Ioan Slavici şi opera sa istoriografică

4 mai 2020, ora 14:00, in categoria File de istorie

 

 Pare cel puţin ciudat faptul că istoricii nu şi-l revendică pe Ioan Slavici ca precursor cu merite însemnate în dezvoltarea ştiinţei istorice din ţara noastră. Seminficativ, în acest sens, este faptul că el nu a fost inclus în Enciclopedia istoriografiei româneşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.

            Slavici a părăsit Iaşii în decembrie 1874 şi s-a stabilit în Bucureşti, unde a fost numit secretar al Comisiei pentru valorificarea documentelor istorice Hurmuzaki.

            În urma morţii lui Eudoxiu de Hurmuzaki (la 10 februarie 1874), bogata colecţie de documente referitoare la istoria românilor (peste 3000 de acte copiate pe aproximativ 20000 file) culese de el din arhivele vieneze, D. A. Sturza le-a adus la Bucureşti şi dorea să le publice. În sarcina lui Slavici a fost „pregătirea execuţiunii tipografice a copiilor respective” (Senatul. Dosar 4226, Arhivele Naţionale, Bucureşti). Ioan Slavici era omul potrivit pentru cercetarea documentelor istorice, întrucât cunoştea foarte bine limbile germană, maghiară, latină şi se descurca în limbile italiană şi franceză. D. Vatamaniuc, în lucrarea Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, Editura Academiei Române, 1968, subliniază că tânărul prozator şi gazetar „venea (la Bucureşti) şi cu o mare curiozitate ştiinţifică, pe care o va păstra toată viaţa, şi cu o rară râvnă pentru «lucrare»” (p.184). Doar numai după câteva luni, Slavici raportează comisiei că – potrivit rânduirii documentelor de către el – acestea ar putea să formeze şapte volume. Ultimul volum cuprindea documente referitoare la răpirea Bucovinei de către austrieci, în anul 1775. Deci se împlinea un veac de la tristul eveniment. De aceea s-a început cu publicarea documentelor respective.

            În atribuţiile lui Slavici erau şi traducerea în româneşte a rezumatelor făcute de E. Hurmuzaki, în limba germană, precum şi întocmirea indicelui de nume, de localităţi şi de noţiuni. Dar, pentru că timpul era presant, s-a luat hotărârea ca să se amâne publicarea volumului integral de documente privind răpirea Bucovinei, iar în anul 1875 să se tipărească o broşură cu materiale documentare selective. Astfel a apărut lucrarea de 75 pagini, intitulată Răpirea Bucovinei după documente autentice (într-o fidelă traducere în limba română, făcută de Slavici), aceasta având şi o versiune în franceză. Broşura a apărut în colecţia Archives diplomatiques. Politique allemande en Orient.

            Slavici, în lucrarea Lumea prin care am trecut, Bucureşti, 1930, mărturiseşte că: „În colaborare cu M. Kogălniceanu am publicat o broşură asupra răpirii Bucovinei, cea mai mare parte extrase făcute din colecţia Hurmuzaki” (p. 103).  Lucrarea avea un studiu introductiv de 19 pagini. Aceasta ar putea fi de Kogălniceanu – spune D. Vatamaniuc – dar întrucât, în ediţia din 1910 (Kogălniceanu se stinsese din viaţă în anul 1891), stilul acelei introduceri este îmbunătăţit, se poate deduce că textul respectiv aparţine lui Slavici. Iată documentaţia logică a reputatului istoric literar D. Vatamaniuc: Studiul „cuprinde pe alocuri întorsături de frază, care trădează deprinderea cu topica germană. Când se retipăreşte broşura, în 1910, cu specificarea «după cea din 1875» se înlătură totuşi întorsăturile de frază, expresiile şi cuvintele regionale. S-ar putea susţine, în aceste împrejurări că studiul introductiv apatţine tot lui Slavici. M. Kogălniceanu va fi adus, în graba impusă de tipărire, o seamă de modificări şi decise, probabil, care dintre documente să intre în broşură. Aşa sau altfel Răpirea Bucovinei după documente autentice aparţine mai puţin lui M. Kogălniceanu şi mult mai mult lui Slavici” (p. 187).

            În anul 1876, Slavici devine victimă a unor schimbări guvernamentale. Conservatorii – care-l susţinuseră – cad de la guvernare. Ajunge la putere „opoziţia coalizată”. Guvernul liberal îi destituie din posturi pe funcţionarii puşi în slujbă de guvernarea conservatoare. Soarta aceasta a avut-o şi Slavici. În funcţia de secretar al Comisiei documentelor istorice a fost angajat B.P. Hasdeu. Dar, totuşi, în continuare, Slavici, chiar fără retribuţie, se va ocupa de pregătirea documentelor din colecţia Eudoxiu de Hurmuzaki.

            În anul 1876 a apărut volumul VII de documente. Cuprinde peste 30 documente, însoţite de rezumate în româneşte şi indice, realizate de Ioan Slavici.

            D.A. Sturza, în şedinţa Academiei Române, ţinută în 20 septembrie 1877, a prezentat lucrarea Schiţă biografică asupra răposatului membru al Societăţii Eudoxiu Hurmuzaki, împrejurare în care relevă importanţa volumului de documente, publicat în anul 1876. În acest context îl elogiază pe Slavici: „… ţin a-i aduce în public omagiile mele pentru zelul şi activitatea dezvoltată la executarea acestor grele întreprinderi” („Analele Societăţii Academice Române”, tom. X, Secţiunea a II-a. Memorii şi notiţe, Bucureşti, 1878, p. 44).

            În anul 1879 s-a publicat volumul VI din documente cuprinse în colecţia Eudixiu de Hurmuzaki (perioada 1700-1749). Rezumatele în limba română şi indicele aparţin lui Slavici. El publică în „Convorbiri literare” (1878) nr. 9 – nr. 11 (1 februarie 1879) şi în „Timpul” (1878) nr. 268 (6 decembrie) şi urm.; (1879) nr. 5 (9 ianuarie) şi urm. – „ o amplă dare de seamă asupra celor două volume pe care le scoase: Epoca fanarioţilor. Documente istorice adunate de Eudoxie Hurmuzachi. Tom VI. 1700-1749 şi Tom VII 1750-1818”. (D. Vatamaniuc, op. cit. p. 192).

            În continuare, documentele din colecţia Eudoxiu de Hurmuzaki au fost valorificate în lucrarea intitulată Fragmente zur Geschichte der Rumänen: vol. I – în 1879; vol II şi III – în 1884; vol. IV – în 1886.

            Lucrarea Fragmente zur Geschichte der Rumänen a apărut şi în versiunea românească, în trei volume. Fragmente din istoria românilor, vol I a fost publicat, în traducerea lui Mihai Eminescu, în anul 1879. Următoarele două volume, în traducerea lui Ioan Slavici, au apărut abia în anul 1900.

            În anul 1890, editarea documentelor Hurmuzaki a fost preluată de Academia Română. Slavici s-a ocupat în continuare de tipărirea acestor documente. L-a sprijinit pe Dimitrie Sturdza – Scheianu să editeze Documente Hurmuzaki,  supl. I la vol. IV, Bucureşti, 1891 şi pe D.A. Sturdza să pregătească pentru tipar Documente privitoare la istoria românilor, seria Hurmuzaki, vol. V, supl. I; vol. VI, supl. I, 1894-1895.

            În lucrarea Lumea prin care am trecut, Bucureşti, 1930, Slavici menţionează: „Tot sub îngrijirea mea a mai fost publicat manuscrisul lui Nicolae Bălcescu Istoria românilor în timpul lui Mihai Vodă Viteazul, pe care până atunci îl păstrase A. Odobescu” (p.103).  Lucrarea aceasta a văzut lumina tiparului în anul 1877.

 

            Pentru „publicaţiunea documentelor Urmuzaki (sic) şi lucrări istorice şi literare, lui Ioan Slavici i s-a dat, în anul 1891, Medalia Bene-merenti cl II.” („Monitorul oficial al României”, 1981, nr. 126(6) 18 septembrie).

 

O concludentă vădire a pregătirii istorice a lui Slavici – şi studiind documentele din colecţia lui Eudoxiu de Hurmuzaki – ne întâmpină în lucrarea Die Rumänen in Ungarn, Siebenbürgen und der Bukowina. Wien und Techen, Verlag von Karl Prochaska, 1881, 237 p. Sunt făcute trimiteri la lucrările Fragmente privitoare la istoria românilor, vol II, la Hurmuzaki, Documente, vol. III şi la Dimitrie A. Sturdza, prefaţă la Fragmente din istoria românilor de Eudoxiu baron de Hurmuzaki, vol I.

 

Dar el foloseşte, pentru studiul său, şi lucrările reprezentative ale istoriografiei române, apărute până în vremea sa. Le amintesc, selectiv, în ordinea citării acestora de către Slavici: G. Şincai – Hronica românilor, Iaşi, 1853; T. Cipariu – Începutul creştinării românilor, Blaj, 1865; Cezar Bolliac – Mănăstirile din România, Bucureşti, 1862; M. Kogălniceanu – Letopiseţele  terii Moldavei, Iaşi, 1852 şi Bucovina de P.S. Aurelianu. Acestora li se adaugă o seamă de lucrări ale unor autori străini – germani şi maghiari – despre istoria unor ţinuturi româneşti.

 

Slavici pune în discuţie problema continuităţii românilor în Dacia şi demonstrează netemeinicia tendenţioasei teze a lui Robert Roesler (din lucrarea sa Rumänische Studiem. Untersuchungen zur älteren Geschichte Rumäniens, Leipzig, 1871), potrivit căreia, populaţia daco-romană ar fi părăsit Dacia, sub primejdia năvălirii popoarelor migratoare, şi că poporul român s-a format în sudul Dunării iar, apoi, a ocupat teritoriul său de astăzi. În lucrarea aceasta predomină materialul etnografic, dar, întotdeauna, când este cazul, acesta este prezentat dintr-o judicioasă perspectivă istorică.

 

În anul 1893, Slavici a înfiinţat publicaţia „Corespondenţa română”, cu scopul de a sprijini în paginile ei mişcarea memorandistă, în preajma judecării liderilor acesteia: I. Raţiu, G. Pop de Băseşti, E. Brote, V. Lucaciu şi S. Albini. Aici, a publicat, în luna decembrie, o seamă de articole care sunt fragmente din lucrarea Ardealul. Studiu istoric, Bucureşti, Tipografia şi fonderia de litere Thoma Bassilescu, 1893, 147 p. Despre cercetările personale care stau la baza acestui studiu, aflăm în editorialul Ardealul din 28 noiembrie 1893 al „Corespondenţei române”. „Sânt vreo optsprezece ani de când lucrez la publicarea documentelor Hurmuzaki. Chiar dacă n-aş fi voit, în timpul acestei lucrări îndelungate a trebuit să-mi dau silinţa de-a cunoaşte trecutul poporului nostru şi să pun faptele petrecute în viaţa noastră în legătură cu cele petrecute în alte ţări şi la alte popoare care îmi erau mai bine cunoscute. E însă lucru firesc ca ceea ce mai ales m-a interesat era istoria Ardealului. Am adunat dar mereu material pentru istoria aceasta şi nimic poate nu m-a ademenit în viaţa mea mai mult decât gândul că voi avea odată şi eu răgaz să scriu istoria românilor din Ardeal”.

În afară de documentele din colecţia Hurmuzaki, Slavici foloseşte, pentru elebaorarea lucrării sale, tratatul lui  B.P. Hasdeu, Istoria critică a românilor, Bucureşti, 1875, precum şi studiul aceluiaşi autor – Strat şi substrat, apărut în 1892, în care este prezentată genealogia popoarelor balcanice. De asemenea se face trimitere la lucrarea Hronica românilor şi a mai multor neamuri, ediţie îngrijită de Aug. Treb. Laurian, A. Panu şi M. Kogălniceanu, tipărită la Iaşi în 1853-1854. Bibliografia străină cuprinde lucrări de rezonanţă în istoriografia europeană. Spicuiesc câteva dintre acestea: Cronica notarului anonim al regelui Bela (Anonymus), Gesta  Hungarorum (sec. XIII); Ioan Thuròczi, Chronica Hungarorum; Pietro Ranzano, Epitome rerum hungaricarum, Frankfurt, 1600; Antonio Bonfini, Rerum hungaricarum decades, Frankfurt, 1600; Franz Joseph Sulzer, Geschichte des Translpinische Daciens, Viena, 1781-1782; Robert Roesler, Römanische Studien, Leipzig, 1871; Julius Jung, Roemer und Romänem in den Donaulaendern, Innsbruck, 1877; Jos. Ladislau Pié, Ueber die Abstammung der Romänem, Leipzig, 1880.

 

Se poate afirma, cu toată certitudinea, că informaţia istorică a lui Ioan Slavici era la nivelul istoriografiei europene din secolul al XIX-lea.

 

Din variata problematică a lucrării Ardealul. Studiul istoric, ne oprim doar asupra câtorva mai seminificative. Slavici respinge teoria unor cercetători străini, care contestă continuitatea poporului român în nordul Dunării. În sprijinul aserţiunii sale, el aduce şi argumentul învederat de străvechiul „ius olachale” adică drepturile acordate românilor de către voievozii lor. Autorul subliniază rolul cnezatelor în societatea românească din Evul Mediu („… iar de la Mureş înainte erau «Knezatele» de la castelele Lipova, Făget, Lugoj şi Caransebeş, în amintirea cărora,  românii din aceste părţi îi zic şi astăzi primarului comunal «chinez»). (Ioan Slavici – Ardealul. Studiu istoric, Bucureşti, 1893, p.35). În privinţa raportului istoric teritorial dintre români şi unguri, Slavici susţine categoric existenţa românilor în Ardeal, în timpul venirii maghiarilor în această parte a Europei: „Cel mai vechi cronicar al Ungariei «Anonimus Belae Regis notarius» pe care îl admite şi Michaeil Horvát, cel mai cu autoritate dintre istroiografii maghiari, ne spune că, în timpul când maghiarii au sosit în valea Dunării, Ardealul era locuit de români”. În continuare, în baza unei bogate informaţii istorice, Slavici înfăţişează relaţiile, de-a lungul veacurilor, dintre români şi unguri, pe de o parte, apoi dintre români şi austrieci, pe de altă parte, totodată legăturile autohtonilor cu secuii şi cu saşii din Ardeal. Este relevant rolul lui Inocenţiu Micu Klein în dezvoltarea conştiinţei naţionale a românilor, prin activitatea lui pe tărâm cultural şi politic. Dar – scrie Slavici- „văzând însă opoziţiunea nobilimii (în privinţa acordării unor drepturi românilor –n.n. T.C.) Curtea (de la Viena) sacrifică pe Inocenţiu Klein, care se retrage apoi, se expatriază, şi moare în exil la Roma” (Ioan Slavici, op. cit., p.97). O secvenţă extinsă a lucrării este dedicată redeşteptării naţionale, adăstându-se asupra rezistenţei românilor în faţa presiunilor de a deveni greco-catolici, apoi asupra răscoalei naţionale din anul 1784 şi Revoluţiei române din Transilvania în 1848-1849, încheindu-se cu prezentarea unor realităţi concludente care îi îndrituie pe români să susţină „ca Ardealul să fie redat ardelenilor” (Ioan Slavici, op. cit., p.139).

În „Tribuna” XI, nr. 30, 19 februarie ⁄ 3 martie 1894, p. 117-118; nr. 31, 20 februarie ⁄  4 martie 1894, p.121-122, a fost reprodus jumătate din primul capitol (Stările topografice şi etnografice) al lucrării şi a fost subliniată importanţa „studiului istoric” al lui Slavici: „Scrisă cu claritatea ce caracterizează stilul distinsului literat şi cu profundă ştiinţă istorică, această carte umple un gol mult simţit în bibliotecile tuturor acelora dintre noi care pe de o parte au învăţat în şcolile ungureşti – deci numai unilateral şi falsificată li s-a predat istoria Ardealului – iar pe de altă parte nu pot să-şi procure nici monumentala culegere de acte istorice Hurmuzaki, editată de Academia Română şi la care d-l Slavici lucrează de un şir lung de ani. Pe baza acestor acte, autorul Ardealului ne înfăţişează momente nouă, până acum nedescoperite în viaţa popoarelor din Ardeal. Ştiinţa perfectă a istoriei patriei noastre trebuie să fie o religie pentru noi. Numai cunoscând trecutul naţiunii noastre şi neîntreruptele lupte ce strămoşii noştri au susţinut întru apărarea acestui pământ, ne putem întări şi noi pentru a sta neclintiţi în faţa primejdiilor ce vin asupra noastră. Iată de ce valoroasa operă a domnului Slavici, pe lângă interesul istoric, mai e şi de actualitate”. Lucrarea era de actualitate, având chiar în momentul apariţiei sale un stringent rol politic, constituind platforma istorică a apărării semnatarilor Memorandului românilor din Transilvania şi Ungaria.

 

O bine consolidată viziune istorică învederează Slavici şi în lucrările Românii din Regatul Ungar şi politica maghiară, Bucureşti, 1892, 46 p.; Românii de peste Carpaţi, Bucureşti, 1911, 95 p. şi Românii din Ardeal, Bucureşti, 1910, 127 p., dar acestea au un mai pronunţat caracter jurnalistic. În general nu aduc informaţii istorice noi, faţă de lucrarea Ardealul. Studiu istoric.

 

 

SURSA:    agero-stuttgart.de                                                      AUTOR:Prof. dr. TIBERIU CIOBANU

 


 

 
Te invitam sa dai un like paginii de Facebook Jurnalul de Drajna: