Ion Barbu, poet, eseist, traducă­tor şi matematician

28 septembrie 2018, ora 09:30, in categoria Atelier literar, Cultural, Maria Dumitrache

“Steaua imnului

Râu încuiat în cerul omogen,
Arhaic Unt, din lăudată seară,
Scurs florilor, slujind în Betleem,
Când gărzile surpate înviară.

Să port – sub raze deget şters înting -
Un liniştit, un rar şi tânăr mugur
Prin ger mutat, prin tufele de zinc,
La stâncile culcate: să le bucur.”

Ion Barbu (pseudonimul literar al lui Dan Barbilian) s-a născut la 19 martie 1895, Câmpulung Muscel, judeţul Argeş. A făcut carieră şi ca matematician, cu numele de stare civilă. Este fiul Smarandei (născută Şoiculescu) şi al lui Constantin I. Barbilian, magistrat. Încă din adolescenţă, aproape tot ceea ce întreprinde Barbu se constituie fie ca o provocare intenţionată, fie ca o reacţie (uneori întemeiată, alteori umorală) ce întrece cu mult, în intensitate şi „anvergură”, stimulul iniţial.

În liceu, fiindcă tânărul Tudor Vianu, „mai aparent genial”, compune şi traduce poeme, Barbu încearcă să-l imite şi se gândeşte să înceapă traducând din Baudelaire. Efectul nu e, din nefericire, cel scontat, dimpotrivă, Vianu îl „mortifică” prin ironii; şi atunci novicele se va încăpăţâna să-i demonstreze că poate „la rigoare simula poezia” atât de bine, încât să-l oblige pe ironicul prieten să scrie o carte despre el. Astfel că, peste ani, pe deplin consacrat şi în poezie, şi în matematici, Barbu va mărturisi: „Cariera mea poetică sfârşeşte logic la cartea lui Vianu despre mine. Orice vers mai mult e o pierdere de vreme.”

“Margini de seară

Pendulul apei calme, generale,
Sub sticlă sta, în Ţările-de-Jos.
Luceferii marini, amari în vale;
Sălciu muia şi racul fosforos.

Un gând adus, de raze şi curbură
(Fii aurul irecuzabil greu!)
Extremele cămărilor de bură
Mirat le începea, în Dumnezeu.”

„Stimulul” din tinereţe e poate mai puţin cunoscut; dar reacţia, adică opera poetică a lui Barbu (şi a doua reacţie, cea critică, la ea: studiul lui Tudor Vianu din 1935) intră în canonul literaturii române. Liceanul excepţional dotat pentru matematici e la un pas de repetenţie, pentru că nu îl interesează deloc anumite materii. Ca militar, riscă la un moment dat, din cauza atitudinilor nonconformiste, să fie trimis în faţa Curţii Marţiale. Nu se va ajunge chiar aici, însă la sfârşit, când toţi colegii săi devin ofiţeri, tânărul insurgent se alege cu gradul de plutonier.

După război, în toamna lui 1919, îl vizitează pe Eugen Lovinescu exact în ziua înmormântării lui Alexandru Vlahuţă, provocând şi aici o scenă suculentă, relatată ulterior în Memorii de marele critic. Îşi ia pseudonimul Ion Barbu, pentru că nu are curajul „de a amesteca pe geometru în poezie”; şi, oricum, numele matematicianului i se pare că „are ceva lăutăresc în sunet”. Barbu e de altfel numele de familie iniţial al tatălui său, pe care un profesor de liceu avusese plăcerea să-l modifice, în urma unei mângâieri meditative a bărbiei („barbilia”, pe latineşte). Modificând, acum, mai vechea modificare, Barbu ajunge aşadar în punctul iniţial – mai ales că bunicul pe linie paternă, meşter zidar trăgându-se din mahalaua bucureşteană Omul de Piatră, fiu de român macedonean, se numise el însuşi Ion Barbu. Luându-i numele, scriitorul va considera că e de datoria lui să-i lase glasul „să se facă auzit” în poemele sale de atmosferă balcanică.

“Legendă

Străluminaţi ca nişte unghii,
Sub scuturi, îngeri au lăsat
Cherubul văii să-l înjunghii,
- Sădiţi în aer ridicat.

Şi limfa pajiştelor pale
Se pleacă soarelui ferit
Al certei sere animale:
Îngână sângelui ivit.

Scris, râul trece-n mai albastru
Şi varurile zilei scad,
E rana Taurului astru.
Vădita ţară, Galaad.”

Aflat la doctorat în Germania, la Gottingen, sentimental-aprigul matematician-poet duce o viaţă de boem exuberant, insaţiabil. Evoluează „ca un vultur” în domeniul cuceririlor erotice şi le inventariază apoi scrupulos, nu uşor (datorită numărului lor), dar cu o vizibilă satisfacţie, în scrisorile către bunul său prieten, seriosul şi cumintele Tudor Vianu. De dragul acestuia, se mută de la Gottingen la Tubingen, şi aici o întâlneşte pe Gerda Hossenfelder. Don Juanul balcanic o cere imediat în căsătorie, astfel că rasa teutonă va fi transplantată pe sol românesc: mai întâi la Giurgiu şi apoi la Bucureşti, unde freneticul Barbu este profesor suplinitor de matematică. În timpul orelor predate, profesorul, indignat de „evidenta neştiinţă matematică” a elevilor, îşi regăseşte uneori seninătatea pierdută citindu-le din poemele lui Poe, Mallarme, Rimbaud şi Rilke. La sfârşit de an, nu le strică acestora să li se predea, două-trei ore, filosofie matematică.

“[Din ceas, dedus...]

Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,
Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei, un joc secund, mai pur.

Nadir latent! Poetul ridică însumarea
De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi
Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea
Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.”

Originalul profesor suplinitor ajunge asistent, conferenţiar şi apoi profesor universitar. Pentru el, „geometria elementară nu e numai o categorie seacă, didactică, ori paradisul arhaic şi naiv al gândirii matematice; dar, dimpotrivă, un model al esenţialităţii şi eleganţei formulării, un clasicism”. Se consideră un reprezentant al Programului de la Erlangen, conform căruia cercetarea matematică majoră „primeşte o organizare şi o orien­tare învecinate cu aceea a funcţiunii poetice, care, apropiind prin metaforă elemente disjuncte, desfăşoară structura identică a universului sensibil”. Elementele disjuncte vor fi în continuare apropiate, prin metaforele poetice, prin organizarea matematică, dar şi prin înseşi activitatea şi viaţa lui Barbu: non­conformist inepuizabil, sergent în toate războaiele, mereu cu câte o provocare proaspătă în raniţă. Una fiind şi colaborarea, după 6 septembrie 1940, în presa legionară, „accident” regretat ulterior, însă nu suficient de convingător.

Temperamentul său coleric, „reactiv”, orgolios şi susceptibil, e bine fixat în polemica antologică – nu numai de idei, ci şi de afecte – cu Tudor Arghezi. La capătul răsunătorului schimb de focuri publicistice şi epistolare, turbulentul poet al Ideii descoperă un înduioşător element comun: „Mi-ar părea rău să mă cert cu dumneata, fiindcă ţii oarecum la câini.” Sarcasticul polemist s-a conta­minat, aşadar, de marea slăbiciune a omului pentru animale, pentru câini în primul rând. Plângând cu lacrimi amare la moartea fiecăruia dintre numeroşii săi patrupezi, eseistul necruţător va scrie pe un bileţel, cu puţin timp înainte de propria lui moarte, următoarele rânduri: „Dacă atunci când mă voi prezenta acolo nu-mi vor ieşi înainte toţi câinii mei, îţi neg, Dumnezeule, existenţa”.

“Lemn sfânt

În văile Ierusalimului, la unul,
Păios de raze, pământiu la piele:
Un spic de-argint, în stânga lui, Crăciunul,
Rusalii ard în dreapta-i cu inele.

Pe acest lemn ce-aş vrea să curăţ, nu e
Unghi ocolit de praf, icoană veche!
Văd praful – rouă, rănile – tămâie?
- Sfânt alterat, neutru, nepereche.”

“Poartă

Suflete-n pătratul zilei se conjugă,
Paşii lor sunt muzici, imnurile – rugă.
Patru scoici, cu fumuri de iarbă de mare,
Vindecă de noapte steaua-n tremurare.

Pe slujite vinuri frimitură-i astru’.
Munţii-n Spirit, lucruri într-un Pod albastru.
Raiuri divulgate! Îngerii trimeşi
Fulgeră Sodomei fructul de măceş.”

Grav bolnav, Barbu moare în august 1961 – şi, ca un fel de ermetism în sfârşit „dezlegat”, a doua zi după înmormântare, salcia din curtea casei sale, în care poetul vedea un copac sacru, s-a prăbuşit deodată, din cauza unei furtuni, peste mormintele mult-iubiţilor şi credincioşilor săi câini. O reacţie firească a naturii, la moartea unui poet de o originalitate stranie, intens expresivă şi provocatoare: o sinteză de apolinic şi dionisiac.

În numai 12 ani, poetul care debutase în „Lite­ratorul” lui Alexandru Macedonski (1918, cu poezia Fiinţa) ajunge la o deplină consacrare. Frecventează asiduu cenaclul „Sburătorul”, publică versuri în revista cu acelaşi nume, ca şi în „Umani­tatea”, „Cuvântul liber”, „România nouă”, „Contimporanul”, „Viaţa românească”, „Cugetul românesc”, „Cetatea literară” şi „Hiena”, publică în 1921 După melci (plachetă ilustrată complet inadecvat, ca o carte pentru copii), intră în Antologia poeţilor de azi a lui Ion Pillat şi Perpessicius cu poemele Faunul şi Uvedenrode (1925), iar în istoria literaturii române cu volumul Joc secund (1930) – ce marchează, într-un mod simbolic, şi sfârşitul carierei sale poetice.

Eseurile şi articolele sale critice pot fi grupate, din punctul de vedere al (vehemenţei) ideaţiei, într-o primă perioadă relativ mai „cuminte”, între 1920 (anul când debutează ca eseist în „Umanitatea”, cu o recenzie la un volum de versuri al lui Nichifor Crainic), şi 1921 (când matematicianul pleacă în Germania pentru doctorat) şi o a doua, efectiv „incendiară”, între 1927 şi 1930. Articolele publicate acum, în „Ideea europeană” (Poetica domnului Arghezi şi Evoluţia poeziei lirice, după Eugen Lovinescu), „Viaţa literară” (Poezia leneşă), „Ultima oră” (Răsăritul crailor, Legenda şi somnul în poezia lui Blaga) şi „Vremea” (Salut în Novalis) evidenţiază, spectaculos ca un foc de artificii al spiritului, un crez (şi un program) estetic: cel al poeziei pure, fixat mai ales polemic, în contradicţie.

“Riga Crypto si Lapona Enigel

Menestrel trist, mai aburit
Ca vinul vechi ciocnit la nuntă,
De cuscrul mare dăruit
Cu pungi, panglici, beteli cu funtă,

Mult îndărătnic menestrel,
Un cântec larg tot mai încearcă,
Zi-mi de lapona Enigel
Şi Crypto, regele-ciupearcă!

- Nuntaş fruntaş!
Ospăţul tău limba mi-a fript-o,
Dar, cântecul, tot zice-l-aş,
Cu Enigel şi riga Crypto.

- Zi-l menestrel!
Cu foc l-ai zis acum o vară;
Azi zi-mi-l strâns, încetinel,
La spartul nunţii, în cămară.

*

Des cercetat de pădureţi
În pat de râu şi-n humă unsă,
Împărăţea peste bureţi
Crai Crypto, inimă ascunsă,

La vecinic tron, de rouă parcă!
Dar printre ei bârfeau bureţii
De-o vrăjitoare mânătarcă,
De la fântâna tinereţii.

Şi răi ghioci şi toporaşi
Din gropi ieşeau să-l ocărască,
Sterp îl făceau şi nărăvaş,
Că nu voia să înflorească.

În ţări de gheaţă urgisită,
Pe-acelaşi timp trăia cu el,
Laponă mică, liniştită,
Cu piei, pre nume Enigel.

De la iernat, la păşunat,
În noul an, să-şi ducă renii,
Prin aer ud, tot mai la sud,
Ea poposi pe muşchiul crud
La Crypto, mirele poienii.

Pe trei covoare de răcoare
Lin adormi, torcând verdeaţă:
Când lângă sân, un rigă spân,
Cu eunucul lui bătrân,
Veni s-o-mbie, cu dulceaţă:

- Enigel, Enigel,
Ţi-am adus dulceaţă, iacă.
Uite fragi, ţie dragi,
Ia-i şi toarnă-i în puiacă.

- Rigă spân, de la sân,
Mulţumesc Dumitale.
Eu mă duc să culeg
Fragii fragezi, mai la vale.

-Enigel, Enigel,
Scade noaptea, ies lumine,
Dacă pleci să culegi,
Începi, rogu-te, cu mine.

-Te-aş culege, rigă blând…
Zorile încep să joace
Şi eşti umed şi plăpând:
Teamă mi-e, te frângi curând,
Lasă. – Aşteaptă de te coace.

-Să mă coc, Enigel,
Mult aş vrea, dar vezi, de soare,
Visuri sute, de măcel,
Mă despart. E roşu, mare,
Pete are fel de fel;
Lasă-l, uită-l, Enigel,
În somn fraged şi răcoare.

- Rigă Crypto, rigă Crypto,
Ca o lamă de blestem
Vorba-n inimă-ai înfipt-o!
Eu de umbră mult mă tem,

Că dacă-n iarnă sunt făcută,
Şi ursul alb mi-e vărul drept,
Din umbra deasă, desfăcută,
Mă-nchin la soarele-nţelept.

La lămpi de gheaţă, supt zăpezi,
Tot polul meu un vis visează.
Greu taler scump cu margini verzi
De aur, visu-i cercetează.

Mă-nchin la soarele-nţelept,
Că sufletu-i fântână-n piept,
Şi roata albă mi-e stăpână,
Ce zace-n sufletul-fântână.

La soare, roata se măreşte;
La umbră, numai carnea creşte
Şi somn e carnea, se dezumflă,
Dar vânt şi umbră iar o umflă…

Frumos vorbi şi subţirel
Lapona dreaptă, Enigel,
Dar timpul, vezi, nu adăsta,
Iar soarele acuma sta
Svârlit în sus, ca un inel.

- Plângi, preacuminte Enigel!
Lui Crypto, regele-ciupearcă.
Lumina iute cum să-i placă?
El se desface uşurel
De Enigel,
De partea umbrei moi, să treacă…

Dar soarele, aprins inel,
Se oglindi adânc în el;
De zece ori, fără sfială,
Se oglindi în pielea-i cheală.

Şi sucul dulce înăcreşte!
Ascunsa-i inimă plesneşte,
Spre zece vii peceţi de semn,
Venin şi roşu untdelemn
Mustesc din funduri de blestem;

Că-i greu mult soare să îndure
Ciupearcă crudă de pădure,
Că sufletul nu e fântână
Decât la om, fiară bătrână,
Iar la făptură mai firavă
Pahar e gândul, cu otravă,

Ca la nebunul rigă Crypto,
Ce focul inima i-a fript-o,
De a rămas să rătăcească
Cu altă faţă, mai crăiască:

Cu Laurul-Balaurul,
Să toarne-n lume aurul,
Să-l toace, gol la drum să iasă,
Cu măsălariţa-mireasă,
Să-i ţie de împărăteasă.”

Cu un caracter cvasicircumstanţial după 1930, producţia literară a lui Barbu (apărută în „Falanga”, „Pan”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Revista literară”) stârneşte interesul mai ales prin acele piese (Cuvânt către poeţi, 1941, Protocol al unui club Mateiu Caragiale, 1947) în care – de data aceasta prin elogiu, iar nu prin ocară – poetul se defineşte. Prefaţa scrisă, în 1931, pentru volumul de debut al lui Dan Botta (Eulalii), intitulată Veghea lui Roderick Usher şi concepută ca o „parafrază” după Edgar Allan Poe, are o intensă expresivitate răsucită-n sine, dar şi o valoare funcţională, căci ea caracterizează şi luminează, indirect, dintr-un unghi perfect, sistemul poetic şi valoric barbian.

Extrem de critic faţă de majoritatea formulelor poetice ale epocii, Barbu nu a manifestat mai multă îngăduinţă nici faţă de propria sa producţie lirică, pe care o cerne printr-o sită foarte fină, astfel încât ceea ce rămâne, la urmă, în volum, să-l repre­zinte cu adevărat. Luciditatea maximă a poetului solicită o exegeză critică pe măsură şi ridică un semn de întrebare: dacă Barbu trebuie analizat în evoluţia sa, aşadar dintr-o perspectivă diacronică, fixând etapele devenirii sale (cum a procedat Tudor Vianu), ori, dimpotrivă, se cere interpretat exclusiv prin prisma volumului Joc secund, mai exact, a ordinii celor trei cicluri de aici (ca la Ov. S. Crohmălniceanu).

“Ritmuri pentru nunţile necesare

Capăt al osiei lumii!
Ceas alb, concis al minunii,
Sună-mi trei
Clare chei
Certe, sub lucid eter
Pentru cercuri de mister!

An al Geei, închisoare,
Ocoleşte roatele interioare:
Roata Venerii
Inimii
Roata capului

Mercur
În topire, în azur,
Roata Soarelui
Marelui.

I

Înspre tronul moalei Vineri
Brusc, ca toţi amanţii tineri,
Am vibrat
Înflăcărat:

Vaporoasă
Rituală
O frumoasă
Masă
Scoală!
În brăţara ta fă-mi loc
Ca să joc, ca să joc,
Danţul buf
Cu reverenţe
Ori mecanice cadenţe.

Ah, ingrată,
Energie degradată,
Brută ce desfaci pripită
Grupul simplu din orbită,
Veneră,
Inimă
În undire minimă:

Aphelic ( )
Perihelic ( (i )
Cojunctiv (dodo)
Oponent (adio!)

II

Paj al Venerii,
Oral
Papagal!
În cristalul tău negat,
Spre acel fumegat
Fra Mercur
De pur augur,
Peste îngeri, şerpi şi rai
Sună vechi:
I-ro-la-hai,

Mercur, astră aurită,
Cu peri doi împodobită
Lungi
Cu pungi
Pe bomba mare,
Oarbă, de cercetătoare,

O, Mercur,
Frate pur
Conceput din viu mister
Şi Fecioara Lucifer,

Înclinat pe ape caste
În sfruntări iconoclaste,
Cap clădit
Din val oprit
Sus, pe Veacul împietrit,

O select
Intelect
Nunta n-am sărbătorit…

III

Uite, ia a treia cheie,
Vâr-o în broasca – Astartee!
Şi întoarce-o de un grad
Unui timp retrograd,
Trage porţile ce ard,

Că intrăm
Să ospătăm
În cămara Soarelui
Marelui
Nun şi stea,

Abur verde să ne dea,
Din căldări de mări lactee,
La surpări de curcubee,
- În Firida ce scântee eteree.”

Cazul poetului Ion Barbu este extrem de interesant. Narcofilia lui Ion Barbu este atestată din 1921, când avea douăzeci şi şase de ani. În perioada 1921-1924 poetul a locuit în Germania (la Göttingen şi apoi la Berlin, Tübingen ş.a.), unde s-a dus pentru a-şi da doctoratul în matematică, la recomandarea profesorului său Gheorghe Ţiţeica. Barbu a renunţat destul de repede la ideea doctoratului (încă din 1921, la Göttingen), inclusiv din cauza narcomaniei. În termenii poetului-matematician, el a abandonat studiile doctorale („uitasem docta muză”), înlocuindu-le cu „un facil Eden“.

„Din cauza unei prea lungi dezrădăcinări şi a interesului meu, mereu viu, pentru experienţele spirituale am luat (la Berlin) obiceiul anumitor stupefiante : eter şi cocaină!”, se destăinuie Barbu într-o scrisoare adresată prietenului său flamand Léo Delfoss. Din aceeaşi epistolă aflăm despre periodicitatea practicii: „eterul meu cotidian şi praful [de cocaină] săptămânal”, scrie Ion Barbu. Ocazional, Ion Barbu îşi administra cocaină împreună cu prietenul său Tudor Vianu, aflat şi el la studii în Germania Republicii de la Weimar.

[...] În ianuarie 1924, fiind la Cottbus, viitoarea soţie a lui Ion Barbu, Gerda Hossenfelder (devenită Barbilian în iunie 1925), îi găseşte poetului în buzunar o cutiuţă plină cu cocaină. Confesiunea agitată a lui Barbu e rememorată cu multă înţelegere de Gerda. „Printr-un prieten [Barbu] căpătase într-o zi drogul. Luase mai întâi din curiozitate – nu trebuie să uit că era poet, iar eu ştiam despre alţi poeţi că încercaseră senzaţiile drogurilor! –, i-a dat o stare de euforie, de eliberare. Mai pe urmă şi l-a procurat din când în când, ca să uite mizeria sufleteascã în care se zbătea. Nu devenise sclavul drogului”.

Diagnosticul Gerdei nu a fost corect. De fapt, Ion Barbu devenise dependent de narcotice puternice. În februarie 1924, cu bani trimişi de părinţi, de la Giurgiu, el a trebuit să se întoarcă rapid în România, ca să uite „visul urât al Berlinului în plină decadenţă, în plină nebunie a drogurilor”.

În memoriile sale, Şerban Cioculescu a omagiat-o pe Gerda Barbilian pentru repunerea pe picioare a poetului care „alunecase parcă definitiv” în narcomanie. Ea l-a găsit pe Ion Barbu în Germania „bătut de vânturi, năucit de «paradisuri artificiale» şi de aventuri erotice”, ea „l-a adunat de pe drumuri” şi, până la urmă, ea „l-a dezintoxicat”.

Dar nici în ţară Ion Barbu nu reuşeşte să se smulgă de sub dominaţia narcoticelor, continuând să consume cocaină şi eter (poate, ocazional, şi morfină). În cursul anului 1924, însem; „I. Barbu mă aşteaptă de la [ora] 4: îmi citeşte poezia unui eteroman [= poemul Un personaj eteroman] – o fumisterie care nu mai e balcanică” (10 aprilie 1924); „I. Barbu citeşte încă o zăpăcită poezie asupra cocainei [= probabil poemul Înfăţişare]” (4 mai 1924) ; „I. Barbu […] îmi povesteşte aventurile amoroase din Germania ce l-au dus din desperare la… eter şi cocaină” (13 mai 1924).

Depresia psihică prin care trece Ion Barbu se accentuează şi, la jumătatea lunii august 1924, poetul este internat pentru tratament psihiatric şi dezintoxicare „la Mărcuţa”, spitalul de boli mintale amenajat în Mănăstirea Mărcuţa de lângă Bucureşti. În pofida primelor diagnostice, extrem de pesimiste, Barbu depăşeşte perioada de sevraj, se înzdrăveneşte şi părăseşte spitalul după jumătate de an, în ianuarie 1925.

[...] Şi-a mai administrat Ion Barbu substanţe stupefiante după ianuarie 1925, adică după terminarea tratamentului de dezintoxicare? Se pare că da. În orice caz, eterul a rămas un provocator de poezie. [...] Administrarea narcoticului îi provoca poetului o anumită labilitate comportamentală, care îl făcea pe E. Lovinescu, de pildă, să se întrebe dacă Ion Barbu „e poseur sau iremediabil ţicnit!” (8 septembrie 1937). Şerban Cioculescu îşi aducea aminte că în acea perioadă, în a doua jumătate a anilor ’30, poetul-matematician nu mai îndrăznea să intre în farmacii să-şi cumpere eter. Îl cunoşteau cam toţi farmaciştii şi nu îi mai vindeau dozele de care avea nevoie. De aceea Barbu îl ruga pe Cioculescu să intre el în farmacie ca să-i cumpere flaconul de eter.

[...] La două decenii după episodul dezintoxicării (august 1924 – ianuarie 1925), Ion Barbu încă mai vorbea de narcomanie ca de o „specialitate” proprie. În 1947, de pildă, Barbu îi scria următoarele tinerei poete Nina Cassian: „Voi putea distruge legenda că am fost ori sunt modernist? E o eroare care s-a acreditat din vina îndoitei mele specialităţi: toxicomania şi matematica, pe care n-am ştiut să le ţin bine, să nu [se] prelingă în scrisul meu”.

Ion Barbu a murit la 11 august 1961, la vârsta de şaizeci şi şase de ani, în urma unei come hepatice (poate din cauza abuzului de substanţe narcotice din tinereţe).

“În memoriam

(Stihuri pentru pomenirea unui câine cu numele nemţesc, e drept
dăruit autorului de un prieten franc. Crescut însă la Isarlâk.)

Primăvară belalie
Cu nopţi reci de echinox,
Vii şi treci
Şi-nvii, stafie,
Pe răpusul câine Fox!

Fox frumos
Cu dinţi oţele
Şi preţ mare
La căţele,

Fox nebun
Scurt de coadă
Fuge-n lume,
Se înnoadă!

Primăvară belalie,
Insomnii de echinox,
Dimineţi, lăsaţi să vie
Cum venea, băiatul Fox:

Capul, cafeniu pătat,
Cu miros de dimineaţă,
De zăvozii mari din piaţă
În trei locuri sângerat,
Îl lipeşte de macat,
Ochii-ntoarce, a mirare,
Din piept mare:
Ce lătrat!

Pomi golaşi şi zori de roşuri!
(E aprilie, nu mai)
Forfotă de fulgi pe coşuri,
În cuib fraged: Cir-li-lai.
- Fox al meu, îţi place, hai?

Cir-li-lai, cir-li-lai,
Precum stropi de apă rece
În copaie când te lai;
Vir-o-con-go-eo-lig,
Oase-nchise-afară-n frig
Lir-liu-gean, lir-liu-gean,
Ca trei pietre date dura
Pe dulci lespezi de mărgean.

Te-ai sculat cu noaptea-n cap,
O să-ţi dea colgiul hap,
Fox cu ochii-ntorşi cu albul,
Fix cu ochii la harap!

Sus în pat
Haide – zup!
Adă botul
Să ţi-l pup.
La ureche-apoi să-l pui,
Să zici iute ce-ai să-mi spui.
Vrei să batem lunci, păduri?

Ori eşti poate în călduri
Şi-ai venit să-ţi caut fată
Tot ca tine de pătată:
Nunul vinovat să-ţi fiu,
Să-mi vând sufletul de viu!

Nu mă bag să caut fată,
Că e treabă mult spurcată
Şi cădem în postul mare
Şi-am căinţele amare.

Dar nu-ţi arde de păduri
Şi mai va până-n călduri.
Văd acum ce sta să zică
Botul tău. Ştii vreo pisică!

Şi ţii minte că mi-e dragă,
Miorlăita, care-şi bagă
Prin cămări, prin aşternuturi,
Ochi-pucioasă, de te scuturi:

Dracu-aducător de boale,
Cald inel, cu blană moale
Şi cu prefăcut răsuflet
Ca păcatele din suflet!

Stai un pic,
Că mă ridic
Şi-i venim acum de hac!
Lasă numai să mă-mbrac
Şi-ţi ajut să urci în pom,
Câine vorbitor şi om,
S-o dăm jos din pom şi cracă,
Apoi – tava
Şi-n tarbacă,
De trei ori de capul scării
Să-i frângem şira spinării!

Nalt, curat sub corn de rai,
Dezlega-vom: cir-li-lai,

Cir-li-lai, cir-li-lai,
Precum stropi de apă rece
În copaie când te lai;
Vir-o-con-go-eo-lig,
Oase-nchise-afară-n frig
Lir-liu-gean, lir-liu-gean,
Ca trei pietre date dura
Pe dulci lespezi de mărgean.”

Opera literară
După melci, cu ilustraţii de M. Teişanu, Bucureşti, 1921;
Joc secund, cu portretul autorului desenat şi gravat în lemn de Marcel Iancu, Bucureşti, 1930; îngrijită şi prefaţă de Alexandru Rosetti şi Liviu Călin, Bucureşti, 1966;
Ochean, ediţie îngrijită şi prefaţă de Alexandru Rosetti şi Liviu Călin, Bucureşti, 1964;
Pagini de proză, îngrijită şi introducere de Dinu Pillat, Bucureşti, 1970; ediţia II, Bucureşti, 1984;
Poezii, ediţie îngrijită de Romulus Vulpescu, Bucureşti, 1970;
Bălcescu trăind, copertă şi ilustraţii de Val Munteanu, Bucureşti, 1971;
Poezii, îngrijită şi postfaţă de Dinu Flămând, Bucureşti, 1975;
Poezii, îngrijită şi prefaţă de Marin Mincu, Bucureşti, 1975;
Pagini inedite, ediţie îngrijită de Gerda Barbilian, V. Protopopescu şi V. Gh. Vodă, prefaţă de Gheorghe Mihoc, Bucureşti, 1981;
Joc secund – Juego segundo, ediţie bilingvă, traducere de Victor Ivanovici şi Omar Lara, prefaţă de Victor Ivanovici, Bucureşti, 1981;
Ion Barbu în corespondenţă, I, ediţie îngrijită de Gerda Barbilian şi N. Scurtu, Bucureşti, 1982;
Nadir latent – Nadir latent, ediţie bilingvă, traducere şi prefaţă de Paul Miclău, Bucureşti, 1985;
Joc secund, ediţie îngrijită de Romulus Vulpescu, Bucureşti, 1986;
Poezii. Proză. Publicistică, ediţie îngrijită de Dinu Pillat, Mihai Dascăl şi Maria Rafailă, Bucureşti, 1987;
Joc secund, ediţie îngrijită de Sande Vârjoghe, Bucureşti, 1995;
Călătoriile lui don Miguel. Corespondenţă Ion Barbu – Al. Rosetti, ediţie îngrijită de Simona Cioculescu, Bucureşti, 1995;
Opere, I-II, îngrijită şi prefaţă de Mircea Coloşenco, Cluj Napoca, 1997-1999;
Opere, I-II, ediţie îngrijită de Mircea Coloşenco, introducere de Eugen Simion, Bucureşti, 2000.

Traduceri
William Shakespeare, Viaţa şi moartea regelui Richard al III-lea, ediţie îngrijită de Romulus Vulpescu, Bucureşti, 1964.

“Încheiere

Stinsă liniştirea noastră (şi aleasă),
Isarlâk încinsă, Isarlâk mireasă!
Dovediţii, mie, doisprezece turci
Între poleite pietre să mi-i culci:

Inima – raiaua, osul feţii spân,
Ţeasta, nervii torşi în barbă de stăpân,
Clatină-i la Ciprul Negru, în albeaţă
De sonoră vale într-o dimineaţă!

Vis al Dreptei Simple! Poate, geometria
Săbiilor trase la Alexandria,
Libere, sub ochiul de senin oţel,
În neclătinatul idol El Gahel.

Inegală creastă, suliţată cegă,
Lame limpezi duse-n ţara lui norvegă!
Răcoriţi ca scuţii zonele de aer,
Răsfiraţi cetatea norilor în caier,

Eu, sub piatra turcă, luat de Isarlâk,
La o albă apă intru – bâldâbâc.
Fie să-mi clipească vecinice, abstracte,
Din culoarea minţii, ca din prea vechi acte.
Eptagon cu vârfuri stelelor la fel.
Şapte semne, puse ciclic:

 

 

 

 

Surse:
historia.ro
crispedia.ro
romanianvoice.com
citatepedia.ro

“Portret

Deci versul meu legat în largi turbane
De lănci zbârlit, ca ţeasta unei cegi,
Cu albele-i prăpăstii şi capcane
De munte-opioman, nu-l înţelegi!
L-am scris, e drept, când ochii mei văzură
Rusalca unui iezer scandinav,
Eşti însă: ritm, vigoare şi măsură,
Suavii Francii duhul tău e sclav.
Încât, înadunate, calme linii
Încerc să prind filonul scump, nativ,
Privirea grea ce delegai grădinii
Şi chipul tău în noapte, sub masiv.
Era leirea sutei optsprezece
Cu-abia gânditul arc al buzei tors,
Cu genele străvechi în care zace
Un codru-adânc de farmec dureros.
Din goarne palide, târzii, cocoşul
Herald al lepădării a sunat;
Frunzişul desei nopţi căzu sub roşul
De suliţi… chipul tău e desenat.”

Autor: Maria Dumitrache

 
Te invitam sa dai un like paginii de Facebook Jurnalul de Drajna: