Ioan A. Bassarabescu s-a născut la 17 decembrie 1870, Giurgiu. Este fiul Elisabetei (născută Starostescu) şi al pitarului Alexandru Bassarabescu. Bassarabescu urmează clasele primare la Bucureşti, unde familia se mutase în 1877. Înscris în 1884 la Liceul „Sf. Sava”, îşi ia bacalaureatul în 1891. Va urma Fa­cultatea de Litere şi Filosofie, absolvind în 1896. Silit, în urma morţii tatălui său, să-şi caute o slujbă, studentul se angajase ca „impiegat” în Ministerul de Finanţe.

În 1896 suplinea o catedră de geografie la Liceul „Unirea” din Focşani, pentru ca din decembrie 1897 să fie transferat Ia Ploieşti. Luându-şi în vara lui 1899 şi licenţa în istorie, primeşte titularizarea, promovând de la clasele de gimnaziu la cele ale cursului liceal. A predat, în afară de geografie, lecţii de istorie, dar şi de română şi franceză, în 1901, îşi trece examenul de capacitate. Până la pensionare a mai funcţionat şi la alte şcoli din Bucureşti, Ploieşti, Focşani.

„Unchiul”, cum i se spunea afectuos, elaborează împreună cu M. Nicolescu-Ploieşti o Carte de cetire (1926), în 1930 îi apare un manual de limba română, iar în anul următor tipăreşte cu V.V. Haneş o Antologie a scriitorilor români. A mai fost inspector la Casa Şcoalelor şi inspector general al învăţământului primar. În 1918 ajunge prefect de Prahova, iar în 1926 ocupă, în Parlament, un fotoliu de senator.

În 1908, este cooptat în primul comitet al Societăţii Scriitorilor Români, iar un an mai târziu, la propunerea lui Duiliu Zamfirescu, va fi ales membru corespondent al Academiei Române; recomandat de M. Sadoveanu, devine în 1935 membru plin. Nu îl ocolesc nici premiile literare, între care, în 1926, premiul „I. Al. Brătescu-Voineşti”, şi, în 1930, Premiul Naţional pentru proză. Se pensionează în 1935, după o îndelungată carieră didactică. Moare în urma unui accident.

Încă din liceu, Bassarabescu compune „nuvele” pentru revistele poligrafiate „Armonia” şi „Studentul român”. Încurajat de profesorul Simion Mândrescu, încredinţează câteva texte revistei „Mugurul”; aici îşi vede imprimată, în 1888, nuvela Nostalgie. Semnătura lui sau pseudonimele pe care şi le alege (Arab, Ion Arab, Barion, I.A. Barion, Bion) pot fi întâlnite, în afară de „România literară”, la „Revista poporului”, unde a fost redactor, „Generaţia nouă”, „Adevărul”, „Românul”.

În 1893, intră în comitetul de redacţie al periodicului „Românul literar”. Remarcat de B.P. Hasdeu, se apropie de „Revista nouă”. Schiţele şi nuvelele lui au, de pe acum, căutare în multe alte publicaţii: „Universul ilustrat”, „Revista theatrelor”, „Revista contimporană”, „Adevărul ilustrat”, „Revista orien­tală”, „Revista copiilor”, „Revista literară”.

Colaborarea (din 1896 până în 1935) la „Convorbiri literare”, unde, din 1900, e membru în comitetul de redacţie, instituie, începând cu nuvela Emma, etapa de maturitate a scrisului lui Bassarabescu. A fost tradus în franceză, italiană, rusă, portugheză, bulgară. Un aer de diletan­tism blajin emană din intervenţiile lui în materie de literatură. Cu toată tenta lor paternală, opiniile sunt intolerante în fond. Aderând, pe urmele lui T. Maiorescu, la principiul artei pentru artă, scriitorul se dovedeşte un tradiţionalist, speriat de excese şi mefient faţă de „invenţiuni”. Şi în recenzii el îşi dezvăluie felul de a gândi literatura.

Exerciţiul critic, la Bassarabescu, este o cale dibuitoare spre sine. Versurile lui sunt nesemnificative, palide rimări pe tema incongruenţei dintre „realitatea vieţii” şi „visul tinereţii” – temă centrală şi în proza de început, în perioada deschisă de volumul Nuvele (1903), care s-ar putea numi „Bassarabescu înainte de Bassarabescu”. În afară de nuvele şi schiţe, a mai scris parabole pentru copii, note de călătorie, poeme în proză, monoloage satirice şi epigrame sălcii.

Două comedioare de G. Courteline, Taina familiei şi Liniştea casei, traduse de el, au fost puse în scenă în stagiunea 1908-1909. Comedia Ovidiu Şicană (1908) este o adaptare liberă după La Parce de maître Pierre Pathelin. A tradus, între 1890 şi 1893, din G. Duruy, Byron, A. Daudet şi, târziu, în 1945, din Thomas Hardy.

Invenţia epică, la Bassarabescu, se sprijină pe fluxul rememorării. Dicţia măsurată păstrează un iz evocator şi atunci când vine vorba despre oameni şi vremuri care au fost, şi când, în schiţe sau nuvele, sunt distilate „amintiri vesele şi duioase” – sub­titlul volumului Lume de ieri (1943), unde tristeţea şi surâsul se află într-un domol balans.

Un debut romantic, între „furie” şi restrişte, este acela al prozatorului. Se va despărţi însă curând de primele lui „bucăţi” melodramatice, în care tema erotică, eventual complicată cu o notă socială, este tratată în cheia unui patetism discursiv şi lacrimogen. Câteva scrieri anunţă, prin ironia mijindă, alura izvodirilor de maturitate. Deocamdată, în asemenea istorisiri cu profil incert, Maupassant şi Flaubert îşi dau mâna cu Edmondo de Amicis.

Schiţele din „Revista copiilor”, reluate în volumul Moş Stan (1923), par concepute sub semnul lui Cuore, prin candoare şi sentimentalism, prin nimbul de exemplaritate. Lumea nuvelelor şi schiţelor lui Bassarabescu se mişcă într-o lentă, definitivă circularitate. Ambianţa este aceea a orăşelelor de provincie, unde monotonia se împânzeşte peste tot. O existenţă căzută în plictis, instalată – la fel ca în proza lui I. Al. Brătescu-Voineşti – în stereotipii, care sunt semnul neîndoielnic al unei reducţii sufleteşti.

Pendulul acompaniază cu un ticăit leneş gesturile unor creaturi pălite de euforia actelor maniacale (Leandrii, Între acareturi). O banalitate compactă plafonează mărunta lor mişunare. S-ar părea că, în târguşoarele năclăite în torpoare, nimic nu poate schimba mer­sul egal al fiecărei zile. Tocmai de aceea, orice întâmplare care bruschează obişnuinţele se supradimensionează incredibil, trezind o nelinişte vecină cu panica (Spre Slatina).

Ca şi Gună Mosor (din Miraj), consilierul de curte Ambrozie (din În goana trenului) se înrudeşte cu nevroticii caragialieni care, dintr-o spaimă, dintr-o mânie, pot să dea în fandacsie. Plictisul e mare şi oamenii îşi mai alungă urâtul ţinându-se de pozne sau – nevindecabil miticism – discutând politică. Comice, până la un punct, sunt şiretlicurile la care, urmărind să se mărite, participă, cu osârdia speţei, văduve, fete bătrâne, fete tinere. După nuntă, însă, începe şirul lung de dezolări. Eroii lui Bassarabescu sunt munciţi câteodată de „dorul după altceva” (Surori).

În nuvela de linie clasică Pe drezină, romanţioasa Iulia, cununată cu supraponderalul Napoleon Manolescu-Pletea, se aventu­rează într-o fugă „poetică”, pe drezină, cu şeful de gară Traian Popovici. Ameţită de prea multe lecturi, exaltata îşi doreşte să ajungă într-un mare oraş, unde să îşi consume amorul la care o împinge criza ei de bovarism. Când nu e o târguiala vehementă pentru zestre (Nerăbdătorii), căsătoria e un blestem pentru cel mai slab dintre parteneri (La vreme) sau, alteori, o dezonoare (De pe culme).

O boierime scăpătată, dar fudulă vânează alianţe pe care, într-ascuns, le dispreţuieşte (În ciuda coanei Dochia). Laşitatea micului burghez proteguieşte râvna căpătuielii şi resignaţiunea bicisnică împacă iute lucrurile. Se întâlnesc, în proza lui Bassarabescu, două mari categorii de personaje: pe de o parte, abulicii, timoraţii, făpturi asemenea celor din schiţele lui Cehov, pe de alta, firile energice, eficiente, indivizi care nu se dau în lături să smulgă, prin malversaţiuni, profitul pe care îl adulmecă. Slujbaşul umil, soţia aservită, târgoveţul onest au de a face cu parvenitul, demagogul, vânătorul de zestre.

Scriitorul îşi tratează eroii fără complicităţi şi fără maliţii, amuzându-se, chiar dacă nu o prea arată, de grotescul, în preajma absurdului, al unor întâmplări (Nerăbdătorii). Câteva naraţiuni valorifică, într-o manieră sentimentală, melodramatică instantaneul amar (Un om în toată firea).

În prozele unde eroii nu sunt ce par a fi, posturile ilariante pot să conţină nuanţe de dramatism. Este reversul acelor situaţii în care dramatismul, tratat cu o subtilă ambiguitate, emite reflexele unui comic (verbal sau factual) de umoare sarcastică. În pofida unor subiecte anodine, simţul măsurii şi lapidaritatea contribuie la impresia de esenţial, punctată cu un bun instinct al amănuntului revelator.

Adevă­ratul Bassarabescu e de căutat îndeosebi în acele scrieri unde, în absenţa oricărei grimase (de înduioşare, de încruntare), precizia observaţiei şi fineţea psihologică profită de răceala istorisirii. Elaborând cu economie de mijloace, pe spaţii mici, autorul se dovedeşte meşter în a-şi grada naraţiunea prin acumulări infinitezimale, până la finalul deseori în răspăr. Pictura de interior pe care o caligrafiază, într-un discurs stilizat, prepon­derent substantival, înnădeşte, printr-o urzeală de ecouri şi sugestii, o povestire de grad secund.

Prin exilarea personajului, obiectele devin „voci” ale naraţiunii, fiecare detaliu întregind o compoziţie statică în aparenţă, cutreierată însă de un duh când şăgalnic şi când elegiac (Cât ţine liturghia, Acasă). Para­doxal sau nu, unui autor cu plăcerea confesiunii, cum este Bassarabescu, îi reuşesc de minune asemenea scrieri care, construind un spaţiu al tăcerii, se privează de eul narator.

Moare la 29 martie 1952, Bucureşti

Opera
Nuvele, Bucureşti, 1903;
Vulturii, Bucureşti, 1907;
Norocul, Bucureşti, 1907;
Ovidiu Şicană, Ploieşti, 1908;
Noi şi vechi, Bucureşti, 1909;
Nenea, Bucureşti, 1916;
Un dor împlinit, Bucureşti, 1919;
Moş Stan, Bucureşti, 1923;
Schiţe şi nuvele, Bucureşti, 1923;
Pe drezină şi alte nuvele, Bucureşti, 1924;
Spre Slatina şi alte nuvele, Bucureşti, 1924;
Un om în toată firea, Bucureşti, 1927;
Domnu Dincă, Bucureşti, 1928;
Două epoci din literatura română, Bucureşti, 1928;
Limba română, Bucureşti, 1930;
Opere complete, I-II, Bucureşti, 1939-1940;
O scriitoare necunoscută din epoca Unirii Principatelor, Bucureşti, 1940;
Proză, Bucureşti, 1942;
Lume de ieri, Bucureşti, 1943;
Schiţe şi nuvele, prefaţă de Zoe Dumitrescu, Bucureşti, 1953;
Schiţe şi nuvele, Bucureşti, 1955;
Lume de ieri. Nuvele, schiţe, amintiri, prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, 1958;
Un om în toată firea, îngrijită şi prefaţă de Tiberiu Avramescu, Bucureşti, 1961;
Pe drezină. Nuvele, schiţe, amintiri, prefaţă de G. Dimisianu, Bucureşti, 1963;
Scrieri alese, îngrijită şi prefaţă de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1966;
Un om în toată firea, Iaşi, 1972;
Un dor împlinit, Bucureşti, 1974;
Pe drezină. Nuvele şi schiţe umoristice, ediţie îngrijită de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1976;
Nuvele şi schiţe, ediţie îngrijită de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1985;
Un om în toată firea, îngrijită şi prefaţă de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1988.

Antologii
Antologia scriitorilor români, Bucureşti, 1931 (în colaborare cu V.V. Haneş).

Traduceri
Georges Courteline, Taina familiei. Liniştea casei, Bucureşti, 1924.

Surse:
wikipedia
crispedia
ziarulprahova.ro

Redactor: Maria Dumitrache