Ioan Alexandru a fost poet, publicist, profesor, eseist şi om politic român

2 decembrie 2017, ora 00:49, in categoria Atelier literar

“Izvorului asemeni sunt şi eu
Cutremurat sub stelele de vară
Cu cât e cerul mai fără de vânt
Cu-atât launtrurile mele se-nfioara

Nu dinafara-i zvon ce mă frământă
Nici din adâncuri nici de sus
O umbră s-a desprins din slava
Icoana ei în mine a apus

Din ce în ce sunt cercuri mai adânci
Şi mai departe horele pe ape
S-a deşteptat în mine un izvor
Ce nu-l mai pot cuprinde şi încape.” (Izvorul)

 

Ioan Alexandru s-a născut la 25 decembrie 1941, în Topa Mică, judeţul Cluj . Ioan Alexandru este unul dintre cei mai mari poeţi creştini români. Numele său real a fost Ion Sandor. Marele poet creştin Ioan Alexandru a fost iubit de toţi marii mărturisitori ai vremii sale, mărturiile acestora păstrându-se până astăzi. Petre Țutea, vorbind despre Ioan, va spune: “Doi oameni laici au vorbit religios universitar: Nae Ionescu şi Ioan Alexandru. Îl iubesc foarte mult pe Ioan Alexandru… a îndrăznit nelimitat.” La rândul său, părintele Constantin Galeriu, va spune şi el: “Ioan Alexandru şi-a trăit suferinţa precum o cruce spre înviere.”

“Părtaşi suntem multor iubiri
Una singură e împlinire
Celelalte numai presimţiri
Până dăm în inima de Mire

Împodobit cu-nfăţişarea Lui
Dinspre înviere răsărindă
Pe cât în lacrimile orişicui
Voi râvni iubirea să-şi aprindă

Ce există să iubesc nespus
Oceanul stingerii de sine
Să rodească-n cele care nu-s
Răsăritul ce le aparţine .”  (Iubirea)

În anul 1962, terminând liceul George Bariţiu, din Cluj, se va înscrie la Facultatea de Filologie, din acelaşi oraş. Transferându-se la Facultatea de Filologie, din Bucureşti, tânărul Ion Sandor va absolvi studiile în anul 1968.

În urma unei burse recomandate de filosoful Heidegger, tânărul Ioan Alexandru va merge în Germania, spre a-şi continua studiile. Odată plecat, el îşi va aprofunda studiile în filosofie, teologie, limbi clasice (greacă şi ebraică) şi artă, în oraşe precum Freiburg, Basel, Aachen şi Munchen.

În cele din urmă, în anul 1973, după mai multe călătorii culturale, efectuate în ţări precum Italia, Spania, Grecia şi Israel, tânărul Ioan Alexandru îşi va susţine teza de doctorat, având titlul “Patria, la Pindar şi Eminescu”.

Întors din Apus, el va ţine unele seminarii de poezie comparată şi cursuri de ebraică veche, la Universitatea din Bucureşti. Pe lângă acestea, el va organiza şi unele cursuri de spiritualitate bizantină, la Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”, tot din Bucureşti. Dacă la început el a fost lăsat de comunişti să îşi ţină cursurile în linişte, mai apoi, când sala cu pricina a ajuns neîncăpătoare, conducerea a început să-i aprobe din ce în ce mai rar prezenta în sala de curs. Pentru aceasta, în vara anului 1989, poetul Ioan Alexandru va şi fi anchetat de Securitate.

“Lumină sfântă-n zorile de zi
Nu-i creatură să n-o vorbeşti de bine
Începi cu roua şi sfârşeşti în vârf
Lăsând o ţâră-n floare după tine

La fiecare-n parte odihneşti
E-un freamăt şi-un fior de bucurie
Frunza-n extaz atinge raza ta
Şi-odată ochiul umbrei o învie

E-un ceas şi-o clipă-n zi şi anotimp
Când cea din urmă poartă e străpunsă
Ţâţâna visului celui mai sfânt
Cu lacrima luminii este unsă

Crinul te-aşteaptă ca pe-un împărat
De-aceea s-a gătit de-mpărăţie
Atât de des stă dealu-n faţa ta
Că s-a ascuns sub viţele de vie

Nemaiputând să-ndure atâtea sărbători
Chemata umbra turmelor să vină
Să-şi lege limba clopotelor lor
De firele de iarbă pe colină

Albina toată noaptea a urzit
În strai de aur să se-mpodobească
Aşteaptă numai să te uiţi la ea
Ca toată truda ei să-nveşnicească

Iar ciocârlia-i dusă în văzduh
Pe-un fir curat de ceară de la grindă
Înfrigurată scapără în cer
Să prindă raza-n braţe să-l aprindă

Iar florile umile pe pământ
N-au cum să-ţi iasă în întâmpinare
Se fac un fel de clinchete covor
Şi zvântă roua sfintelor picioare . “ (Imnul luminii)

Iubea nespus de mult Sfânta Scriptură, mergând să îi caute sensurile cât mai la rădăcină. Pentru aceasta, el îi îndemna adesea pe studenţii săi, zicând: ”Folosiţi aceşti ani de foc din viaţa dumneavoastră, învăţaţi limbile ce păstrează cuvintele Domnului în Evanghelii şi Scripturi: greaca veche şi ebraica proorocilor, apoi latina sfinţilor strămoşi fără de care nu se poate lucra cum se cuvine în ogorul mântuirii.”

Prima sa poezie va fi publicată în anul 1960, în revista “Tribuna”. Mai apoi, student fiind, el va lucra ca redactor, la revista “Amfiteatru”În anul 1964, profesorul şi poetul creştin Ioan Alexandru este numit membru al Uniunii Scriitorilor din România, iar în anul 1979 este ales membru al Uniunii Internaţionale de Scriitori “Die Kogge”.

“Să pot scrie imne pentru ţară
Îngenunchi în fiecare seară
La lumina lămpii de oloi
Am nevoie pruncii mei de voi

Să luăm de dincolo putere
Suferinţele intru-nviere
Cu răbdare-n lacrima să ţes
Pesta bruma noastră de cules.”  (Pruncii mei)

Anul acesta, Ioan Alexandru ar fi împlinit 71 de ani. Dar el nu mai este în viaţă de la mijlocul anilor ’90. Sfârşitul lui prematur a favorizat multiple speculaţii, dar înainte de orice trebuie să vedem grabnica lui plecare dintre noi ca un semn al jertfei şi al arderii întru o remarcabilă poezie creştină şi patriotică.
Dan C. Mihăilescu, în volumul de mare succes “Cărţile care ne-au făcut oameni”, nu omite să aşeze poezia lui Ioan Alexandru între lecturile obligatorii pentru formarea noastră. Ioan Alexandru este astfel alături de Shakespeare şi Dostoievski, de Cioran şi Marguerite Yourcenar. Este o mare cinste pe care aceia care nu l-au prea suferit pe poetul imnelor o pot sancţiona cu asprime. De partea cui este adevărul atunci? De partea lui Dan C. Mihăilescu sau a celor care în general nu i-au agreat pe şaizecişti şi au făcut (fac) tot ce le stă în putinţă pentru a-i minimaliza? La urma urmei, nici Nichita Stănescu, la un moment dat, nu a scăpat de un tratament similar. Obsesia unei părţi a criticii noastre de-a-i arunca din literatură pe aceia care imediat după anii cincizeci au încercat să facă ceva novator în lirica română este profund nocivă. Nu contează că în locul lui Nichita Stănescu îl punem pe Gellu Naum, iar în locul lui Ioan Alexandru pe Leonid Dimov. Fiecare are locul lui sub soare şi în nici un caz denigrându-i pe unii nu-i avantajezi pe alţii. Ioan Alexandru a fost şi el o victimă a acestui mod de-a vedea lucrurile. Dar timpul a trecut şi ceea ce este important ajunge să fie spălat de murdării şi străluceşte oricum. Este şi cazul unei poezii din care tinerii de acum au ce învăţa.

“Vine un musafir la noi în casă
Aducător de har orice străin
Îl vom pune în frunte la masă
Lângă pâine şi vin

Cât ne este vatră de săracă
Pe cât suntem de mulţi lângă foc
Îi place lui Dumnezeu să petreacă
Cu noi la un loc

Faramiturile-astea puţine
Trebuie să le-mpartim chibzuit
Să rămână coşurile pline
Din cât a prisosit

Fiece casa-mparatie
Fiece masa prestol
Prin fiecine poate să vie
De când mormântul e gol” (Cina)

Există obiceiul de-a tăia opera lui Ioan Alexandru în două, după cum şi numele său mai întâi era Ion, adaosul unui “a” fiind special pentru a marca schimbarea atitudinii sale lirice. Fără a fi un deosebit cunoscător al celor scrise de-a lungul vremii de poet, nu sunt de acord cu tăierea aceasta, cu pretinsa ruptură. Poetul a fost întotdeauna unul şi chiar şi acelaşi. Anumite teme au fost reluate, adâncite, rafinate, dar în nici un caz înlocuite de altele, după cum între poet şi profesor există o perfectă omogenitate. Cine l-a auzit pe Ioan Alexandru cum vorbea la facultate pe marginea unor texte din Vechiul sau din Noul Testament nu a putut să nu fie impresionat de un suflu extraordinar, pe care nici un profesor contemporan lui nu-l aveaPoetul oficia acolo în faţa studenţilor o adevărată liturghie a pathosului, a credinţei nedrămuite, a dăruirii către ceilalţi a ce avea el mai bun în minte şi în suflet. Revărsarea de duh venită dinspre Ioan Alexandru către auditoriul său corespundea aceleia a unui predicator. El nu vorbea oricum, ci predica în sensul cel mai bun pentru a face cuvântul să intre în noi şi să ne ilumineze. Altfel spus, nimeni nu pleca de la cursurile şi seminariile sale aşa cum intrase. Era modificat, era schimbat, era îmbunătăţit. De aceea organele nu i-au mai văzut cu ochi buni prestaţiile. Academismul care pe vremea lui Ceauşescu dobândise o anumită independenţă cu condiţia să nu spună mai mult decât trebuie, prin infiltrarea lui Ioan Alexandru risca să se transforme în altceva. Poetul putea fi suspectat că face pledoarie religioasă, ceea ce nu putea să convină unui stat ateu, fie şi ferit de excesele anilor cincizeci. Ioan Alexandru, atât în calitate de poet, cât şi în aceea de profesor, nu avea însă cum să rămână într-un stadiu impersonal, neangajat.

*Bătălia dintre cuvinte şi Cuvânt*

El credea în poezie aşa cum credea în cuvântul Domnului. Dacă acesta nu-i schimbă pe oameni, atunci la ce bun? Analog, dacă poezia nu mută ceva în sufletul nostru nu e oare doar simplă înşirare de cuvinte? Bătălia dintre cuvinte şi Cuvânt este de altminteri una din mizele secrete ale destinului lui Ioan Alexandru. A scris enorm, dar speranţa lui era Cuvântul. De aceea a-l compara cu Adrian Păunescu mi se pare o mare greşeală. Chiar dacă pe vremuri circula o anecdotă privitoare la uşurinţa celor doi de-a versifica, diferenţa între ei este colosală. Între Cenaclul Flacăra păunescian şi catedra lui Ioan Alexandru distanţa este, conform unei vorbe celebre, ca de la un câine la Constelaţia Câinelui. Şi poezia lor intră în aceeaşi ecuaţie a deosebirii. Patriotismul lui Păunescu, de care s-a făcut atâta caz la funeraliile sale, era pur militantism, al lui Ioan Alexandru stă sub veghea duhului. Pământul lui Păunescu este ambalat în tricolor, al lui Ioan Alexandru cunoaşte lumina transfigurării. De la goarna paşoptistă la Schimbarea la faţă, măsurăm aceeaşi distanţă amuţitoare.

*Egal mereu cu sine*

O întrebare legitimă: a exagerat Ioan Alexandru luând pe rând toate regiunile ţării şi dedicându-le imne? Poetul de odinioară, înfiorat de viziuni, nu s-a transformat cumva într-un oştean al naţionalismului comandat de la centru? Cei care nu i-au mai apreciat ultima parte a creaţiei pot avea dreptate doar cu condiţia de-a-i opune poetului un alt mod de-a face poezie sacră. Evident, exemplul care-mi este cel mai îndemână se cheamă Daniel Turcea, despre care am mai scris, dar acela era o sublimă excepţie. Nu se pot naşte doi Daniel Turcea. Asistăm la trasarea unei alte diferenţe, aceea dintre mistic şi creştinul care se adresează obştei. Ioan Alexandru a înţeles la sfârşit că are o datorie uriaşă faţă de poporul său. Ştia că neamul românesc a fost îndobitocit în ultimele decenii, pradă celor mai otrăvitoare măsluiri, şi de aceea se cuvine trezit la viaţă întru Hristos. El nu s-a mai gândit la sine, ci la comunitatea căreia îi aparţinea. Spre deosebire de el, Turcea era un individualist în sens mistic, lucrând spre proprie mântuire. Unul dorea mântuirea laolaltă cu tot neamul, celălalt, desprins de lume şi de pământ, călătorea deja spre cer, depăşind vămi dureroase.

După 1989, Ioan Alexandru a fost senator PNŢCD. Era o poziţie de unde îşi închipuia că va putea face mult pentru ţară. După cum bine se ştie, s-a amăgit. El a mai dorit ca pe zidul Parlamentului să fie aşezată crucea. Spera cu aceeaşi naivitate că va putea să îmbuneze o haită care încă de pe atunci era formată în cea mai mare parte din ticăloşi. A înţeles însă repede cum stau lucrurile. Călătoriile lui în SUA dinainte de moarte au fost interpretate în fel şi chip. S-a spus că a renunţat la credinţa strămoşească, atras de mirajele sectanţilor. Nici vorbă de aşa ceva! Egal mereu cu sine, Ioan Alexandru s-a lăsat călăuzit doar de Dumnezeu. A iubit mai mult duhul decât hârtia, chiar dacă aceasta i-a fost linţoliu.

“Oriunde plec Tu eşti
mereu cu mine
Unde-aş fugi să nu
pot fi ajuns
Sunt singur e noapte vin
să mă ruine
Nelegiuri cu câte te-am străpuns
De faţa Ta nimic nu
mă ascunde
Oriunde cer azil sunt prigonit
Oceanul nu are îndestule unde
Să-mi dea odihna nemărturisit
Nici lacrimile nu mă
mai încearcă
De teama Ta şi ele-au amuţit
Poruncă-ai pus în toate
să mă-ntoarcă
Să mă predea unde
te-am pângărit
Ştiu că o faci din mila Ta
cea mare
Ce nu îţi dă odihna să mă uiţi
Să-mi treacă zilele fără lucrare
Cu faţa Ta de-acuma
mă confrunţi.” (Psalm)

*Poetul şi politicianul cu crucea în mână-Ioan Alexandru*

S-a născut de Crăciun, la fel ca Mântuitorul. Nu-L va mai părăsi niciodată. Este, alături de Daniel Turcea, probabil cel mai important poet creştin postbelic.
A intrat în viaţa publică într-o altă zi magică, 21 decembrie. Cu crucea în mână, la baricada de la Inter.

“Eram aca­să, după-masă. A venit Vic­tor Negară aici, am luat icoana aceea pe care o vedeţi şi am plecat. A venit şi soţia mea cu mine, a stat o vreme şi apoi ne-am despartit”, povestea Ioan Alexandru într-un interviu. ”Aveam copii, măcar unul dintre noi să rămână în viaţă. Ne-am îmbrăţişat cu lacrimi în ochi. Am rămas cu Negară. Ţineam predici soldaţilor, să nu tragă. Unul a plâns. Am scos icoana şi crucea(…), la un moment dat, toata lumea pleca şi am rămas foarte puţini. Pe urmă, am văzut cum sunt împuşcaţi oamenii, cum sunt culeşi tinerii. Am văzut cele mai frumoase chipuri de tineri din neamul acesta, fete şi băieţi. Pe unii i-am întâlnit pe urmă în cimitir, în fotografii.”

*Zidurile Ierihonului comunist au căzut*

S-a rugat pentru puţinii eroi rămaşi la baricadă ca pentru nişte morţi. Le-a cântat “Veşnica pomenire”.

“Cu Victor Negară am făcut rugăciuni din loc în loc, zeci de popasuri, şi am înconjurat zona, aşa cum a fost înconjurat Ierihonul. L-am strigat pe Dumnezeu la fiecare îngenunchere, ca până dimineaţă să cadă zidurile Ierihonului, ale comunismului. Cred că e cea mai mare lucrare spirituală pe care am făcut-o în viaţa mea”.

Pe 22 decembrie, seara, în­fi­inţa Partidul Creştin Democrat. Va deveni apoi membru fondator şi vicepreşedinte al PNŢ-CD. După doi ani, pe 26 septembrie 1991, el singur, cu crucea în mână, avea să domolească hoardele de mineri care ocupaseră Parlamentul. Jandarmii fugiseră. Clădirea din Dealul Mitropoliei fusese lăsată la discreţia mareei negre. Minerii forţează uşile şi, înarmaţi cu răngi, bâte şi topoare dau buluc în sală. De la microfon, Marţian Dan, pre­şedintele Camerei, şi Ion Raţiu încearcă să-i potolească. Fără prea mult succes. Exorcizarea minerilor

Ioan Alexandru vine spre ei ţinând în mână crucea de lemn pe care o purtase şi în decembrie 1989.

Stenogramele păstrează cuvintele sale: “Noi vrem să fim un neam sfânt între toate neamurile pământului! Sunt cu crucea de la revoluţie între voi! Fiţi liniştiţi şi liniştiţi-vă, pentru că ţara se duce de râpă. Nu vedeţi că [neînţelegibil]? Vreţi să crăpăm noi cu mâinile noastre ţara? Nu ne-au crăpat străinii destul? Vreţi să ne-ngropăm noi unii pe alţii?”

Un magnetism teribil. Minerii sunt subjugaţi. Din fiare, devin mieluşei. Până într-atât, încât Ioan Alexandru îi cere unui miner să bată un cui în perete, sus, în spatele prezidiului. Acela se execută, hipnotizat. Poetul anină crucea de lemn traforat şi pirogravată. Într-un gest de exorcizare. Avea să rămână acolo ani buni. Ulterior, va fi înlocuită cu una mai mare şi mai arătoasă.

Pentru faptele sale de un eroism neverosimil, Congresul SUA i-a oferit drapelul “Old Glory”, care a fluturat în cinstea lui pe clădirea Congresului, în ziua de 31 august 1993.

În 1996 face un atac cerebral. Este transportat la Bonn, unde va trăi, suferind, încă patru ani.

Opera:

1964 – Cum să vă spun
1965 – Viaţa deocamdata
1967 – Infernul discutabil; Vina
1973 – Imnele bucuriei
1976 – Imnele Transilvaniei
1978 – Iubirea de Patrie (volum de eseuri), Cântarea Cântărilor (traducere), Luchian zugravul
1976-1979 – Pindar, Ode – traducerea operei integrale pindarice
1980 – Imnele Moldovei
1981 – Imnele Tarii Româneşti, Poesii, traducere în limba italiana
1988 – Imnele Maramureşului
1991 – Bat clopotele în Ardeal
1993 – Cu Biblia în America
A mai publicat dupa revoluţie diverse articole în revista Renasterea pe care a fondat-o în noaptea Revoluţiei

A participat în noaptea Revoluţiei cu crucea în mâna printre revoluţionari şi soldaţi în zona Pieţei Universităţii. În aceeaşi noapte a înfiinţat cu un grup de prieteni şi cunoscuţi Partidul Creştin Naţional Ţărănesc, care ulterior va fuziona în urma unei şedinţe la casa lui Corneliu Coposu cu Partidul Naţional Ţărănescdevenind astfel Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat. A fost vice-preşedinte al acestui partid.

Ioan Alexandru a murit la Bonn în 16 Septembrie 2000 şi a fost înmormântat la Mănăstirea Nicula aproape de satul său natal, Topa Mică.

Sursa: scrieliber.ro

Redactor: Maria Dumitrache

 
Te invitam sa dai un like paginii de Facebook Jurnalul de Drajna: