stradă, lungindu-şi gâtul în direcţia pieţei Sfântul Anton.
― Spune dacă ai mai văzut aşa ceva… Mai mare ruşinea !… O să râdă de noi ofiţerii aliaţi…
Curios, mă apropii de ea, privesc în stradă şi parcă nu-mi vine să cred ochilor. Revolta proprietăresei mele era, în parte, justificată.
Mai mulţi gardişti şi comisari de poliţie asaltează magazinele de pe strada Carol, smulgând drapelele naţionale pe care, nu ştiu de ce, negustorii le arboraseră peste tot, ca la 10 Mai. Întreaga stradă nu e decât o vastă agitaţie de roşu, galben şi albastru. Celelalte culori aproape nu mai există. Se aud ţipete şi chiar înjurături. Din când în când, se sparge şi câte un geam. Nedumerirea unora măreşte revolta altora. Mulţimea anonimă începe să umple strada. Un tramvai cu cai s-a oprit în faţa Poştei şi nu mai poate înainta. Conductorul strigă şi sună clopotul disperat. Ferestrele s-au deschis peste tot. În cadrul lor, capetele femeilor speriate se agită confuz, ca un cârd de gâşte care te ameninţă de la distanţă. Balcoanele sunt tixite. Toată lumea se întreabă cu privirea, cu gestul şi cu vorba. Dar autorităţile poliţieneşti, fie că nu vor să dea nici o lămurire, fie că nu cunosc nici ele cauza pentru care li s-a dat ordin să cureţe oraşul de tricolorul naţional. Nimeni nu ştie de ce şi pentru ce…
E de-ajuns să arunci însă o singură piatră în baltă, ca orăcăitul broaştelor să tacă pe dată…
Din Dealul Mitropoliei, primul dangăt de clopot se rostogoleşte peste oraş, greoi şi resemnat ca un tren de marfă ce s-ar fi prăbuşit într-o prăpastie. Urmează apoi altele şi altele tot mai dese. Odată cu ele, ţignalele gardiştilor săgeteză somnolenţa văzduhului cu impertinenţa lor de femei isterice.
Pe măsură ce semnalele de alarmă măreau cacofonia acestui duet lugubru, strada Carol se golea tot mai grabnic de mulţimea curioşilor care o invadase câteva minute mai înainte. Gloata compactă se topea ca o pastilă de sublimat coroziv într-un lighean cu apă fiartă. Cât ai clipi din ochi, în stradă nu mai rămăsese nimeni. Cetăţenii anonimi şi reprezentanţi forţei publice intraseră parcă în pământ. Tramvaiul cu cai dispăruse şi el. Balcoanele păreau acum nişte colivii goale, iar feres­trele căptuşite cu hârtie albastră, pleoapele unor călugăriţe în rugăciuni. Vitrinele magazinelor se îndoliară şi ele sub carapacele obloane­lor de tinichea şi hârşâitul lor de fierăstrău însângeră parcă şi mai mult rănile, nevindecate încă, ale oraşului.
Cinci minute mai târziu, pe stradă nu mai rămăsese decât bucăţi răzleţe de stofă tricoloră, sfâşiată din drapelul naţional: Roşu… Gal­ben… şi Albastru!…
Aeroplanele duşmane veneau să bombardeze iar Bucureştii… »
(ROŞU, GALBEN ŞI ALBASTRU)

Ion Minulescu s-a născut la 6 ianuarie 1881, în Bucureşti. Tatăl, Tudor Minculescu, negustor în Slatina, moare cu 6 zile înainte de naşterea copilului. Mama, Alexandrina (născută Ciucă), s-a recăsătorit cu Ion Constantinescu, ofiţer de cavalerie. Minulescu îşi petrece copilăria la Slatina. Studiile primare şi cele liceale le face la Piteşti, până în clasa a VI-a, când rămâne corigent la limba română; se înscrie la un liceu particular din Bucureşti, dându-şi bacalaureatul în 1899.

Intră la Facultatea de Drept din Bucureşti, urmând cursurile doar un semestru, iar în 1900 pleacă la Paris. Aici frecventează cafenelele literare, cunoaşte poeţi şi ziarişti, citeşte literatură simbolistă şi decadentă : Baudelaire, Laforgue, Lautreamont, Corbiere, Verhaeren, Verlaine, Rimbaud, Moreas . Pe unii scriitori pare să îi fi cunoscut personal : Moreas, Max Jacob, Andre Salmon, Stuart Merill, Albert Fleury, Maurice Du Plessis, poate şi pe Apollinair, în celebrele cafenele Chat Noir, Vachette şi Closerie des Lilas. Se întoarce în ţară în 1905, fără să-şi fi terminat studiile.

A debutat încă din anii liceului în „Povestea vorbei” (1897), cu poeziile “Gândurile” şi “Aşteptare”, semnate I.M. Nirvan şi I.M. Până la 1900 publică versuri în „Foaia interesantă”, „Foaia pentru toţi”, „Moda ilustrată”, „Carmen”, „Evenimentul”, „Adevărul de joi”. Începe să fie remarcat în 1906-1907, când îi apar primele romanţe în „Viaţa literară”, „Viaţa românească” şi „Convorbiri critice” (În oraşul cu trei sute de biserici stârneşte interesul şi entuziasmul lui I.L. Caragiale, exprimate într-o scrisoare către Mihail Dragomirescu, directorul revistei).

«”Et fais – moi des serments que tu rompras demain.”
PAUL VERLAINE

Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine…
Dar fiindcă azi mi te dai toată,
Am să te iert –
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!…

În cinstea ta,
Cea mai frumoasă din toate fetele ce mint,
Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint,
În pat ţi-am presărat garoafe
Şi maci –
Tot flori însângerate –
Şi cu parfum de brad pătat-am dantela pernelor curate,
Iar în covorul din perete ca şi-ntr-o glastră am înfipt
Trei ramuri verzi de lămâiţă
Şi-un ram uscat de-Eucalipt.

Dar iată,
Bate miezul nopţii…
E ora când amanţii,-alt’dată,
Sorbeau cu-amantele-mpreună otrava binecuvântată…
Deci vino,
Vino şi desprinde-ţi din pieptenul de fildeş părul,
Înfige-ţi în priviri Minciuna
Şi-n caldul buzei Adevărul
Şi spune-mi:
Dintre câţi avură norocul să te aibă-aşa
Câţi au murit
Şi câţi blestemă de-a nu te fi putut uita?…

Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine…
Dar fiindcă azi mi te dai toată,
Am să te iert –
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!…

Deci nu-ţi cer vorbe-mperecheate de sărutări,
Nu-ţi cer să-mi spui
Nimic din tot ce-ai spus la alţii,
Ci tot ce n-ai spus nimănui.
Şi nu-ţi cer patima nebună şi fără de sfârşit,
Nu-ţi cer
Nimic din ce poetul palid
Cerşeşte-n veci de veci, stingher,
Voi doar să-mi schimbi de poţi o clipă
Din şirul clipelor la fel,
Să-mi torni în suflet infinitul unui pahar de hidromel,
În păr să-mi împleteşti cununa de laur verde
Şi-n priviri
Să-mi împietreşti pe veci minciuna neprihănitelor iubiri.
Şi-aşa, tăcuţi -
Ca două umbre, trântiţi pe maldărul de flori –
Să-ncepem slujba-n miez de noapte
Şi mâine s-o sfârşim în zori!»
(Celei care minte)

 

Debutul editorial are loc în 1908, cu “Romanţe pentru mai târziu”. Tot în 1908 debutează şi ca prozator, cu “Casa cu geamurile portocalii”. Devine o figură cunoscută a cafenelei literare şi unul dintre promotorii modernismului în literatura epocii, altfel marcată puternic fie de posteminescianism, fie de un tradiţionalism sămănătoristo-poporanist, pe care le combate direct în articolul-program “Aprindeţi torţele!”, din propria-i publicaţie „Revista celorlalţi” (1908). Este, pentru scurt timp, în 1906, redactor la ziarul liberal „Viitorul”, apoi, tot temporar, funcţionar la Constanţa. În 1910,  o cunoaşte pe Claudia Millian, cu care se căsătoreşte în 1914. Continuă să animeze cafeneaua literară, mai ales în grupul de boemă intelectuală şi artistică de la Terasa Oteteleşanu şi de la cafeneaua Kubler. Se implică în apariţia unei noi reviste, „Insula” (1912). Este şef al Biroului de Presă şi director de cabinet în Ministerul de Interne, începând cu 1914.

 

«Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,
Şi lasă-mă să plec!…
Tu nu-nţelegi
Că-n orchestrarea întregirii noastre
Nu-i ciripit de păsărele-albastre,
Ci-i răcnet doar de bestie turbată,
Ce-ţi sângerează-obrajii şi te muşcă
De câte ori încerci s-o-nchizi în cuşcă
Sau de piciorul patului s-o legi?…

Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,
Şi nu-ţi mai cer nimic!…
Tu n-ai ghicit
Că melodia întregirii noastre s-a sfârşit
Şi toată fericirea-mprovizată
Cu care ne-avântăm tot mai departe
N-a fost decât iluzia că ne-am iubit
Ca două manechine cu suflete de vată,
Păstrate-ntr-o vitrină cu geamurile sparte?…

Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,
C-atâta doar mi-e dat să-ţi mai sărut,
În cinstea întregirii noastre din trecut,
Din care-acum n-a mai rămas nimic
Decât o falsă frescă-n mozaic,
Pe care nişte gheare de bestie turbată
Însângerează două imagini omeneşti!…
Nu le cunoşti?…
Încearcă -
Şi-ai să ţi le-aminteşti!… »
(Epilog sentimental)

 

În toamna lui 1916 se refugiază în Moldova, la Iaşi, unde e activ publicistic (cu articole despre mersul războiului) şi literar (cu un salon artistic în care se întâlneau literaţii şi pictorii aflaţi în refugiu şi ale cărui şezători se organizau în folosul răniţilor). În 1919 îşi dă demisia din minister, rezumându-se la activitatea de gazetar. Din 1922 până în 1940, va funcţiona ca director general (şi, alternativ, inspector general) în Ministerul Cultelor şi Artelor, contribuind mult la promovarea artelor, prin instituirea Premiului Naţional pentru poezie şi prin înfiinţarea Salonului Oficial de Pictură. Notorietatea scriitorului era deja consolidată în 1926, când este numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti, Minulescu fiind concomitent elogiat şi criticat, adulat şi denigrat de critica literară sau de confraţi. A călătorit mult, mai ales în Franţa, dar şi în restul Europei. A fost amic al artiştilor plastici (Iser, Ressu, Steriadi, Dărăscu, Brâncuşi, Paciurea) şi al actorilor, cărora le-a dedicat nenumărate cronici în revistele timpului.

Gazetar împătimit, este prezent într-o mulţime de publicaţii: „Flacăra”, „Naţiunea”, „Viitorul”, „Foaia interesantă”, „Viaţa literară şi artistică”, „Foaia pentru toţi”, „Noua revistă română”, „Curierul literar”, „Generaţia nouă”, „Viaţa literară”, „Vieaţa nouă”, „Adevărul literar şi artistic”, „Convorbiri literare”, „Contimporanul”, „Cuget românesc”, „Falanga literară”, „Gândirea”, „Integral”, „Juni­mea literară”, „Letopiseţi”, „Luceafărul”, „Lumea”, „Propilee literare”, „Rampa”, „Universul literar”, „Viaţa românească”, „Dimineaţa”, „Sburătorul” şi „România literară”.

«A fost odată ca niciodată…
Pe vremea aceea lumea basmelor nu fusese încă anexată la rubri­ca faptelor diverse. Bunicii şi nepoţii păreau aproape de aceeaşi vârstă. Anii copilăriei sunt însă ca musafirii din mahala. Îi primeai cu acelaşi surâs pe buze, îi cinsteai cu dulceaţă şi cafea şi-i petreci până la uşă cu refrenul obişnuit: “Când mai poftiţi pe la noi?” Abia târziu de tot începi să-ţi dai seama că cei care vin mereu nu mai sunt cei care plecaseră odată.
Pe vremea aceea împăratul era totdeauna foarte bătrân, iar unicul fecior al împăratului, foarte tânăr. Prea marea diferenţă de vârstă din­tre tată şi fiu nu da nimănui încă nimic de bănuit. Astăzi, cărturarii chemaţi să stabilească genealogia familiilor imperiale ar găsi-o poate suspectă. Pe vremea aceea, însă, bătrânii se bucurau la fel cu tinerii de toate prerogativele fizice ale vieţii normale, şi împăratul era cu atât mai mare şi mai slăvit cu cât putea să aibă copii la o vârstă când muritorilor de rând nu le mai este îngăduit să aibă decât regrete şi amintiri.
Pe vremea aceea, singurul bulevard al oraşului pornea din piaţa gării, străbătea grădina publică drept în două şi se sfârşea în faţa primăriei. Astăzi, bulevardul a fost prelungit. Capătul lui cel nou a crescut parcă din mijlocul grădinii publice, ca tija unei zambile liliachii dintr-un ghiveci de pământ smălţuit cu verde. Privită pe planul oraşului, din clopotniţa cu ceasornic a bisericii Sfântul Nicolae sau din aeroplan, grădina publică îţi pare azi un om tras în ţeapă, un pui de găină la frigare sau o enormă măslină de Vollo înfiptă într-o scobitoare.
Restul oraşului nu s-a schimbat aproape deloc. Se târăşte ca o viperă de-a lungul Argeşului, şi din an în an se întinde ca să pară mai mare. A rămas însă aceeaşi reptilă fără picioare, cu coada proptită în cimitirul ovreiesc şi cu capul strivit între spital şi puşcărie.
În schimb, vipera s-a civilizat. Străzile au fost pavate cu asfalt şi luminate cu electricitate. Luna plină a fost expulzată din grădina publică tocmai la Trivalea, iar liceenii nu-şi mai dau întâlnire cu modistele şi croitoresele pe maidanele oraşului. Hotelurile au început să închi­rieze camere cu luna, cu ziua şi chiar cu ora…
Musafirii de pe vremea aceea au dispărut o dată cu anii din calen­darele oficiale. Copiii au luat locul părinţilor cu preciziunea orelor de pe cadranul unui cronometru. Avocaţii, doctorii, inginerii, generalii, dascălii şi negustorii oraşului de pe vremea aceea au fost înlocuiţi, ca nişte înalţi dregători ai statului după o schimbare de regim.
Dar victoria vârstei e numai relativă. Tinerii au început să îmbătrânească şi ei, iar bătrânii, după ce au fost binecuvântaţi din pridvorul bisericii Sfântul Ion, au fost trecuţi pentru ultima oară prin dosul Foişorului de foc şi împământeniţi pe dealul Cimitirului Ştefan-vodă…
Din pragul locaşului de veci, oraşul cu locuinţe de închiriat aproape nici nu se zăreşte. Stă pitit ca un laş între dealuri, gata să treacă Argeşul înot, la cel mai mic semnal de alarmă, şi să lase judeţul fără capitală.
Este oraşul în care mi-am petrecut copilăria, în care am iubit pen­tru prima oară şi în care am rămas corigent la limba română.
Profesorul meu de pe vremea aceea nu-şi luase încă licenţa în litere. Mai târziu a murit ca director de şcoală… comercială. »
(Corigent la limba română)

 

Muzica minulesciană este plină de fanfare, de sonorităţi de metale lovite; versul e declamator, larg şi uneori formal, lipsit de conţinut. Gândirea lirică a lui Minulescu este în bună parte nesimbolistă, de aceea şi nesimbolică. Tudor Vianu observă că Minulescu operează cu alegorii, nu cu simboluri.
«Poarta la care bate poetulscria subtitlul criticsau cheia care i-a căzut în turn nu sunt simboluri, ci alegorii, concepţii noţionale, mai mult sau mai puţin limpezi, folosind pentru a se exprima obiecte din lumea sensibilă, asociate cu ele printr-o legătură exterioară şi factice».
Valoarea lui Minulescu în cadrul simbolismului românesc este, cu toate acestea, incontestabilă. Ion Minulescu este primul poet roman care reprezintă la noi începutul revoluţiei provocate de simbolism în domeniul versificaţiei. Deşi revoluţia prozodică minulesciană este mai mult aparentă şi tipografică, totuşi versurile lui sunt solid construite şi de o sonoritate plină. Prin poezia minulesciană, expresia noastră poetică s-a îmbogăţit cu un număr apreciabil de cuvinte susceptibile să traducă mai exact nuanţele sensibilităţii noastre moderne. Versurile lui atât de straniu muzicale au îmbogăţit cu vibraţii noi lirica românească. În pofida neputinţei de adâncire a vieţii sale lăuntrice, în versurile lui Minulescu pulsează totuşi sentimentul inaccesibilului, mai evident în poeziile volumelor : ” De vorbă cu mine însumi” şi ” Nu sunt ce par a fi” (1936). La autorul ” Romanţelor pentru mai târziu”, în foarte multe din poeziile lui, simţim, dincolo de sonoritatea frecvenţă a versurilor, o nelinişte, care, fără a fi de ordin metafizic, este legată de timp şi de loc, un instinct de migraţie, o dorinţă iraţională către orizonturi noi, care au cucerit cu rapiditate un număr tot mai mare de cititori. Scrisă pe înţelesul tuturor, fără obscuritatea întâlnită la cei mai mulţi poeţi simbolişti, poezia lui Ion Minulescu, deşi scrisă «pentru mai târziu», a reuşit să devină populară şi să-şi ocupe locul distinct nu numai în cadrul simbolismului românesc, ci chiar în acela al întregii noastre poezii moderne.

 

«Pe mine, însă -
Ce păcat
Că vinul vechi, de Drăgăşani,
M-a întinerit cu trei sute de ani,
Când fetele din Slatina
Cu ochii mari cât strachina,
De câte ori le-am sărutat,
M-au blestemat
Să-mi pierd cu minţile
Şi datina,
Să nu mai fiu cel care sunt
Cu-adevărat,
Şi ca să fiu pe placul lor,
Să le sărut doar la… culesul viilor,
În zvonul glumelor zvârlite-n vânt
Pe care Oltul, când le prinde -
Oricât ar fi de turbure -
Se limpezeşte
Şi se-ntinde
Cu ele până-n Dunăre!…

La fel şi eu, ca orice bun creştin,
Pe malul Oltului, cândva,
Mă voi întinde tot aşa,
Când cel din urmă strop de vin
Îl voi sorbi tot din ulcica mea,
Nu din paharul de argint, al altuia -
Pahar străin!…
Şi-abia atunci voi fi cu-adevărat
Cel care-am fost -
Un nou crucificat -
În vecii vecilor… Amin!…»
(Nu sunt ce par a fi)

 

Proza poetului ( nuvelele fantastice din volumul “Cetiţi-le noaptea”, romanele ” Roş, galben şi albastru”, ” Corigent la limba română”, ” Bărbierul regelui Midas” etc.), ca şi lucrările dramatice ( ” Pleacă berzele”, ” Manechinul sentimental” etc.), vădesc şi ele verva, fantezia şi suculenţa expresiei atât de caracteristice originalului scriitor care a fost Ion Minulescu.
Ion Minulescu a jucat un rol de frunte. A fost, mai întâi, un poet urban, o specie destul de rară în ambianţa lui literară. A cântat peisajul oraşelor, cu străzile, cu clădirile şi vehiculele lor, cu furnicarul lor omenesc, cu micile şi marile lor tragedii. A fost un poet al mării. Înainte de Minulescu, marea a fost puţin cîntată în poezia românească. Prin Minulescu s-a produs depăşirea cadrului cam îngust, cam provincial al poeziei din vremea lui. Poetul a fost stăpânit de gustul exoticului, al civilizaţiei şi al modernului.

Ion Minulescu moare la 11 aprilie 1944, Bucureşti . Este înmormântat la Cimitirul Bellu.
La ora actuală, în localitatea Slatina, judeţul Olt, un liceu poartă numele acestui mare poet şi prozator, reprezentant important al simbolismului românesc – Colegiul Naţional “Ion Minulescu“, dar şi Biblioteca Judeţeană Olt.

 

«În seara când ne-om întâlni -
Căci va veni şi seara-aceea -
În seara-aceea voi aprinde trei candelabre de argint
Şi-ţi voi citi
Capitole din epopeea
Amantelor din Siracuza,
Citera,
Lesbos
Şi Corint…
Şi-n seara când ne-om întâlni
Te-oi întreba,
Ca şi pe multele pe care le-am întrebat naintea ta:
- Voieşti sau nu să fii a mea?

În seara când ne vom iubi -
Căci va veni şi seara-aceea -
În pat vom presăra buchete de trandafiri şi chiparoasă
Ne vom închide-apoi în casă
Şi vom zvârli în stradă cheia…
Şi-n seara când ne vom iubi
Te-oi întreba,
Ca şi pe multele pe care le-am întrebat naintea ta:
- Voieşti să nu mai fii a mea?…

Şi-n seara când ne-om despărţi -
Căci va veni şi seara-aceea -
Vom stinge flăcările-albastre din candelabrele de-argint,
Iar florile de chiparoasă şi trandafirii-i vom presa
În cartea roză-a epopeii
Amantelor din Siracuza,
Citera,
Lesbos
Şi Corint…
Şi-n seara când ne-om despărţi
Te voi ruga,
Ca şi pe multele pe care le-am sfătuit naintea ta:
- Să-ţi aminteşti c-ai fost şi-a mea!…»
(Romanţa fără muzică)

 

Opera

Romanţe pentru mai târziu, Bucureşti, 1908;
Casa cu geamurile portocalii, Bucureşti, 1908;
De vorbă cu mine însumi, cu ilustraţii de Iser, Bucureşti, 1913;
Măşti de bronz şi lampioane de porţelan, Bucureşti, 1920;
Pleacă berzele, Bucureşti, 1921;
Lulu Popescu, Bucureşti, 1921;
Roşu, galben şi albastru, Bucureşti, 1924;
Manechinul sentimental, Bucureşti, 1926;
Allegro ma non troppo, Bucureşti, 1927;
Spovedanii, Bucureşti, 1927;
Amantul anonim, Craiova, 1928;
Corigent la limba română, cu ilustraţii de Lucia Dem. Bălăcescu, Bucureşti, 1928;
Cetiţi-le noaptea, Bucureşti, 1930;
Strofe pentru toată lumea, Bucureşti, 1930;
Bărbierul regelui Midas, Bucureşti, 1931;
Porumbiţa fără aripi, Bucureşti, 1931;
3 şi cu Rezeda 4, Bucureşti, 1933;
Nu sunt ce par a fi…, Bucureşti, 1936;
Nevasta lui Moş-Zaharia, Oradea, 1937;
Ciracul lui Hegesias, Bucureşti, 1939;
Versuri, Bucureşti, 1939;
Când doi se ceartă, Bucureşti, 1940;
Versuri, Bucureşti, 1943;
Cine-i autorul acestui roman senzaţional?, Bucureşti, 1943;
Scrieri, I-II, Bucureşti, 1966;
Bucureştii tinereţii mele…, Bucureşti, 1969;
Banchetul meu, Bucureşti, 1971;
Opere, I-IV, Bucureşti, 1974-1983;
Versuri, Bucureşti, 1975;
Romanţe pentru mai târziu, Craiova, 1984;
Versuri, Timişoara, 1985;
Versuri şi proză, Bucureşti, 1986;
Proză, postfaţă de I.D. Bălan, Bucureşti, 1986;
Corigent la limba română şi alte proze, Cluj Napoca, 1989;
Opere, I, ediţie îngrijită de Emil Manu, 1995.
Octave Mirbeau, Pogromul, Bucureşti, 1910;
Maurice Maeterlinck, Sora Beatrice, Bucureşti, 1913. 

 

Bibliografie

Eugen Lovinescu, Istoria literatrurii române contemporane, 1998
George Călinescu, Istoria Literaturii Române, 2001
Literatura română, Manual pentru clasa a XI-a, 1977
Corigent la limba română, Ion Minulescu
Roşu, galben şi albastru, Ion Minulescu
Versuri, Ion Minulescu, Buc, 1989
Nu sunt ce par a fi, Ion Minulescu, 2001

 

Autor: Maria Dumitrache

 
Te invitam sa dai un like paginii de Facebook Jurnalul de Drajna: