Ioan Petru Culianu, istoric al religiilor, scriitor, eseist

29 septembrie 2018, ora 10:55, in categoria Atelier literar, Cultural, Maria Dumitrache

“Intrăm în camera aceea uriaşă şi în mijloc era o masă plină cu tot felul de obiecte vechi şi curioase, compotiere şi farfurii şi servicii de oţet şi untdelemn şi ceşti de ceai albe. Scaunele erau roase şi demne. Aveau în spătar o gemă în formă de inimă şi erau pline de ornamente.
Zidurile erau negre de tablouri, portrete, străbunicul acela bărbos cu care toţi spuneau c-ar trebui să mă fălesc fiindcă fusese un mare nu-ştiu-ce şi avusese odată o mare importanţă, dar eu nu reuşeam niciodată să mă fălesc cum se cade.
În tot cazul străbunicul ocupa un perete şi dedesubt era o fotografie foarte mare şi acolo stătea zâmbind soţia lui, purtând nişte cercei despre care fusesem avertizat că sunt de aur.
Apoi era o fată cu părul răvăşit de un vânt imaginar şi ochii închişi şi buzele întredeschise, reprezentând capodopera unui mare şi necunoscut pictor local.
Pe urmă două fetiţe cu pantaloni, una era tata la treisprezece ani – vârsta mea – şi cealaltă un unchi şi între ei un câine alb cu limba scoasă.
Şi atunci M., împins pe la spate de mama, se apropia de bătrâna în negru din capul mesei şi-i dădea bună seara şi treceam eu la rând şi bătrâna se uita la mine lung şi mă săruta pe frunte ca şi cum s-ar fi bucurat că mă vede şi apoi o săruta şi pe mama lăsând-o să creadă acelaşi lucru.
Apoi totul se petrecea întocmai ca în ceilalţi ani, strângeam mâinile umbrelor din jurul mesei şi râdeam grozav pe înfundate şi izbucneam din când în când şi apoi le ziceam tuturor „la mulţi ani” şi mama scotea un calendar şi-l dădea bătrânei şi apoi venea la rând un personaj interesant, senin, cu o barbă rară şi albă şi cu ochi urduroşi şi care mânca întotdeauna un ou şi dacă nu-l mânca îl avea mereu în faţă ceea ce era aproape acelaşi lucru. Ne aşezam, mama la masă, iar noi pe pat.
Bătrâna întreba: „Nu vreţi un ceai ? ” şi noi răspundeam : „Nu, mulţumim, nu vrem un ceai” şi, transcrisă exact, întrebarea bătrânei ar fi fost: „Nu vresi un seai?” şi noi răspundeam tot aşa : „Nu mulsumim, nu vrem un seai” şi ne prăpădeam de râs.
Scoteam, apoi, cu grijă, două pachete lunguieţe în care se aflau boabe de fasole şi cocoloaşe de pâine şi trăgeam discret în capul unui octogenar cu o chelie respectabilă înconjurată de fire albe. La început nu simţea proiectilele aruncate cu măiestrie şi atunci intensificam tirul şi trăgeam cu boabe de fasole şi sărmanul începea să se foiască pe scaun şi să arunce priviri disperate încoace şi-ncolo.(…)” ( Arta fugii)

S-a născut la 5 ianuarie 1950, în Iaşi , istoric al religiilor, scriitor , eseist de origine română. A fost profesor de istoria religiilor invitat la Divinity School, University of Chicago. Discipol şi protejat al lui Mircea Eliade.
Familia Culianu are rădăcini aromâne, venind din Macedonia în Moldova pe la 1700. Provine dintr-o cunoscută familie de intelectuali ieşeni. Străbunicul patern al lui Ioan Petru Culianu, matematicianul Neculai Culianu, junimist, apropiat al lui Titus Maiorescu, a fost rector al Universităţii din Iaşi. La începutul sec. XX, boierii Culianu erau universitari, agricultori, oameni politici. Familia se înrudea cu Garabet Ibrăileanu, Paul Zarifopol , Zizi Lambrino şi Mihai Sadoveanu. Bunicul din partea mamei, Petru Bogdan, întemeietorul primei catedre de chimie – fizică din ţară, fiind alternativ rector şi protector al aceleaşi Universităţi între anii 1926-1940.Tatăl, Sergiu Andrei Culianu, licenţiat în drept, matematică şi fizică, îşi întrerupe, din motive de sănătate, studiile de Calcul Diferenţial la Sorbona, iar după război, predă ore de matematică. Moare în 1965.  Mama, Elena Bogdan, chimistă, cadru didactic universitar, era fiica profesorului de chimie-fizică Petru Bogdan, prorector, apoi rector al Universităţii ieşene în perioada 1926-1940, membru al Academiei Române. Între 1956-1967, Ioan Petru Culianu urmează cursul primar, gimnaziul şi liceul la şcoala “Vasile Alecsandri“.

În martie 1967 debutează în revista „Cronica” cu o proză scurtă, “Şi-am râs prosteşte, fără voia mea”, urmată în acelaşi an de alte câteva povestiri.

 

“Oamenii străvezii, fără vârstă, care se adunaseră în jurul mesei rotunde, împliniseră, în marea lor majoritate, vârsta venerabilă de 6000 de ani, ba chiar o depăşiseră. Acest lucru care mai demult, în epoca petrolului, ar fi părut o enormitate, era un fapt atât de firesc, încât nimănui nu-i trecea prin minte că ar fi putut fi altfel. Vârsta îi simplificase pe unii, pe alţii începuse să-i apese. În ambele cazuri, nu ea figura totuşi ca factor responsabil, ci situaţia provizorie a Hyperboreei, nesiguranţa, aşteptarea chinuitoare a zilei când vor putea părăsi subteranele ca să iasă din nou la suprafaţa Pământului.
Şedinţa era prezidată de cei doi funcţionari ai securităţii, McKellog şi Vasiliev. Lor le revenea sarcina delicată de a transmite adunării reprezentanţilor Hyperboreei ordinul irevocabil al computerului, dându-le în acelaşi timp impresia că hotărârea a fost luată democratic, prin victoria majorităţii. Or, o decizie era greu de atins într-o problemă atât de gravă ca abandonarea subteranelor. O evaluare greşită ar fi pus în pericol existenţa întregii rase umane, care îndurase cu stoicism neajunsurile existenţei multimilenare în măruntaiele planetei.
- Hyperboreeni, să recapitulăm faptele, rosti sec Vasiliev, individ uscat şi rigid prea impopular pentru a duce la capăt o astfel de misiune, dar în acelaşi timp cunoscut pentru intransigenţa uimitoare cu care îndeplinea, fără să-i pese, ordinele cele mai ciudate. Intervenţia lui sugera că, indiferent de rezultatul deliberării democratice, computerul ajunsese deja la o decizie care urma să fie respectată cu sfinţenie.
- Horton şi clica lui s-au instalat pe Pământ şi au început construirea unui proiect nebunesc. Din surse sigure, ştim că acest proiect se numeşte Hesperus, ca şi expediţia interplanetară dinaintea sfâr… catastrofei. El urmăreşte constituirea unei civilizaţii perfecte, care nu va cunoaşte nici suferinţa, nici dorinţa, nici moartea. Toţi cei prezenţi ştiu că e vorba de realizarea visurilor schizofrenice ale epocii petrolului şi ale profeţilor ei, Lobett şi Vinogradov, aceşti doi blestemaţi iluzionişti drogaţi. Hesperienii vor semăna cu oamenii tot atât de puţin pe cât semănăm noi cu un archeopterix. Vor fi nişte carcase devitalizate de oameni, incapabile de vreun efort de concentrare. Existenţa acestor nemuritori improductivi şi cretini n-ar fi o pagubă deosebită, dacă am putea stabili cu ei o convieţuire paşnică. Dar avem toate motivele să credem că Horton doreşte exterminarea de pe Pământ a ultimelor rămăşiţe de viaţă umană.
Vasiliev se întrerupse şi, micşorând luminile din sală, aprinse ecranul video din spatele său.
- Vedeţi aici, spuse el comentând imaginile, cum navele X-3 din Hesperus cercetează minuţios continentele nepopulate.Vedeţi aici cum o navă X-3 dezintegrează un grup de oameni întorşi la condiţia de primitivitate… Iar aici acelaşi lucru, două ore mai târziu… Identic… Identic… Aici o singură femelă… Şi aşa mai departe.
Stinse, teatral, ecranul şi făcu o pauză. Apoi reaprinse, brusc, lumină la maximum.
- Din fericire, nici unul din exploratorii noştri de pe Pământ n-a fost atins. Vânătoarea de oameni nu este pe deplin… sistematică, dacă pot să mă exprim astfel. Dar, chiar sporadică, ea trădează fără putinţă de eroare intenţiile agresive ale lui Horton şi ale clicii sale.
În rumoarea din sală, cineva ceru cuvântul; Vasiliev îl opri cu un gest ferm.
- Aşteptaţi rândul, vă rog. Mai am ceva de spus, sau, mai bine zis, de întrebat. Cer să-mi precizaţi prin vot dacă materialele acestea vi se par o dovadă zdrobitoare a agresivităţii lui Horton. Ştiţi ce aveţi de făcut: butonul alb de sub braţul drept al scaunului înseamnă „Da”, butonul roşu înseamnă „Nu”. Cei indecişi sunt rugaţi să apese simultan pe ambele butoane. Cer să procedaţi imediat la vot.
În scurt timp, pe ecran apăru un rezultat nu din cale afară de satisfăcător pentru Vasiliev: 15 „Da”, 12 „Nu”, 27 de indecişi.” (Hesperus)

 

În 1967 optează pentru continuarea studiilor la Universitatea din Bucureşti, înscriindu-se iniţial la Facultatea de Limba şi Literatura Română; ulterior, se va transfera la secţia de italiană a Facultăţii de Limbi Romanice, Clasice şi Orientale. Aici se orientează spre studiul “Renaşterii italiene”, căreia îi dedică lucrarea de licenţă (Marsilio Ficino e il platonismo nel Rinascimento italiano), sub conducerea profesoarei Nina Facon, o primă formă a ceea ce avea să devină “Eros et magic a la Renaissance. 1484 ” .
Ioan Petru Culianu a absolvit iniţial secţia de italiană a Facultăţii de Limbi Romanice, Clasice şi Orientale a Universităţii din Bucureşti. Reuşeşte să plece, în iulie 1972, la cursurile de vară de la Perugia, Italia, unde va solicita azil politic.
A descoperit Occidentul altfel decât cum îl aflase în cărţi, adică secularizat şi invadat de nihilism, cum cugetă în “Religie şi putere“.

“Aşa-numiţii Cavaleri Daci erau asociaţi cu o religie misterică a geţilor şi a dacilor, popoare de neam tracic care trăiau în Dacia antică (aproximativ echivalentă cu România din epoca modernă). Cultul Cavalerilor Daci sau Danubieni a început să se răspândească printre soldaţii romani curînd după 106 p.C, când Dacia a fost cucerită de Traian şi făcută provincie a Imperiului Roman. Urme ale acestui cult au fost găsite chiar în zone foarte îndepărtate de cea de origine, precum provinciile romane Galia şi Britania.
S-au păstrat numeroase referiri şi geme care-i înfăţişează pe Cavalerii Daci. Din cele 232 de piese catalogate de Dumitru Tudor (1969-1976), 60 au fost găsite în Dacia, 24 în Moesia Superior, 34 în Moesia Inferior, 47 în Pannonia Inferior şi 25 în Pannonia Superior. Majoritatea reliefurilor dace sunt făcute din marmură. Au fost copiate pe scară mare în plumb, un material extrem de scump, a cărui utilizare poate fi explicată doar prin scopurile magice pentru care se confecţionau imaginile Cavalerilor Daci. Din cele 90 de copii în plumb existente, 44 au fost găsite în Pannonia Inferior.
Cele mai vechi reliefuri reprezintă doar un singur călăreţ, a cărui iconografie era influenţată de cea a Cavalerului Trac. (Vezi CAVALERUL TRAC.) Monumente mai târzii prezintă doi cavaleri, de-o parte şi de alta a unei zeiţe al cărei atribut simbolic principal este un peşte. Din cele 31 de piese aparţinând tipului cu un călăreţ, 18 s-au găsit în Dacia. Tipul cu doi călăreţi aparţine perioadei târzii a acestui cult, care a înflorit în secolul al III-lea p.C. şi a decăzut în al IV-lea.
în afara celor doi călăreţi şi a zeiţei cu un peşte, iconografia monumentelor include personaje prosternate, servitori şi diverse simboluri, ca Soarele, Luna, stele şi numeroase animale (incluzând berbecul, câinele, leul, vulturul, păunul, corbul, cocoşul, şarpele şi uneori chiar taurul). Interpretările date de savanţi zeiţei sunt foarte divergenţe. Cei doi călăreţi au fost identificaţi cu Dioscurii de către unii cercetători şi cu fraţii Cabiri de alţii. Iconografia greacă a Dioscurilor avusese un impact cu totul particular asupra Cavalerilor Daci, dar toate aceste ipoteze savante sunt mai mult sau mai puţin fanteziste.
Este verosimil ca unele credinţe şi practici, împrumutate în special din mithraism, să se fi adăugat unui cult local dacic şi că aceste împrumuturi să fi schimbat cultul într-o religie de mistere. Deşi mitul Cavalerilor Daci rămâne necunoscut, putem afirma cu siguranţă că el se baza pe unele credinţe dacice neîmpărtăşite de tracii de la sud de Dunăre. Cei doi călăreţi şi zeiţa trebuiau probabil să stabilească o legătură între trei niveluri cosmice (cer, pământ şi lumea subterană), după cum pare să sugereze împărţirea reliefurilor în trei registre.
Numai trei grade de iniţiere erau prezente în misterele Cavalerilor Daci: Arieş („Berbecul”), Miles („Soldatul”) şi Leo („Leul”). Primele două erau plasate sub influenţa planetei Marte, ultimul sub influenţa Soarelui. Dacă interpretăm numeroasele animale înfăţişate în reliefurile Cavalerilor Danubieni drept entităţi astrologice, atunci putem presupune că simbolismul acestei religii de mistere era extrem de complicat. Inscripţiile sunt într-un număr neobişnuit de mic, scurte (în special cele de pe geme) şi indescifrabile. Iniţiaţii în mistere îşi identificau gradul prin embleme şi sigilii; de exemplu, o gemă de provenienţă necunoscută poartă ca inscripţie unicul cuvânt leon. Este foarte probabil ca sacrificarea unui berbec să fi jucat un rol important în aceste mistere. ” (Cult, magie, erezii)

Din 1970, probabil ca urmare a refuzului de a colabora cu Securitatea, articolele literare nu-i mai sunt publicate de revistele la care colabora, iar volumul de povestiri fantastice “Arta fugii“, acceptat iniţial de Editura Eminescu în 1971, este respins. Culianu se hotărăşte să concureze, în primele luni ale lui 1972, pentru o bursă de studii a statului italian, la Perugia, pe care o primeşte în aceeaşi zi în care, absolvind ca şef de promoţie facultatea, este repartizat într-un sat din nordul Moldovei.
Obţinând viza Culianu pleacă, în iulie 1972, în Italia, unde, la încheierea bursei, va cere azil politic. Trecerea, vreme de 8 luni, prin lagărul pentru refugiaţi de la Trieste şi Latina (lângă Roma) îl va marca profund. Va încerca să se sinucidă în 1973, la starea de depresie contribuind şi veştile proaste sosite din ţară: fusese condamnat la 6 ani de închisoare pentru „denigrarea statului”, iar familia avea de suferit din cauza sa.
Prezentându-se strălucit la un concurs pentru un post de asistent în Istoria Religiilor Ia Universitatea Catolică „Del Sacre Cuore” din Milano (1973), câştigă sprijinul profesorului Ugo Bianchi sub îndrumarea căruia îşi va completa studiile în Istoria Religiilor şi va obţine primul său grad academic occidental, cu lucrarea “Gnosticismo e pensiero contemporaneo: Fians Jonas”, în iunie 1975.

Îşi începe astfel iniţierea într-un alt domeniu în care se va ilustra ulterior : Istoria gnozelor.

“Două mituri îmbracă o importanţă majoră în gnosticism: mitul Mamei, care-l introduce pe cel al Demiurgului ignorant şi lăudăros, în general, Mama este înţelepciunea celestă (Sophie), ipostaza ei cea mai frecventă fiind una de decădere – trecătoare însă. Căci, pe lângă textele care fac din Sophie o entitate căzută, există şi câteva care o prezintă ca pe eonul suprem al unui Părinte insondabil. În sfârşit, ca excepţie, un text valentinian tardiv pune în locul Sophiei o entitate masculină, Logosul.
Numele Sophiei nu este menţionat de ereziologi în legătură cu Simon Magul, dar o formă primitivă a mitului, prezentată de Irineu, îl are pe Simon drept erou (I 23, 2 ; cf. supră).
Conform surselor ereziologice, mitul Sophiei, ocupând un loc de prim rang la valentinieni, se regăseşte la barbelognostici (I 29, 4) şi la ofiţii lui Irineu (I 30, 3-4), în timp ce Cartea lui Baruh a gnosticului Iustin oferă o variantă independentă (Hipp. V 26, 19-21)1
S-a observat de multă vreme că rezumatul făcut de Irineu doctrinei barbelognosticilor are la bază o parte din AJ (Giversen, p. 284). Sophie, numită Prounikos, nume care se traduce cel mai bine prin „Lasciva” sau „Nesăţioasa”, emană de la primul înger al Tatălui. Pentru că nu are soţ, îşi cauttă unul în zonele inferioare ale cosmosului (ad inferiores partes), acţiune a cărei ilegalitate (sine bona voluntate patris) o îndurerează şi o copleşeşte în asemenea măsură, încât un avorton, Primul Arhonte (Proarchon) – ce se va dovedi ignorant şi îndrăzneţ (în quo erat ignorantia et audaciă) – se desprinde de ea. Arhontele construieşte un firmament în părţile inferioare ale cosmosului şi începe să producă – puteri, îngeri, ceruri „şi toate cele pământeşti” (et terrenă omnia). Îngrozită de a fi creat un astfel de fiu, Sophia se refugiază în Ogdoadă.
În doctrina atribuită de Irineu ofiţilor et alii, Sophia este „o putere din (de) stânga” a cărei existenţă decurge dintr-un accident petrecut în regiunile de sus ale pleromei. Într-adevăr, Mama celor Vii, eonul al treilea, nu reuşeşte să conţină întreaga masă de Lumină fecundantă provenită de la Tatăl universal şi de la Fiul lui (I 30, 1-2). O parte din această sămânţă luminoasă se prelinge din şoldul stâng al Mamei – şi astfel apare Sophia, numită şi Stânga, Prounikos sau Mascul-Femelă. Sophia pogoară asupra apelor nemişcate, le agită şi-şi face din ele un corp apos – adică material -, care o îngreunează pe urmă într-atât încât nu se mai poate desprinde de el. Forţându-se să se ridice din nou spre înălţimile pleromei, Sophia se desfăşoară ca un acoperământ, alcătuind din corpul ei cerul vizibil. O vreme rămâne sub cer, într-un târziu izbuteşte să-şi lepede însă corpul material, numit Femeie, şi să evadeze deasupra cerului. Un fiu al ei, Ialdabaoth, generează şase arhonţi (I 30, 3-5), formând împreună cu ei Hebdomada planetară (30, 9). Sophia vine mereu în ajutorul speciei umane, împotriva Seniorilor cosmosului, pe care nu scapă nici o ocazie de a-i trage pe sfoară (30, 6. 7. 9. 10). Nefiind totuşi în stare să pună capăt singură tiraniei lui Ialdabaoth, cere ajutor de la Mama celor Vii şi aceasta îl trimite pe Cristos, fratele „din dreapta” al Sophiei, care-i devine syzygos şi asigură mântuirea umanităţii că Isus Cristos (30, 12-13).
Mitul consecinţelor fatale atrase de nefericirea unui personaj feminin este prezent, într-o versiune independentă, în rezumatul făcut de Ipolit (V 24, 2-27, 5) Cărţii lui Baruh a gnosticului Iustin. Trei principii, două masculine şi unul feminin, sunt puse aici la originea tuturor lucrurilor: Binele (agathos), atotştiutor; Elohim, Tatăl-demiurg, invizibil şi necunoscut, nu însă şi atotştiutor; şi ambigua Eden-Israel, înzestrată cu două minţi şi două trupuri, „fată până la mijloc şi mai jos şarpe” (25, 1). Elohim şi Eden, împinşi de dorinţă unul către celălalt, se unesc şi nasc două dodecade de îngeri, una aparţinând Tatălui şi cealaltă Mamei. ” (Gnozele dualiste ale Occidentului)

În septembrie 1974 îl întâlneşte, la Paris, pe Mircea Eliade. Intenţia sa de a elabora o monografie dedicată savantului român capătă acordul acestuia, care acceptă să sprijine invitarea lui Culianu în calitate de cercetător la Divinity School a Universităţii din Chicago pentru semestrele de iarnă-primăvară ale anului 1975.

Deşi timpul acordat de Eliade tânărului său discipol este limitat, acesta reuşeşte să-i câştige încrederea şi să se întoarcă în Italia cu suficient material pentru monografia plănuită: Mircea Eliade (1978).
După obţinerea “Summa cum laude” a titlului de Dottore al Universităţii milaneze, în 1976 i se oferă un post de profesor de romanistică la Universitatea din Groningen (Olanda), la Catedra de limbi romanice, unde va profesa până în 1986. Îşi va completa concomitent palmaresul cu un doctorat, “troisieme cycle”, la Sorbona, în specializarea ştiinţele religiilor, avându-l conducător pe profesorul Michel Meslin, preşedintele Sorbonei (1980).

 

“Pămîntul pe care trăim noi este friabil; celălalt, din contra, este incoruptibil, făcut din pietre preţioase indiscutabil supe­rioare, prin calitatea lor, bijuteriilor de pe lumea aceasta. Este plin de aur şi argint, de pomi şi animale minunate, de oameni care se deplasează pe aer cum ne deplasăm noi pe mare. Oamenii aceia, care au eterul deasupra capetelor aşa cum noi avem aerul, se bucură de o climă dulce, nu sînt niciodată bolnavi, iar organele lor de simţ sînt superioare al or noastre în măsura în care eterul este superior aerului. în templele lor sălăşluiesc zeii în persoană, ei pot fi văzuţi faţă către faţă, iar vorbele şi profeţiile lor se lasă auzite.
Această viziune din Phaidon se precizează în Gorgias (523a sq.): locuitorii Adevăratului Pămînt trăiesc pe nişte insule înconjurate de oceanul aerului. Sînt Insulele Preafericiţilor.” ( Experienţe ale extazului )

Lucrarea, intitulată “Experiences de l’extase et symboles de l’ascension de l’Hellenisme a l’Islam“, va fi susţinută în 1980 şi va apărea (cu o prefaţă de Mircea Eliade) în 1984, punând astfel bazele unei aprofundări viitoare a subiectului, realizată în volumul “Out of This World. Otherwordly journeys from Gilgamesh to Albert Einstein” (1991).
Între timp, Culianu publicase un număr impresionant de studii şi articole despre religie, între care se evidenţiază “Iter in silvis. Saggi scelti sulla gnosi e altri studi” şi contribuţia la volumul “Religione e potere”, realizat în cola­borare cu Gianpaolo Romanato şi Mario G. Lombardo, ambele volume, apărute în 1981, punând în evidenţă o accentuare a preocupărilor pentru gnosticism – subiectul viitoarei sale teze prin care va obţine doctoratul de stat la Sorbona, în ianuarie 1987.
Versiunea franceză va apărea în 1990, sub titlul “Ies Gnoses dualistes d’Occident. Histoire et mythes”, fiind precedată de versiunea italiană, “I miti dei dualismi occidentali. Dai sistemi gnostici al mondo moderno” (1989), şi practic resistematizată ulterior în “The Tree of Gnosis“, apărută postum, în 1992.
Începând din martie 1986 şi până la asasinarea sa, Culianu va funcţiona ca profesor – mai întâi cu statut de invitat, apoi din toamna lui 1988 ca profesor-asociat, la Divinity School din Chicago. A avut astfel şansa de a-i sta alături o vreme mentorului pe care şi l-a ales, Mircea Eliade, punând bazele unor proiecte comune pe care Culianu le va încheia după moartea savantului (între care “Dicţionarul religiilor lumii”, apărut în 1990). Eliade l-a desemnat, prin testament, să supravegheze publicarea postumă a întregii lui opere. Şi după stabilirea definitivă în Statele Unite, Culianu va continua să colaboreze la revistele româneşti ale exilului (publicase o serie de studii şi articole în „Revista scriitorilor români”, „Ethos”, „Agora”, „Limite” etc.), urmărind pasionat evoluţia situaţiei politice din România.
O serie de articole vor apărea în revista „Lumea liberă românească” din New York. Poziţia critică exprimată fără menajamente stârnind, pe de o parte, proteste, pe de altă parte, ameninţări directe adresate lui, colaborarea începută la sfârşitul lui 1989 se va încheia un an mai târziu.
Între ultimele texte apărute este şi amplul eseu “Bilanţul unei ere-lumină”, redactat în 1982, dar publicat abia în 1991, în revista „Agora”. Eseul a provocat multe discuţii în ţară, fiind considerată scandaloasă negarea categorică a unei „direcţii sau a unui punct de referinţă” în cultura română postbelică. „Ca şi socialismulafirma Culianucultura română de azi nu e decât o speranţă. Privită fără speranţă, se reduce la nimic (sau aproape nimic…).”

 

“Civilizaţia noastră s-a născut din întâlnirea mai multor culturi, ale căror interpretări privind existenţa umană erau atât de diferite, încât a fost nevoie de o enormă răsturnare istorică, însoţită de o credinţă fanatică, pentru a se realiza o sinteză durabilă, în această sinteză, materiale de origine diversă au suferit o reconvertire şi o reinterpretare ce poartă urmele culturii dominante a timpului: cultura unui popor învins, grecii, reînsufleţită de un popor cuceritor, romanii.
Pentru gândirea greacă, sexualitatea nu reprezenta, în general, decât o componentă secundară a iubirii. Deşi se admitea legătura cauzală dintre sexualitate şi reproducere, nu se insistă asupra existenţei unei „raţiuni naturale” care să-i dea celei dintâi o finalitate pur genezică: la fel de adevărat este că rolul de instrument de reproducere rezervat femeii nu implica în nici un fel vreo legătură de iubire între cele două sexe, ci, mai curînd, o legătură politică: fructul unirii conjugale avea să fie un nou cetăţean util Statului, un soldat sau o producătoare de soldaţi. Iubirea profană, aceea a unui Alcibiade, de exemplu, era un amestec de atracţie fizică, de camaraderie şi de respect suscitat de calităţi excepţionale, o pasiune violentă căreia i se potrivea mai degrabă o relaţie homosexuală. Platon, care nu se sfieşte să-i alunge pe poeţi din cetatea-i ideală, sub pretext că frenezia ‘or poetică incontrolabilă conţine o primejdie pentru Stat, îşi pune, desigur, problema utilizării sociale a acestei imense forţe emoţionale care este erosul. Genul de iubire predicat de Socrate în dialogurile lui Platon reprezintă o înălţare treptată în ordinea fiinţei, de la frumuseţea semnelor vizibile imprimate în lumea fizică până la formele ideale din care aceste semne derivă, adică până la universul noetic care, ca sursă unică şi indivizibilă a Adevărului, a Binelui şi a Frumosului, reprezintă şi scopul ultim la care aspiră tot ceea ce fiinţează. Numele acestei dorinţe cu manifestări multiple este iubire şi chiar în aspectul său cel mai degradat, în care se amestecă atracţia sexuală, ea îşi mai păstrează caracterul de aspiraţie inconştientă la Frumuseţea transcendentă.
Platon, fără îndoială filozoful cu cea mai mare influenţă din istoria gândirii occidentale, desparte sfera iubirii autentice de sferele respective (şi care nu se suprapun) ale sexualităţii şi ale reproducerii, dându-i erosului statutul – foarte important, deşi fără definiţie în ordinea ideală – de legătură între ceea ce fiinţează şi fiinţă în esenţa ei, ta onta ontos. Iubitorul prin excelenţă este philosophos, cel ce iubeşte înţelepciunea, adică arta de a se ridica până la Adevărul care este totodată Bunătate şi Frumuseţe, practicând detaşarea de lume.
Atracţie conştientă şi, în acelaşi timp, aspiraţie inconştientă, chiar erosul profan are, la Platon, ceva imponderabil, în orice caz, dorinţa fizică formulată de sufletul iraţional şi potolită cu ajutorul trupului nu reprezintă, în fenomenologia erosului, decât un aspect tulbure şi secundar al acestuia. Trupul e numai un instrument, în vreme ce iubirea, chiar aceea cu finalitate sexuală, ţine de puterile sufletului, în sfârşit, efortul maieutic al lui Socrate pune accentul pe convertibilitatea oricărui eros, chiar fizic (adică psiho-fizic), în contemplaţie intelectuală.
Aristotel nu pune în cauză existenţa dihotomiei platoniciene suflet–trup. Dar, aplecându-se asupra tainelor naturii, el simte necesitatea de a defini empiric relaţiile dintre aceste două entităţi izolate, a căror unire aproape imposibilă din punct de vedere metafizic formează unul dintre misterele cele mai profunde ale universului. Intervenţia lui Aristotel, care se inspiră, foarte probabil, din teoriile medicinii siciliene sau empedocleene1, produce două rezultate de o importanţă incalculabilă pentru istoria gândirii occidentale : pe de o parte, erosul va fi considerat, în acelaşi fel ca şi activitatea senzorială, ca una dintre operaţiile implicând raportul mutual suflet-lume sensibilă, ceea ce va face ca el să fie sustras imperiului incondiţionat al sufletului; pe de altă parte şi drept consecinţă, mecanismul erotic, aidoma procesului cunoaşterii sensibile, va trebui analizat în raport cu natura pneumatică şi cu fiziologia subtilă a aparatului ce slujeşte de intermediar între suflet şi trup. “ (Eros şi magie în Renaştere.1484)

Specializat în gnosticism, creştinism timpuriu, istoria şi cultura Renaşterii, este autorul unor cărţi de mare răsunet, scrise în franceză, engleză sau italiană şi cu ediţii în toate limbile de circulaţie ale lumii, cum ar fi: Eros et magie a la Renaissance (1984), Dictionnaire des religions (1990), The Tree of Gnosis: Gnostic Mythology from Early Christianity to Modern Nihilism (1992), Out of this World. Otherworldly Journeys from Gilgamesh to Albert Einstein (1991).
Până la moartea sa, reuşise să înveţe perfect 8 limbi. Avea statutul paradoxal de om de ştiinţă şi clarvăzător, practicant al mai multor tehnici de divinizaţie, care le spunea studenţilor că “totul e în minte“.
Ioan Petru Culianu era întotdeauna presat de timp şi se temea că iroseşte prea mult timp, spunându-le celorlalţi că va muri tânăr. Ca şi omul de ştiinţă, scriitorul nu rezista ispitei de a citi viitorul. Iar viitorul României, ţara pe care o părăsise în secret, fără măcar a-şi anunţa familia de la Iaşi, îl prezisese în 1986, într-o povestire SF pe care puţini au luat-o în seamă: ”Intervenţia zorabilor în Jormania”, o farsă ce anticipează nu doar evenimentele din decembrie, ci şi desfăşurarea şi efectele lor.
Ioan Petru Culianu a fost un critic foarte dur şi lucid al regimului politic comunist (înainte de decembrie 1989). Atacă virulent regimul neocomunist al lui Ion Iliescu (după revoluţie, pe care o consideră, de fapt, o lovitură de stat pusă la cale în primul rând de K.G.B, care i-a sprijinit pe beneficiarii ei ulterior). Acuză lipsa de responsabilitate , solidaritate şi civism a poporului român şi mai cu seamă a intelectualilor din ţară. Acuză în numeroase articole, publicate în 1989-1990 în săptămânalul “Lumea liberă românească” din New York (adunate postum în volumul “Păcatul împotriva spiritului”) .

 

“Războiul troian rezumă esenţa culturii şi obiceiurilor indo-europene. În rătăcirile sale prin insule, era probabil ca Ulise să întâlnească supravieţuitoare ale frumoaselor „zeiţe” din vechea civilizaţie europeană. Aceste întâlniri atestă confruntarea a două sisteme diametral opuse, iar poetica lui Homer, care în mod evident aparţine culturii biruitoare a lui Ulise, conservă relatări părtinitoare ale acelor evenimente. După ştiinţa mea, Elemire Zolla este primul care a rectificat, într-un recent eseu, perspectiva lui Homer.

Din punct de vedere al vechii culturi europene, Ulise – ucigaşul cu corăbiile sale negre, jefuind şi aducând moartea prin perfidie în toate locurile în care ajungea – ar fi fost indiscutabil un criminal. Dacă Homer ne dă o idee corectă despre modul în care le-a văzut Ulise pe „zeiţe”, se pune întrebarea – cum oare l-au văzut zeiţele pe el ?
Zolla pune această întrebare legitimă şi caută un răspuns în alte culturi. De ce să se asculte numai părerile invadatorilor şi siluitorilor, asemenea lui Ulise şi oamenilor săi, şi să nu se ia în considerare poziţia unei femei religioase faţă de invadatori şi siluitori ? Un astfel de punct de vedere se găseşte în legendara autobiografie a doamnei Yeshe Tsogyel, unul dintre primii discipoli ai lui Padmasambhava, apostol budist din Tibet. Yeshe a fost o frumoasă prinţesă tibetană, care s-a supus tuturor privaţiunilor şi mortificărilor posibile pentru a atinge perfecţiunea budistă. Numai că, datorită frumuseţii şi podoabelor sale, a fost asaltată de pretendenţi, siluitori şi hoţi; iar datorită ascetismului ei, a fost asaltată de demoni.
Potrivit autobiografiei ei, tatăl, furios din cauza hotărârii cu care fiica lui se opunea măritişului, a alungat-o şi a spus mulţimii de pretendenţi că „oricare dintre ei va pune primul mâna pe ea, o poate avea . Unul a prins-o de piept, încercând să o ducă cu el, dar tânăra şi-a proptit picioarele „într-un bolovan şi picioarele ei s-au scufundat în el că în noroi”. Apoi, pretendenţii au dezbrăcat-o până la piele şi au biciuit-o cu un bici cu ghimpi de fier. Când a încercat să-şi exprime punctul de vedere, ea a primit un răspuns care ar fi putut veni la fel de bine şi de la Homer: “Fato, ai un corp frumos pe dinafară, corupt însă pe dinăuntru “.
Din fericire, Buddha ai celor zece direcţii i-au auzit lamentările şi o torpoare ca de beţie a pus stăpânire pe bărbaţii care o torturau şi o târau cu ei: acest lucru i-a permis tinerei fete să scape. Pentru mentalitatea patriarhală homerică, hotărârea lui Yeshe Tsogyel de a urma calea lui Buddha ar fi părut suspectă, iar ajutorul supranatural pe care l-a primit ar fi fost văzut că o formă de magie.
După ce a primit instrucţiuni de la guru-ul său, Yeshe a pornit ca cerşetoare pe valea Nepalului, unde a fost atacată de şapte hoţi. Ea şi-a depus podoabele de aur în faţa lor, ca o ofrandă mandalică, şi le-a explicat că lumea întreagă este iluzie. Hoţii s-au convertit şi au fost eliberaţi de lanţurile transmigrării.” (Călătorii în lumea de dincolo )

A fost asasinat la 21 mai 1991, la Chicago, în plină forţă creatoare, în clădirea Universităţii din Chicago. Crima nu a fost elucidată. Înainte de asasinare primise scrisori de ameninţare cu moartea; ameninţările se intensificaseră în urma publicării unui interviu incendiar în “Revista 22″ , din 5 aprilie 1991, ca şi urma vizitei la Chicago a fostului suveran al României, Regele Mihai I, şi al familiei regale, în aprilie 1991. Pe fondul unei puternice campanii antiregaliste care se desfăşura în România, Ioan Petru Culianu a militat pentru o schimbare de regim, pentru revenirea Regelui în ţară.
Există însă o pistă mai interesantă: Culianu era expert în cabala, magie şi ritualurile sectelor. Unii au spus că susţinători fanatici ai unor grupări secrete i-au curmat viaţa.
Jurnalistul american Ted Anton: ”Este clar că ceva anume în scrierile lui Culianu sfida raţionalul. Cumva a convins pe cineva că reprezintă un pericol. Culianu a crezut întotdeauna că un scriitor, atunci când manipulează cuvintele, manipulează şi lumea întreagă. Era un învăţat care, dacă iubea ceva, iubea puterea creativă a gândirii mistice, pe care o consideră pierdută în lumea modernă. Plănuia să publice o Enciclopedie a Magicului după modelul Istoriei Religiilor a lui Mircea Eliade. Poate că cineva nu dorea ca această carte să vadă lumina tiparului”.
“Creştinismul spune că toate păcatele se iartă …Căci nu există altă moarte decât moartea spirituală şi nu există altă înviere decât aceea în fluxul ideilor. Nu în mlaştina lor mohorâtă.” (Păcatul împotriva Spiritului, 1987).

 

“Câţiva studenţi stau adunaţi în jurul profesorului Culianu, specialist în practici divinatorii. Câţiva încearcă să-l convingă să le spună viitorul. El clatină din cap în semn că nu. Ei insistă. Nu, nu, spune el. N-are să vă placă. În cele din urmă, consimte să le facă o demonstraţie pentru vechea artă islamică numită geomanţie. Câţiva dintre studenţi îl urmează în dormitor unde se aşază pe podea şi pe patul pe care invitaţii şi-au îngrămădit hainele. Toată lumea se simte puţin ameţită. Culianu scoate un pachet de cărţi din buzunarul jachetei sale sport de croială europenească şi se instalează cu picioarele încrucişate pe covor. Îşi scoate mocasinii, ca şi ceilalţi. În timpul petrecerii se purtase atât de natural, încât mulţi dintre ei nici nu-şi dăduseră seama că este profesor. Spune că a găsit cărţile într-un anticariat din Paris şi adaugă faptul că în mod normal geomanţia se practică prin trasarea de puncte şi linii pe nisip. Originară din Orientul Mijlociu, această artă a fost redescoperită abia târziu în Evul Mediu şi a înflorit în timpul Renaşterii italiene. Cărţile au cam zece centimetri lungime, iar pe spatele lor sclipesc stele pe un fond albastru închis. Pe faţă sunt desenate unul sau două puncte negre. Când concepţia aflată la baza lnielepciunii geomantice modernizate – şi anume că întregul cosmos este legat prin structuri invizibile, iar evenimentele istorice pot fi prezise pe baza unor modele matematice simple, repetitive – a fost însuşită de către filozofii florentini ai Renaşterii, s-a produs acolo o înflorire a magiei, egalată doar de aceea a ştiinţei.
Culianu era un bărbat timid, cu un accent ciudat, extrem de discret în privinţa propriei sale existenţe, fiind în schimb printre puţinii profesori dispuşi să stea de vorbă cu studenţii despre viaţa lor. Când zâmbea făcea gropiţe în obraji, iar ochii întunecaţi păreau să privească dincolo de interlocutor. Avea tenul palid şi pomeţii proeminenţi, şi un fel deschis de a fi, blând şi entuziast. La cursuri, spuneau unii, divaga prea mult; alţi profesori îşi pregăteau mai bine studenţii pentru examene. Dar pentru mulţi dintre aceştia, Culianu, autor a treisprezece cărţi traduse în cinci limbi, era singurul savant cunoscut de ei care studia religia ca pe o entitate reală şi o forţă motrice a existenţei umane.
Odată, a vorbit la Clubul de Istorie a Religiilor de la Divinity School. „Ce este religia?”, a întrebat. „De ce oamenii raţionali se lasă mereu atraşi de ea? De ce există între toate religiile umanităţii, din toate timpurile, similitudini atât de frapante ? ” Majoritatea savanţilor moderni evitau asemenea întrebări frontale şi formulări radicale, preferând să abordeze diferenţele culturale care influenţează anumite credinţe. El pretindea insă că tocmai astfel de întrebări globale „au făcut să se nască istoria religiilor ca o disciplină aparte”. Spunea că asemănările dintre credinţe constau în „unitatea operaţiunilor efectuate de mintea omenească”. Una dintre implicaţiile teoriei sale era că orice „schimbare intervenită în sistemul religiei afectează automat toate celelalte sisteme care creează istoria”. Mintea modelează acţiunea, iar religia programează mintea. Alături de el în dormitorul apartamentului se mai aflau atunci Greg Spinner, un tinăr subţiratic cu părul lung, şi Michael Allocca, brunet, cu păr ondulat şi barbă. Îl rugaseră pe Culianu să le predea în semestrul acela un curs despre divinaţie. Spre surprinderea lor, profesorul acceptase, cu o singură condiţie : la sfârşitul cursului, ei înşişi vor trebui să ghicească viitorul. Aşadar, pentru început sperau ca în această seară să aibă ocazia unei demonstraţii mai precise, iar petrecerea să devină astfel mai interesantă. Se începe cu gazda, care e nedumerită. Profesorul o roagă să se concentreze asupra unei hestiuni care i se pare cu precădere importantă, iar apoi să-şi aleagă cărţile. încet, aşază cărţile pe podea. Reflectează o clipă, privindu-le cu atenţie. „Te preocupă faptul că cineva care are influenţă asupra vieţii tale ar putea să-ţi facă rău”, spune. „Nu trebuie să-ţi faci griji.”
Gazdă este extrem de tulburată. Ştie exact la care profesor de la Şcoală se referă frazele rostite.
Vorbele lui Culianu sunt pline de înţeles pentru ea.
„Vreau o ţigară”, cere tânăra.

El continuă să ghicească şi în cărţile altora, cu mai multă sau mai puţină precizie. De exemplu, când dezvăluie panica unui alt student în legătură cu terminarea studiilor, nimeni nu e surprins. Este la îndemâna oricui să „ghicească” asta. Pe când petrecerea se află în toi, o studentă nouă, care stătuse pină atunci retrasă, se apropie să-i ghicească şi ei. Din nou, profesorul îi spune postulantei să se concentreze asupra problemei care o preocupă cel mai tare. Spinner şi Allocca se află de o parte şi de alta, privindu-i peste umăr în timp ce el aranjează cărţile. Le cercetează.
„Eşti sigură că vrei să audă şi ceilalţi ?” o întreabă. Fata ridică din umeri şi râde cu oarecare nervozitate.
„Poate ar trebui ca ceilalţi să iasă”, adaugă el.
„Nu, nu, nu am nimic de ascuns”, răspunde ea.
„Bine, atunci închideţi uşa.” Se întoarce spre ei: Greg Spinner, Michael Allocca, şi alţi câţiva. „Ceea ce am să
spun trebuie să rămână între aceşti pereţi.”
Ei zâmbesc cu neîncredere. „Te înjoseşti”, spune. „Este extrem de dureros, şi e din ce în ce mai degradant.”
„Oaa! ”
„Eşti implicată într-un triunghi amoros, şi aceasta îţi afectează profund viaţa. Trebuie să ieşi din el.”
Fata devine foarte palidă. Priveşte panicată înjur. Precizia cuvintelor lui „m-a dărâmat”, îşi aducea ea aminte mai
târziu. Greg se apleacă înainte să se uite în cărţi. Dar Ioan nu-l lasă să spună nimic.
La sfârşitul petrecerii, Greg îl vede pe Culianu în timp ce se îmbraca să plece. „Ioan!”, îi strigă. „Haide, spune,
cum funcţionează ? ”
„Funcţionează aşa cum funcţionează.”
„Nu la asta mă refer. Ai citit în cărţile acelea de parcă ţi-ar fi vorbit.”
„Mintea. Totul este în minte.”
Greg Spinner nu a putut niciodată accepta acest răspuns, cu toate Ş îl auzise adesea. Profesorul lui îl rostea mereu, insoţindu-1 cu un zâmbet ironic. Odată, pe când se afla în maşină cu Culianu, Spinner alesese cea mai dură manieră de a-i pune întrebarea: „Uite, Ioan, dacă te-aş împuşca în cap, ar fi şi asta în minte ? ”
El a zâmbit. „Păi, şi da şi nu.”

Nu ştiau niciodată când se juca şi când redevenea ceea ce în fapt era – cercetătorul serios la unul din cele mai mari institute teologice din lume. Îşi începuse cariera ca urmaş al legendarului Mircea Eliade, unul dintre cei mai importanţi istorici ai religiilor din secolul XX. Culianu era pe cale de a deveni un gânditor original recunoscut, chiar dacă controversat, cel care în cărţile sale propunea o schimbare de paradigmă în studiul istoriei şi al ideilor. În special europenii îi apreciau demersul ca inedit şi de mare relevanţă. Alţii, chiar şi dintre colegii de la facultate, îi criticau metodele şi îi „sfătuiau” pe studenţi să nu meargă la cursurile sale. Tensiunea era atât de
evidentă, încât nimeni n-o mai comenta, observase un student. Iar studenţii aflaseră că dacă voiau să-şi creeze o poziţie bună, nu era recomandabil să lucreze cu profesorul Culianu.
Sigur este Însă că, pentru un grup restrâns de studenţi, Ioan Culianu întruchipa modelul savantului erudit. Spre a înţelege cu adevărat un domeniu, obişnuia el să spună, trebuie să-1 practici. Îl interesa ocultismul, deoarece metodele raţionale nu erau suficiente pentru a explica felul cum opera magia. Încerca să înţeleagă de ce lucrurile se petrec astfel, iar aceasta era doar o mică parte din ceea ce dorea să facă. Voia să înţeleagă sistemele logice aflate în spatele profeţiilor şi mişcărilor religioase, cauza dăinuirii lor în spiritul credincioşilor, precum şi cea a influenţei exercitate de ele asupra evenimentelor. Le reamintea mereu studenţilor că, la începuturile ei, ştiinţa a fost considerată o artă ocultă. De fapt, se putea spune că imaginea despre univers a magicienilor Renaşterii, şi anume convingerea lor că evenimentele pot fi manipulate prin teoreme, a fost cea care a pregătit scenă pentru Galilei.
„Îşi trăia viaţa ca pe o permanentă căutare”, spunea studenta Karen Anderson. „Şi nu una de tip academic, ci una autentic spirituală.
“Dar credea el cu adevărat în ideile pe care le profesa ? în aceasta constă dilema lor. Sau era numai un simplu joc ? “ ( Eros, magie şi asasinarea profesorului Culianu , Ted Anton)

“La 21 mai, pe la ora unu fără un sfert, Culianu se afla în micul local de la subsolul clădirii Swift, o cantină aglomerată şi neaerisită, în care se auzea zumzetul unor discuţii înfierbântate şi se putea bea din recipiente de plastic o bună cafea daneză Kona. Aici, stătu puţin de vorbă cu studenţii, iar apoi urcă, sărind câte două, treptele scării principale ce duceau la etajul al treilea.
Se opri în biroul secretarei sale, aflat la capătul coridorului. Sus era mai linişte. Studenţii erau la cursuri, iar uşile sălilor de seminar erau închise. Întreba dacă avea mesaje, îşi luă corespondenţa şi se duse spre biroul său, aflat la câţiva metri mai departe.
Secretara Gwen Barnes şedea la biroul ei, ascultând în căşti vocea monotonă a unui alt profesor care dicta un capitol de carte. Ea lucra adesea şi în timpul pauzei de prânz, deoarece doar astfel putea să se achite la timp de toate îndatoririle. Dintre cei trei membri ai facultăţii în serviciul cărora se afla, îl prefera de departe pe Ioan Culianu. Crescută în cartierul negru din zona de sud a Chicago-ului, simţise din prima clipă o simpatie instinctivă faţă de el. O saluta dimineaţa cu un energic „Bună dimineaţa, Gwedolyn! ” şi o trata ca pe o colegă. O luase ca editor asociat la revista trimestrială Incognito : Internaţional Journal for Cognitive Studies în the
Humanities. O invita la prânz şi îşi amintea când era ziua ei de naştere. O încuraja să-şi dea masteratul. După ce fusese doisprezece ani secretară în universitate, ea avea suficientă experienţă pentru a şti că o asemenea atitudine nu era deloc obişnuită.
În faţa ei, o altă secretară îi spunea ceva. Gwen Barnes îşi ridică privirea şi îşi scoase căştile. „Poftim ? ”
„Ai auzit ? ”
„Eşapamentul unei maşini”, spuse o a treia secretară care se afla în încăpere.
„A sunat ca o pocnitoare. Doar că mai ascuţit.”
Profesorul Jerry Brauer se afla în biroul său din colţul coridorului. Purta papion şi se pregătea pentru seminar. Deschisese geamul înalt de sticlă plumbuită şi privea spre patrulaterul însorit de afară. Fusese decan, era specialist în puritanism; acum îşi scosese schiţele de curs şi le revedea cu atenţie. Înainte de ore, trebuia să treacă pe la toaletă. Se hotărî că mai întâi să termine ce avea de făcut.
Ceasul arăta ora unu şi câteva minute când auzi un pocnet puternic. Continuă să lucreze, dar nu mai putea fi atent. Încerca să-şi dea seama care ar fi fost cauza acestui zgomot: ţeava de eşapament ? Nu, nu se poate, strada era prea departe. Împuşcătură? Nu. Nu se poate. Doar se afla în Swift Hali şi era ora unu la amiază. Nu trecuseră nici cinci minute când hotărî să iasă din birou ca să meargă la baie. Ieşi prin uşile batante şi urcă scările de serviciu abrupte. Treptele îi răsunau sub paşi. Jos, un coş de gunoi arhiplin se afla lingă uşa care ducea spre hol; sus se mai aflau nişte uşi batante. Scările erau pustii. Ieşi pe palierul de la etajul al treilea, exact vizavi
de uşa toaletei pentru bărbaţi. În faţă se afla un tinăr înalt şi osos pe care Brauer nu-l recunoscu. Brauer împinse uşa de la baie. Studentul îl prinse de braţ. „Nu intraţi, domnule profesor Brauer.” ( Eros, magie şi asasinarea profesorului Culianu , Ted Anton)

Opera

Mircea Eliade, Assisi, Cittadella Editrice, 1978
Iter in silvis: Saggi scelti sulla gnosi e altri studi, Messina, EDAS, 1981
Religione e accrescimento del potere, în G. Romanato, M. Lombardo, I.P. Culianu, Religione e potere, Torino, Marietti, 1981
Psychanodia I: A Survey of the Evidence Concerning the Ascension of the Soul and Its Relevance, Leiden, Brill, coll., Etudes preliminaires aux Religions Orientales dans l’Empire Romain, 1983
Eros et magie a la Renaissance. 1484, Paris, Flammarion, 1984
Experiences de l’extase. Extase, ascension et recit visionnaire, de l’Hellenisme au Moyen-Age, Paris, Payot, 1984
Gnosticismo e pensiero moderno: Hans Jonas, Roma, L”Erma” di Bretschneider, 1985
La collezione di smeraldi, Milano, Jaca Book, 1989
I miti dei dualismi ocidentali, Milano, Jaca Book, 1989
Les Gnoses dualistes d’Occident. Histoire et mythe, Paris, Plon, 1990
Eliade / Culianu, Dictionnaire des religions, Paris, Plon, 1990
Out of this World. Otherworldly Journeys from Gilgamesh to Albert Einstein, Boston, Shambhala, 1991
The Tree of Gnosis. Gnostic Mythology from Early Christianity to Modern Nihilism, San Francisco, HarperCollins, 1992
Studii de istorie a religiilor
Eros şi magie în Renaştere. 1484, Bucureşti, Nemira, 1994, 1999; Iaşi, Polirom, 2002
Călătorii în lumea de dincolo, Bucureşti, Nemira, 1994,1999; Iaşi, Polirom, 2003, 2007
Gnozele dualiste ale Occidentului. Istorie şi mituri, Bucureşti, Nemira, 1995; Iaşi, Polirom, 2004
Eliade/Culianu, Dicţionar al religiilor, Bucureşti, Humanitas, 1993, 1996; Iaşi, Polirom, 2007
Arborele gnozei: mitologia gnostică de la creştinismul timpuriu la nihilismul modern, Bucureşti, Nemira, 1999; Iaşi, Polirom, 2005
Experienţe ale extazului, Bucureşti, Nemira, 1997; Iaşi, Polirom, 2004
Psihanodia, Nemira, 1997; Polirom, 2006
Mircea Eliade, Nemira, 1995, 1998; Polirom, 2004
Păcatul împotriva spiritului, Nemira, 1999; Polirom, 2005
Religie şi putere, Nemira, 1996; Polirom, 2006
Studii româneşti I. Fantasmele nihilismului. Secretul doctorului Eliade, Nemira, 2000; Polirom, 2006
Gnosticism şi gîndire modernă: Hans Jonas, Polirom, 2007
Jocurile minţii.Istoria ideilor, teoria culturii, epistemologie, Polirom, 2002
Iocari serio. Ştiinţa şi arta în gîndirea Renaşterii, Polirom, 2003
Cult, magie, erezii. Articole din enciclopedii ale religiilor, Polirom, 2003
Dialoguri întrerupte. Corespondenţă Mircea Eliade – Ioan Petru Culianu, Iaşi, Polirom, 2004

 

Ficţiune

Pergamentul diafan,Bucureşti, Nemira,1994
Pergamentul diafan. Ultimele povestiri, Bucureşti, Nemira, 1996; Iaşi, Polirom, 2002
Hesperus (roman), Bucureşti, Univers, 1992; Bucureşti, Nemira, 1998; Iaşi, Polirom, 2004
Arta fugii, Iaşi, Polirom, 2002
Jocul de smarald (în colaborare cu H.S. Wiesner) (roman), Iaşi, Polirom, 2005
Opere scrise in colaborare
Dicţionar de istorie a religiilor (în colaborare cu Mircea Eliade).

 

*Neculai Culianu este matematician şi astronom . S-a născut la 29 august 1832, Iaşi 


Membru corespondent al Academiei Române (1 aprilie 1889).
După absolvirea Academiei Mihăilene din Iaşi (1855), şi-a continuat studiile la Paris, în 1860 luându-şi licenţa în matematică la Sorbona. În capitala Franţei, unde a rămas până în 1863, a făcut cercetări la Observatorul Astronomic. 

A fost profesor provizoriu de calcul diferenţial şi integral la Universitatea din Iaşi (1863), apoi profesor titular (1864) şi profesor la Catedra de Astronomie şi Geodezie a Universităţii din Iaşi, al cărei rector a fost între 1880 şi 1898. S-a numărat printre membrii fondatori ai revistei „Recreaţii ştiinţifice”, prima revistă ce s-a preocupat în principal cu răspândirea cunoştinţelor de matematică. A fost membru al Societăţii literare „Junimea” şi preşedinte al Secţiei Iaşi a Ligii Culturale. Între 1892 şi 1896, a fost vicepreşedinte al Senatului României.

Referitor la data naşterii lui Neculai Culianu există în literatura biografică a oamenilor de seamă, două variante. În Enciclopedia României, apărută în 1940 (autor Lucian Predescu), figurează anul 1834, ziua de 28 august, iar în Membrii Academiei Române. Dicţionar, Bucureşti, 2003 (autoare Dr. Dorina N. Rusu) se precizează că acesta venise pe lume în 29 august 1832. Şcolarizat în oraşul natal, iniţial în „clasele mici” la şcoala de la Trei Ierarhi, iar mai apoi la Academia Mihăileană, a excelat pe toată durata studiilor.

Pentru modul extraordinar de rapid în care putea să rezolve probleme matematice deo foarte mare dificultate a ajuns să fiee încă de tânăr foarte apreciat de profesorii săi. Astfel, în anul 1855 o parte din dascălii pe care i-a avut au solicitat ca Ministerul Culturii din „Prinţipatul Moldovei” să îi acorde o bursă pentru continuarea în străinătate a studiilor universitare. Stipendiul (bursa, n.n.) i-a fost atribuit în anul 1855, urmând să meargă pentru studii de specializare în Franţa. În anul 1860, la Paris, a reuşit să promoveze examenul de licenţă în matematici la renumita universitate Sorbonne. Tot în capitala Franţei a mai efectuat studii de astronomie practică putând fi considerat un veritabil popularizator al cunoştinţelor astronomice în ţara noastră. Revenit în ţară i s-a acordat un post de profesor provizor la catedra de matematică a Universităţii Iaşi, în cadrul căreia în anul 1864 era avansat profesor titular de calcul diferenţial şi integral. Multiplele sale cunoştinţe îl recomandau pentru conducerea catedrei de astronomie şi geodezie a universităţii ieşene, punând aceste materii pe un făgaş cu adevărat ştiinţific. În mai multe mandate a fost ales decan al Facultăţii de Matematică, iar începând din anul 1880 a devenit Rectorul universităţii ieşene. A luat parte activă la viaţa culturală din urbea sa natală consimţind să devină membru al societăţii literare „Junimea”. A făcut parte din primul grup admis la mai puţin de un an de la fondarea acesteia în toamna lui 1863. A fost primul pe lista noilor membri din anul 1864, fiiind urmat de Gheorghe Racoviţă, Nicolae Mandrea, Nicolae Burghelea, Nicolae Skelitti şi Nicolae Nicoleanu .

Deşi a fost scurtă perioada în care a fost redactor la ziarul junimist, aceasta l-a marcat pentru viitor. În temeiul acelui experiment gazetăresc, peste ani s-a erijat în fruntea unui mănunchi de intelectuali, fondând împreună cu aceştia, la Iaşi, revista „Recreaţii ştiinţifice”(care a apărut începând din 15 ianuarie 1883 până în decembrie 1888, un număr lunar).
Ca profesor universitar s-a confruntat chiar de la început de carieră cu o acută lipsă de manuale şi cursuri necesare studenţilor. Din acest considerent major şi-a dedicat o mare parte din timp elaborării unor astfel de instrumente didactice. Un adevărat program reformator al învăţământului din Iaşi a fost lucrarea realizată în colaborare cu Titu Maiorescu, “Raporturi despre starea şcoalelor publice din Iaşi”, apărută în anul 1868. Peste doi ani, în 1870, a publicat volumul “Lecţiuni de calculă diferenţială şi integrală”. Lucrarea respectivă a avut meritul de a fi pentru învăţământul din ţara noastră cel dintâi curs de analiză matematică scris în limba română, dovedind că şi în româneşte era posibil să fie elaborate materiale de studiu având un înalt grad de dificultate ştiinţifică.O importanţă aparte a avut pentru învăţământul liceal (clasele superioare) manualul “Curs elementar de algebră”, pe care profesorul Neculai Culianu îl elaborase şi îl tipărise în anul 1872. Au mai urmat un manual de “Aplicaţiuni geometrice” (1874) şi un “Curs elementar de trigonometrie plană şi sferică “ (1875), ambele deosebit de necesare învăţământului liceal.

La 1 aprilie 1889, pe când preşedinte al Academiei Române era Mihail Kogălniceanu (ales în 28 martie 1887), au fost aleşi trei membri corespondenţi, între care se afla şi Neculai Culianu . A fost şi un susţinător al lui Nicolae Iorga în înfiinţarea la Bucureşti, în anul 1891, a asociaţiei „Liga pentru Unitatea Culturală a Românilor”, cunoscută ulterior sub denumirea de „Liga Culturală”. A fost membru al Senatului României în cadrul căruia, în perioada 1892-1896, deţinuse funcţia de vicepreşedinte. În senat a sprijinit demersurile politice în favoarea viitoarei înfăptuiri a Unirii tuturor provinciilor româneşti cu patria mamă. Nu a mai avut însă şansa de a vedea această mare înfăptuire naţională deoarece în data de 28 noiembrie 1915, la Iaşi, a încetat din viaţă, la etatea de optzeci şi trei de ani.
 Opera

Lecţiuni de calcul diferenţial şi integral, 1870;
Curs elementar de algebră, 1872, apărut în 5 ediţii;
Aplicaţiuni geometrice, 1874;
Curs elementar de trigonometrie plană şi sferică, 1875;
Curs de cosmografie, 1893; ediţia II – 1902;
Curs de trigonometrie plană, 1894;
Curs de cosmografie pentru usul şcoalelor secundare, 1895.

 

Bibliografie

Arta fugii, Ioan Petru Culianu, Polirom, 2002
Academicienii Iaşilor ( secolele XIX – XX ), Liviu Mărghitan şi Ioan Mancaş, Ed Ramira, 2008
Despre Ioan P. Culianu şi Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflecţii, Matei Călinescu, Polirom, 2002
Jocul de smarald, Ioan Petru Culianu, Polirom, 2011
Eros şi magie în Renaştere 1484, Ioan Petru Culianu, Polirom, 2011
Ioan Petru Culianu. Omul şi opera , vol. coord. Sorin Antohi
Eros, magie şi asasinarea profesorului Culianu, Ted Anton, Polirom, 2005
Călătorii în lumea de dincolo, Ioan Petru Culianu, Polirom, 2002
Hesperus, Ioan Petru Culianu, Polirom, 2004
Pergamentul diafan. Ultimele povestiri, Ioan Petru Culianu, Polirom, 2002
Jocurile minţii, Ioan Petru Culianu
Cult, magie, erezii, Ioan Petru Culianu, Polirom, 2003

 

Autor : Maria Dumitrache

 
Te invitam sa dai un like paginii de Facebook Jurnalul de Drajna: