George Enescu, compozitor, dirijor, violonist, pianist şi profesor
7 mai 2022, ora 08:00, in categoria Cultural
Considerat a fi un copil-minune, micul Jurjac (aşa cum îi spuneau familia şi cei apropiaţi), visa să devină compozitor încă de la vârsta de 5 ani: „Lucru curios: nu ştiam nimic, nu ascultasem nimic sau prea puţin, nu am avut pe lângă mine vreo persoană să mă influenţeze şi, totuşi, de copil, am avut această idee fixă de a fi compozitor. De a fi numai compozitor”, îi declara mai târziu George Enescu lui Bernard Gavoty, critic muzical şi jurnalist de radio.
George Enescu s-a născut la 7/19 august 1881, comuna Liveni-Vârnav, azi George Enescu, judeţul Botoşani. La vârsta de 3 ani a avut una dintre experienţele muzicale hotărâtoare, când a auzit întâmplător, pentru prima oară, un taraf cântând într-o staţiune balneară situată în apropierea satului natal. Impresionat de ceea ce auzise, copilul a încercat a doua zi să imite instrumentele tarafului: vioara printr-un „fir de aţă de cusut pe o bucată de lemn” (Amintirile lui G. Enescu, de B. Gavoty), ţambalul cu ajutorul unor beţe de lemn, iar naiul, suflând printre buze.
Primele noţiuni muzicale le primeşte de la tatăl său, la vârsta de 4 ani. Văzând preocuparea pentru arta sunetelor, părinţii îi dăruiesc viitorului muzician o mică vioară cu trei coarde. Supărat că nu este luat în serios şi că nu a primit o vioară adevărată, copilul aruncă jucăria în foc. Abia după ce primeşte vioara mult visată, începe să cânte după ureche, pe o singură coardă, cu un singur deget, melodii auzite în sat.
În 1886, Eduard Caudella, compozitor şi profesor la Conservatorul din Iaşi, remarcă talentul deosebit al lui George Enescu şi îi sfătuieşte pe părinţii acestuia să-şi îndrepte copilul către studii muzicale. Dovezi ale primelor încercări de compoziţie datează din anul următor, 1887, când Enescu (născut la 19 august 1881, în comuna Liveni-Vârnav – actualmente George Enescu, din jud. Dorohoi) avea numai şase ani.
„De îndată ce am avut la dispoziţie un pian, am început să compun. (…) Am schimbat cu o adâncă bucurie instrumentul monodic pe care cântasem până atunci, cu un instrument polifonic; după ce nu putusem face altceva decât să execut nişte melodii fără cel mai mic acompaniament, ce bine era să mă desfăşor acum în acorduri! (…) Şi – fără să mai stau pe gânduri – am început să compun.” (G. Enescu în B. Gavoty, Amintirile lui George Enescu)
Între 1888 şi 1894, George Enescu studiază la Conservatorul din Viena, cu profesori renumiţi ai vremii precum Siegmund Bachrich şi Josef Hellmesberger Junior (vioară), Ernst Ludwig (pian) şi Robert Fuchs (armonie, contrapunct şi compoziţie).
La recomandarea lui Josef Hellmesberger Jr., profesor de vioară şi fiul directorului Conservatorului din Viena, George Enescu este trimis de tatăl său să studieze la Paris. Astfel, se perfecţionează la Conservatorul din Paris (1895 – 1899) sub îndrumarea profesorilor José White şi Martin-Pierre-Joseph Marsick la vioară, Jules Massenet şi Gabriel Fauré la compoziţie, Ambroise Thomas şi Théodore Dubois la armonie şi André Gédalge la contrapunct.
Din perioada studiilor la Paris datează cele patru „simfonii de şcoală”, Poema Română op. 1 (1897) pentru orchestră şi cor bărbătesc, Sonata nr. 1 pentru pian şi vioară în Re major, op. 2 (1897), Suita nr. 1, în sol minor, în stil vechi pentru pian, op. 3 (1897), Sonata nr. 2 pentru pian şi vioară în fa minor, op. 6 (1899), lucrări care i-au adus recunoaşterea tânărului compozitor George Enescu.
Deşi ceea ce îşi dorea cel mai mult era să compună muzică şi nu să devină un virtuoz al viorii, studiul, perseverenţa şi participarea la concursurile de vioară organizate la Conservatorul din Paris i-au adus lui Enescu premiul al II-lea în 1898 şi, un an mai târziu, premiul I – cu care a absolvit, la 24 iulie 1899, clasa de vioară la Conservatorul din Paris; cu această ocazie, i s-a dăruit o preţioasă vioară Bernardel, inscripţionată cu numele său.
„De altfel, încă de atunci, nu mă prea mai gândeam la vioară. Eram beat de muzică şi nu de performanţe la instrument. Nu visam decât să compun, să compun şi iar să compun. (…) Evocând timpurile acelea fericite, zâmbesc şi eu. Cert, pentru a-mi deprinde pana şi a-mi exersa spiritul, scriam mult – este adevărat – dar pot să afirm că totul venea, totuşi, din inimă!” (G. Enescu în B. Gavoty, Amintirile lui George Enescu).
În calitate de interpret a înfiinţat şi condus, la Paris, două formaţii de muzică instrumentală: un trio cu pian (1902) şi un cvartet de coarde (1904). A concertat în Germania, Ungaria, Spania, Portugalia, Marea Britanie şi SUA.
Cele mai cunoscute compoziţii ale lui George Enescu datează din primii ani ai începutului de secol XX. Printre acestea se numără cele două Rapsodii Române (1901-1902), Suita nr. 1 pentru orchestră în Do major, op. 9 (compusă în 1903 şi interpretată în 1911 de Orchestra Filarmonicii din New York, sub bagheta renumitului compozitor şi dirijor Gustav Mahler) sau Simfonia nr. 1 în Mi bemol major, op. 13 (1905).
În 1913 a instituit şi susţinut din fonduri personale Premiul naţional de compoziţie George Enescu, acordat anual până în 1946. Organizat în vederea încurajării creaţiei româneşti, acest concurs de compoziţie oferea câştigătorilor, alături de sume de bani generoase, şansa interpretării lucrărilor în concerte. George Enescu a fost de asemenea membru fondator (1920) şi preşedinte (1920 – 1948) al Societăţii Compozitorilor Români din Bucureşti.
În anii primului război mondial, în paralel cu activitatea de creaţie, Enescu a susţinut concerte în România pentru răniţii din spitale. După război a reluat turneele în calitate de violonist şi dirijor în Elveţia, Franţa, Olanda, Spania, SUA, Portugalia, Canada etc.
Muzicianul a dirijat Orchestra Simfonică George Enescu din Iaşi (al cărei fondator este, în perioada 1918-1920), dar şi orchestrele Societăţii Filarmonica Română (1898 – 1906), Ministerului Instrucţiunii Publice (1906 – 1920) şi Filarmonicii din Bucureşti (1920 – 1946).
Deseori Enescu era invitat la Castelul Peleş din Sinaia de către regina Elisabeta a României (al cărei pseudonim literar era Carmen Sylva), pentru a susţine concerte şi recitaluri de vioară. O serie de lieduri în limba germană reprezintă rezultatul colaborării pe plan artistic dintre compozitorul Enescu şi regina-scriitoare.
Cea mai îndrăgită lucrare a compozitorului, la care a lucrat mai bine de zece ani, este opera Oedip, op. 23. Terminată în 1931, aceasta i-a fost dedicată Mariei Rosetti-Cantacuzino, cea care va deveni, în 1937, soţia lui George Enescu.
În perioada lucrului la opera sa Oedip, George Enescu a terminat o serie de lucrări simfonice şi camerale, reprezentative pentru stilul de maturitate al compozitorului: Simfonia nr. 2 în La major, op. 17 (1914), Suita pentru orchestră nr. 2 în Do major, op. 20 (1915), Simfonia nr. 3 î Do major, op. 21 (1918 – 1921), precum şi Cvartetul de coarde îm Mi bemol major, op. 22, nr. 1 (1920), Sonata pentru pian în fa diez minor, op. 24, nr. 1 (1924), Sonata pentru pian şi vioară nr. 3, în la minor, în caracter popular românesc, op. 25 (1926).
Au urmat Sonata pentru pian şi violoncel în Do major, op. 26, nr. 2, dedicată marelui violoncelist Pablo Casals, Suita sătească nr. 3 în Re major, op. 27 (1939), două simfonii neterminate (reconstituite şi orchestrate de compozitorul Pascal Bentoiu), Cvartetul de coarde în Sol major, op. 22 nr. 2 (1951), Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste, op. 33 (1954) şi Vox Maris, op. 31, poem simfonic pentru cor mixt cu solo de tenor şi soprană, orchestră mare (1954).
Recunoaşterea şi renumele internaţional i-au oferit lui George Enescu numeroase ocazii de a susţine cursuri de interpretare muzicală, stilistică, analiză şi forme muzicale la École Normale de Musique din Paris, École Instrumentale „Yvonne Astruc” din Paris, Accademia Musicale Chigiana din Siena (Italia), Universitatea din Illinois (SUA), The Mannes Music School din New York, la Brighton şi Bryanstone (Anglia) etc. A predat cursuri de compoziţie la Universitatea Harward din Cambridge, Massachussets (SUA) şi Conservatoire Américain din Fontainbleau (Franţa).
Yehudi Menuhin, Christian Ferras, Ivry Gitlis, Ida Haendel sau Arthur Grumiaux sunt doar câţiva dintre cei mai cunoscuţi violonişti care s-au perfecţionat în arta interpretativă sub îndrumarea lui George Enescu.
Printre distincţiile ce i s-au acordat în semn de preţuire şi recunoaştere se regăsesc: titlurile de ofiţer şi cavaler al Legiunii de Onoare a Franţei (1913, 1936), Membru de onoare (1916) şi Membru activ (1933) al Academiei Române din Bucureşti, Membru corespondent la Académie des Beaux Arts din Paris (1929), Accademia Nazionale di Santa Cecilia din Roma (1931), Institut de France din Paris (1936) şi Academia de Arte şi Ştiinţe din Praga (1937).
În perioada ce a urmat celui de-al doilea război mondial, George Enescu părăseşte definitiv România şi locuieşte la Paris, unde se stinge din viaţă în 1955.
Memoria marelui muzician român este perpetuată prin Festivalul Internaţional care-i poartă numele, prin diferite simpozioane desfăşurate în România şi în străinătate şi nu în ultimul rând prin expoziţii, concerte şi publicaţii realizate în cadrul Muzeului Naţional „George Enescu” din Bucureşti.
Compozitorul, dirijorul, violonistul, pianistul şi profesorul George Enescu (1881 – 1955) rămâne în istorie drept unul dintre cei mai de seamă oameni de cultură ai secolului XX; şi-a asumat rolul de ambasador al muzicii atât în ţară, cât şi în lume şi s-a implicat în promovarea muzicii româneşti, contribuind la recunoaşterea internaţională a compozitorilor, dirijorilor şi interpreţilor din România.
„Romantic şi clasic prin instinct, m-am străduit să împreunez în toate lucrările mele o formă de echilibru care îşi are linia ei lăuntrică bine definită.” (Ziarul Dimineaţa, 1936)
Personalitate de tip enciclopedic în arta sunetelor, Enescu a sintetizat în moştenirea sa spirituală toate aspiraţiile şi virtuţile creatoare ale poporului român, impunându-se ca cel mai reprezentativ muzician al şcolii noastre naţionale moderne. Apărut la orizontul culturii româneşti într-un moment politic de autentică descătuşare a forţei creatoare autohtone acumulate de-a lungul veacurilor, Enescu a dat glas – pe multiple planuri personale (compozitor, violonist, dirijor, pianist, pedagog, animator şi organizator al mişcării de idei etc.) – nobilelor idealuri de frumos ale poporului român în marele „concerto-grosso” al lumii civilizate de pe toate meridianele.
Deşi s-a considerat – permanent – în primul rând compozitor şi nu un virtuoz interpret, deşi s-a izolat de apăsătoarele frământări politice şi curente ideologice (nelăsându-se încadrat până şi în artă în diferite şcoli, curente, stiluri), totuşi Enescu a devenit un far strălucitor, călăuzitor în orientarea culturii naţionale pe treptele superioare ale spiritualităţii universale. Dotat cu o constituţie fizică singulară în truda cotidiană şi cu o capacitate uriaşă, vulcanică, în gestul intim creator, acest Oedip al muzicii româneşti a avut parte de destinul tragic al eroului antic, de a fi murit dincolo de cetatea pe care a construit-o cu sânge şi devotament, apărând-o cu „armele” sale (vioara, bagheta şi condeiul) de-a lungul celor două războaie mondiale, când s-a aflai la datorie, alături de poporul său.
Pilda de înalt patriotism a lui Enescu se înscrie mai presus decât orice capodoperă lăsată moştenire neamului său şi culturii universale. Sutele de concerte şi recitaluri în cele mai îndepărtate colţuri de ţară, zecile de manifestări artistice de peste hotare, în care muzica românească nu l-a ocolit nicicând, opera de educaţie estetică sistematică a propriului său popor, premiul naţional de compoziţie fondat la vârsta de 30 de ani (1911) şi susţinut din bani proprii, gruparea tuturor talentelor de valoare într-o Societate a Compozitorilor Români, menită să apere şi să stimuleze energiile creatoare naţionale, lupta cu inerţia oficialităţilor de a dota sala Ateneului Român (construită din truda oamenilor de suflet) cu o orgă menită să aducă sub cupola bucureşteană capodoperele literaturii muzicale universale, simbolicul gest de a dirija primul spectacol al Operei Române etatizate (visul împlinii al numeroaselor generaţii de cântăreţi alungaţi vremelnic pe scenele lirice străine), zecile de festivaluri muzicale româneşti organizate pe diverse meridiane, sutele de talente îndrumate cu competenţă, har şi modestie spre culmile măiestriei artistice – toate se constituie în pilonii de temelie ai edificiului de granit al spiritualităţii naţionale.
Glasul particular al lui Enescu peste timp rămâne însă, indiscutabil, opera sa muzicală. Impregnată de nostalgia tipică dorului românesc, muzica lui Enescu poartă în sine pecetea daco-romană, amprenta sensibilităţii latine. Clasicism structural, echilibru tonal în estetică, discreţie în exprimarea sentimentelor, seninătate în faţa destinului şi a morţii, creaţia enesciană sintetizează în chip exemplar conştiinţa neamului său, exprimată prin glasul inefabil al sunetelor. Tipică prin confesiunea lirică intimă, melodica enesciană izvorăşte din sursa inepuizabilă şi pură a folclorului autentic, încărcat de cele mai expresive şi relevante trăsături de originalitate şi veridicitate artistică.
Repudiind clişeele şi refuzând repetările în mânuirea mijloacelor de expresie, Enescu şi-a supus lotuşi creaţia unor idei permanente: întoarcerea la izvoare, lupta cu destinul şi evocarea fericirii pierdute. Unele dintre aceste principii estetice îşi au originea în gândirea pastorală a compozitorului, reflecţie directă din miturile orfice, mioritice. Poate că locul prioritar al reveriei nostalgice din majoritatea lucrărilor simfonice şi capodoperei Oedip să fie determinat de aceste surse folclorice ancestrale. Şi tot acestui izvor de inspiraţie autohtonă socotim că i se datorează şi primatul monodiei în creaţia sa, accentul particular de polifonie intermitentă, pasiunea ascunsă pentru heterofonie în dauna conceptului armonic (predominant în culturile muzicale clasice occidentale).
Traversând cu subtilitate, inteligenţă şi farmec artistic etapele creatoare de la stilul rapsodic (din tinereţe) la acel original „caracter popular românesc” (din perioada de maturitate), până la atingerea discretului şi greu detectabilului etos autentic autohton (din ultima parte a vieţii), Enescu nu s-a dezis de nici una dintre cuceririle şi biruinţele personale, în laboratorul său intim păstrându-se nealterate toate „substanţele” alchimiei partiturilor cu număr de opus. Deşi a făcut o diferenţiere netă între lucrările de vârf şi de „serie”, totuşi aluatul enescian a rămas uniform, bogat în esenţe tari, deschis unor reluări la distanţe mari creatoare, fiindcă la baza întregii construcţii arhitectonice a stal principiul ciclic.
Enescu-compozitorul a fost un trubadur al partiturilor ce le-a purtat mereu în sine, în gând sau în servietă, de la Liveni la Tescani, de la Cracalia la Sinaia, de la Bucureşti la Lausanne, de la Iaşi la Paris, de la casele de odihnă la hoteluri, necunoscând – din păcate – decât arareori acea linişte permanentă, necesară oricărui creator ce se simte „acasă” doar în colţul său intim de cameră familială. Compozitorul a sondat adânc, fără zăbavă, curajos, fără zgomot, materialul sonor.
Heterofonia şi polifonia intermitentă enesciană (Oedip, Vox Maris, Suita sătească), nu numai că s-au impus în context naţional şi universal, dar au rămas încă neegalate de creatorii contemporani. Capacitatea de dezvoltare a celulelor melodice scurte, mici (Preludiu la unison) în pagini de inedită substanţă sonoră pe spaţii simfonice largi surprinde şi azi prin ingeniozitate şi har artistic. Măiestria de îmbinare a unor timbre instrumentale pure, de fuziune a unor instrumente opuse (vioara cu pianul, de pildă), de valorificare a percuţiei înalte (trianglu, piatti, tambur basque) se constituie în cuceriri de limbaj orchestral de-a dreptul singulare (Vox Maris, Oedip). Uneori, rămâi surprins de jocul şi efectul antitezelor, de felul cum foloseşte tonalitatea, repetiţia, imitaţia, inversările, cadenţa perfectă, dimensionarea „pătrată” a frazelor, în opoziţie cu frazele asimetrice, atonalitatea, mobilitatea timbrală şi armonică, transformarea ornamentului în substanţă sonoră etc.
Sonata nr. 3 pentru pian şi vioară reprezintă în acest sens un model de opoziţii ireconciliabile, dacă avem în vedere ritmul liber şi cel măsurat, improvizaţia şi stilul clasic sever, microtonia netemperată (a viorii) şi intervalica temperată, fixă (a pianului), apelul la improvizaţia liberă a muzicii populare şi caracterul controlai aleatorie al scriiturii instrumentale. De asemenea, nu se pot ignora cuceririle tehnice din opera Oedip, la loc de frunte situându-se recitativul melodizat, declamaţia pe note, măsurată (de tipul semi-cânt, semi-grai), topirea ingenioasă a procedeelor populare în mordente, glissande, vibrato-uri etc. de tip clasic, intonaţiile autentice de grai în ţesătura melodică vocală.
Este adevărat însă că, pe lângă momentele de fascinaţie şi „măsurile de vis” enesciene (cum le numeşte Pascal Bentoiu în Capodopere enesciene), se impune să nu omitem unele carenţe ce au barat adeseori calea spre unanima recunoaştere internaţională a moştenirii compozitorului român (lipsa de contraste puternice, de ritm interior, lungimile obositoare din unele suite şi simfonii, amânarea prea îndelungată a atingerii punctului culminant în discursul lucrărilor ample, cântul supradimensionat al violoncelului în Simfonia concertantă, opus 8 etc.). La acestea s-au adăugat şi unele nedreptăţi ale istoriei, care au estompat priorităţile tehnice enesciene (Octetul, Oedip, de pildă, s-au cântat public prea târziu faţă de data închegării lor).
Totuşi, originalitatea creaţiei lui Enescu începe să fie recunoscută din ce în ce mai mult în acest sfârşit de veac, fiindcă muzica compozitorului român – deşi aparent mai secretă – rămâne totuşi mai profundă, mai solidă şi durabilă peste timp decât a lui Stravinski, Bartok, Schonberg, Prokofiev. Acest vizionar al veacului XX a fost redescoperit prea târziu, chiar de către compozitorii romani, ce l-au adoptat fără rezerve ca şef de şcoală mai ales după moarte. Ultimul deceniu din moştenirea enesciană s-a rupt de trunchiul arborelui secular, iar generaţia enesciană nu a beneficiat ba timp de cuceririle maestrului.
Tinerii muzicieni români l-au descoperit după 1955, când opera enesciană a revenii pe. calea discului şi tiparului în matca fluviului naţional. Creator al imensităţilor sonore, „poet al dorului şi al visării, dar totodată şi al energiei desfăşurate” (Pascal Bentoiu), strălucii exponent al gândirii sonore româneşti mai ales prin clasicismul structural al construcţiei arhitectonice şi prin coloratura timbrală pastorală (din care se singularizează flautul, ca exponent instrumental specific al fluierului ciobănesc, cavalului şi aulosului traco-geto-dac), Enescu se înscrie în vârful piramidei de cristal a şcolii muzicale româneşti.
Deşi a stăpânit un bagaj imens de soluţii tehnice personale, totuşi Enescu a preferat să ofere elevilor simple recomandări (necuprinse în nici un manual) capabile să stimuleze inteligenţa, temperamentul şi sensibilitatea individului. În pleiada muzicienilor formaţi de pedagogul român s-au numărat violoniştii Yehudi Menuhin, Arthur Grumiaux, Henryk Szering Robert Soetens, Ivry Gillis, Christian Ferras, Uto Ughi, Lola Bobescu, Sandu Albu, Vasile Filip, pianistul Dinu Lipatti, compozitorii Marcel Mihalovici, Constantin C. Nottara, George Enacovici etc.
Tot ca un reflex al activităţii pedagogice merită subliniat şi faptul că Enescu rămâne creatorul unor remarcabile studii de concert (pentru flaut, trompetă, harpă, violă), astăzi de notorietate mondială, piese ce au pătruns în repertoriul celor mai de seamă virtuozi contemporani. În ansamblu, moştenirea artistică a lui Enescu se constituie într-un patrimoniu spiritual naţional de valoare universală, care a conferit culturii româneşti o identitate şi originalitate singulară.
Muzică de teatru
La vision de Saul (1895), cantată (scenă lirică), libret de Eugene Ademis;
La fille de Jephte (1897), operă în 3 acte (partitură neterminată);
Le lotus bleu (1898), operă în 3 acte (partitură neterminată);
Prin Carpaţi (1899-1900), operă comică într-un act, libret de Ion Massim Lenş;
Oedip, opus 23 (1931), tragedie lirică în 4 acte, libret de Edmond Fleg, în româneşte de Emanoil Ciomac, premiera Paris, 13 martie 1936, Grand Opera, Philippe Gaubert, premiera în limba română Bucureşti, 22 septembrie 1958, Opera Română, Constantin Silvestri, partitura publicată la Paris, 1934 (reducţie pentru voce şi pian), Bucureşti, 1964 (partitură generală de orchestră în facsimil).
Muzică vocal-simfonică
Ahasverus (1895), legendă biblică, text de M.L. Auge de Lassus (partitură neterminată);
Antigone (1895), cantată pentru tenor, soprană, cor mixt şi orchestră, text de Fernand Beissier (partitură neterminată);
Daphne (1896), cantată pentru bariton, tenor, soprană şi orchestră, text de Charles Raffalli (partitură neterminată);
Messe en sol mineur. Kyrie (1897), pentru cor mixt, orgă şi orchestră (partitură neterminată);
L’Aurore (1898), cantată pentru soprană, cor de femei şi orchestră, versuri de Leconte de Lisle, primă audiţie, Botoşani, august 1980, Orchestra Simfonică, Modes Cichirdan;
Die nachtliche Heerschau (1900), cantată pentru bariton, cor mixt şi orchestră, versuri de Joseph Christian Zedlitz (partitură neterminată);
Der wilde Jager (1900), poem pentru bariton, cor mixt şi orchestră, versuri de Gottfried August Burger (partitură neterminată);
Lenore (1900), cantată pentru bariton, cor mixt şi orchestră, versuri de Gottfried August Burger (partitură neterminată);
Jenseits der Finsternisse (1900), cantată pentru 2 coruri mixte, orchestră mare şi orgă, versuri de Carmen Sylva (partitură neterminată);
Le feu du ciel (1901), poem pentru bariton, cor mixt şi orchestră, versuri de Victor Hugo (partitură neterminată);
La captive (1901), cantată pentru mezzosoprană, cor şi orchestră, versuri de Victor Hugo (partitură neterminată);
Imn jubiliar (1906), pentru cor mixt, 3 harpe şi orchestră/ fanfară.
Muzică simfonică
Uvertură de concert (1892), în mi minor (partitură neterminată);
Introduzione (1894), pentru orchestră (partitură neterminată);
Simfonia I-a de şcoală (re minor) (1894-1895), pentru orchestră mare, primă audiţie, Bucureşti, 25 februarie 1934, Filarmonică, George Enescu;
Simfonia a II-a de şcoală (Fa major) (1895);
Uvertura tragică (1895), pentru orchestră mare;
Simfonia a III-a de şcoală (Fa major) (1896);
Momente de distracţie (1896), patru miniaturi pentru orchestră;
Uvertura triumfală (1896), pentru orchestră mare;
Suita română în sol minor (1896), pentru orchestră (partitură neterminată);
Suita română în si minor (1897), pentru orchestră (fragmente); Poema Română, opus 1 (1897), pentru orchestră şi cor bărbătesc, primă audiţie, Paris, 6 februarie 1898, Orchestra Colonne, Edouard Colonne, Paris, 1899;
Simfonia a IV-a de şcoală (Mi bemol major) (1898), pentru orchestră, primă audiţie, Radio-Bucureşti, 25 aprilie 1970, Orchestra RTV, Ludovic Bacs, reluare publică Bucureşti, 8 aprilie 1971, Orchestra RTV, Ludovic Bacs;
Pastorală-fantezie pentru orchestră mică (1899), primă audiţie, Paris, 19 februarie 1899, Orchestra Colonne, Edouard Colonne;
Rapsodia română în La major, opus 11, nr. 1 (1901), primă audiţie, Bucureşti, 23 februarie 1903, Filarmonică, George Enescu, Paris, 1909; idem (transcripţie pentru pian de George Enescu) Paris, 1951; idem Bucureşti, 1957;
Rapsodia română în Re major, opus 11, nr. 2 (1901), primă audiţie, Bucureşti, 23 februarie 1903, Filarmonică, George Enescu, Paris, 1909; idem Bucureşti, 1958;
Intermezzo pentru instrumente de coarde (1902), primă audiţie, Bucureşti, 2 martie 1903, Filarmonică, George Enescu;
Suita pentru orchestră nr. 1 în Do major, opus 9 (1903), primă audiţie, Bucureşti, 23 februarie 1903, Filarmonică, George Enescu, Paris, 1909; idem Bucureşti, 1957; idem Bucureşti, 1966;
Simfonia nr. 1 în Mi bemol major, opus 13 (1905), primă audiţie, Paris, 21 ianuarie 1906, Orchestra Colonne, Edouard Colonne, Paris, 1908; idem Bucureşti, 1957;
Suite châtelaine (1911), pentru orchestră mare (partitură neterminată), primă audiţie, Timişoara, 1987, Filarmonică, Remus Georgescu;
Simfonia nr. 2 în La major, opus 17 (1914), primă audiţie, Bucureşti, 15 martie 1915, Filarmonică, George Enescu, Bucureşti, 1968;
Suita pentru orchestră nr. 2 în Do major, opus 20 (1915), primă audiţie, Bucureşti, 27 martie 1916, Filarmonică, George Enescu, Paris, 1954; idem Bucureşti, 1965;
Simfonia nr. 3 în Do major, opus 21 (1918, revizuit în 1921), pentru orchestră mare, pian, celestă, armoniu/orgă şi cor, primă audiţie, Bucureşti, 25 mai 1919, Filarmonică, George Enescu, Bucureşti, 1968;
Simfonia pentru 2 orchestre (partitură neterminată);
Simfonia nr. 4 în mi minor (1934), pentru orchestră mare (partitură neterminată), primă audiţie, parţială, Bucureşti, 1966, Orchestra RTV, Iosif Conta, partitura reconstituită şi orchestrată de Pascal Bentoiu, primă audiţie, Bucureşti, 2 octombrie 1997, Filarmonică, Cristian Mandeal;
Suita sătească nr. 3 în Re major, opus 27 (1939), primă audiţie, New York, 2 februarie 1939, Filarmonică, George Enescu, Bucureşti, 1967;
Simfonia nr. 5 în Re major pentru orchestră, tenor şi cor de femei (1941), versuri de Mihai Eminescu (partitură neterminată), reconstituire integrală şi orchestraţie de Pascal Bentoiu, primă audiţie, Bucureşti, 1996, Orchestra RTV, Horia Andreescu;
Uvertura de concert pe teme cu caracter popular românesc în La major, opus 82 (1948), primă audiţie, Washington, 23 ianuarie 1949, Orchestra Simfonică Naţională, George Enescu, Bucureşti, 1967;
Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste, opus 33 (1954), primă audiţie, Paris, 23 ianuarie 1955, Concerts Oubradous, Fernand Oubradous, Paris, 1959; idem Bucureşti, 1965;
Vox Maris, opus 31 (1954), poem simfonic pentru cor mixt cu solo de tenor şi soprană, orchestră mare, primă audiţie, Bucureşti, 10 septembrie 1964, Orchestra RTV, Iosif Conta;
Voix de la nature, poem simfonic (partitură neterminată), primă audiţie, Timişoara, 8 noiembrie 1980, Remus Georgescu.
Muzică concertantă
Baladă pentru vioară cu acompaniament de pian/orchestră (1895), primă audiţie, Bucureşti, 3 octombrie 1963, Orchestra RTV, Iosif Conta, Mihai Constantinescu;
Fantezie pentru vioară şi orchestră (1896) (partitură neterminată);
Concert pentru vioară şi orchestră (1896), în La major, primă audiţie, Paris, 26 martie 1896, Orchestra Conservatorului, Fernand Halphen, George Enescu;
Concert pentru pian şi orchestră (1897), în Re minor (partitură ne terminată);
Fantezie pentru pian şi orchestră (1898), primă audiţie, Bucureşti, 26 martie 1900, Filarmonică, George Enescu, Theodor Fuchs;
Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestrăm si minor, opus 8 (1901), primă audiţie, Paris, 13 februarie 1909, Orchestra Colonne, George Enescu, Joseph Salmon, Paris, 1938; idem Bucureşti, 1957;
Capriciu românesc pentru vioară principală şi orchestră în La major (1949) (partitură neterminată), partitura reconstituită şi orchestrată de Cornel Ţăranu (1995-1996), primă audiţie, Iaşi, 21 martie 1997, Filarmonică, Camil Marinescu, Şerban Lupu.
Muzică de cameră
Serenadă pentru vioară şi pian (1888), în Sol major;
Dunărea curge (1888), vals pentru vioară şi pian (partitură neterminată);
Tarantelă pentru vioară şi pian (1895);
Cvartet pentru pian, vioară, violă şi violoncel (1895), partea I (partitură incompletă);
Cvartet de coarde în Do major (1896), partea I (partitură incompletă);
Cvintet pentru pian, 2 viori, violă şi violoncel (1896);
Nocturnă pentru violoncel şi pian (1897);
Saltarella pentru violoncel şi pian (1897);
Sonata nr. 1 pentru pian şi vioară în Re major, opus 2 (1897), Paris, 1898; idem Bucureşti, 1956;
Cvartet de coarde în fa minor (1897) (partitură neterminată);
Cvartet de coarde în la minor (1897) (partitură neterminată);
Trio pentru pian, vioară şi violoncel (1897-1898);
Sonata nr. 1 pentru pian şi violoncel în fa minor, opus 26, nr. 1 (1898);
Preludiu şi gavotă (1898), pentru 2 piane, vioară şi violoncel (Gavota neterminată);
Sonata nr. 2 pentru pian şi vioară în fa minor, opus 6 (1899), Paris, 1901; idem Bucureşti, 1956;
Serenadă pentru vioară, violă şi violoncel (1899), cunoscută şi sub titlul Aubade (trio în Do major);
Nocturne Ville d’Avraye (1900), pentru pian, vioară, violă şi violoncel;
Pastorală, Menuet trist şi Nocturnă (1900), pentru vioară şi pian la 4 mâini;
Andante religioso (1900), pentru 2 violoncele şi orgă în Mi bemol major;
Septet pentru pian, flaut, oboi, corn englez, clarinet, fagot şi corn (1900), în Mi bemol major (partitură incompletă);
Septet pentru pian, 2 corni, 2 viori, violă şi violoncel (1900), în Fa major (partitură incompletă);
Octet în Do major pentru 4 viori, 2 viole şi 2 violoncele, opus 7 (1900), Paris, 1905 (ediţia I), 1950 (ediţia II); idem Bucureşti, 1957;
Impromptu concertant pentru vioară şi pian (1903), în „Muzica”, supliment nr. 7, Bucureşti, 1958;
Prelude pour violon, opus 8, pentru vioară şi pian;
Cantabile şi Presto (1904), pentru flaut şi pian, Paris, 1904; idem Bucureşti, 1956;
Allegro de concert pentru harpă cromatică şi pian (1904), Pris, 1904; idem Bucureşti, 1956;
Dixtuor pentru instrumente de suflat, opus 14 (1906), Bucureşti, 1966;
Au soir (1906), pentru 4 trompete divizate;
Legendă pentru trompetă şi pian (1906), Paris, 1906; idem Bucureşti, 1956;
Piesă de concert pentru violă cu acompaniament de pian (1906), Paris, 1908; idem Bucureşti, 1957;
Scherzino (1909), pentru vioară, violă, violoncel, contrabas şi pian, în „Le Monde Musical”, supliment, Paris, 30 august 1909;
Cvartet pentru pian, vioară, violă şi violoncel nr. 1 în Re major, opus 16 (1909), Bucureşti;
Sonata torso în la minor pentru vioară şi pian (1911), Bucureşti, 1983 (partitură în facsimil);
Trio în la minor pentru pian, vioară şi violoncel (1916);
Dublu octet (1919), pentru 7 suflători şi pian, 7 instrumente de coarde şi pian;
Cvartet de coarde în Mi bemol major, opus 22, nr. 1 (1920), Paris; idem Bucureşti, 1965;
Sonata pentru pian şi vioară nr. 3, în la minor, în caracter popular românesc, opus 25 (1926), Paris, 1933; idem Bucureşti, 1957;
Sonata pentru pian şi violoncel în Do major, opus 26, nr. 2 (1937), Paris; idem Bucureşti, 1964;
Impresii din copilărie, opus 28 (1940), suită pentru vioară şi pian, Paris, 1952; idem Bucureşti, 1964;
Cvintet pentru pian, 2 viori, violă şi violoncel în re minor, opus 29 (1940), Bucureşti, 1968;
Cvartet nr. 2 pentru pian, vioară, violă şi violoncel în re minor, opus 30 (1944), Bucureşti, 1968;
Cvartet de coarde nr. 2 în Sol major, opus 22, nr. 2 (1951), Paris, 1956; idem Bucureşti, 1967; idem Bucureşti, 1985 (partitura în facsimil).
Muzică de pian
Flori de garoafă (1887), vals pentru pian;
Liliacul (1887), vals;
Sonată mică (1890) (partitură neterminată);
Rondo (1894 ?), în La bemol major;
Temă cu variaţiuni (1894), în re minor;
Introduzione (1894), pentru pian în Mi major;
Sonată pentru pian (1894), în si minor (numai partea întâia);
Sonată pentru pian (1894), în Mi bemol major (partea întâia);
Baladă pentru pian solo (1894);
Temă cu 12 variaţiuni pentru pian, în stil vechi (1895);
Preludiu şi Scherzo pentru pian solo (1896);
Suita nr. 1, în Sol minor, în stil vechi pentru pian, opus 3 (1897), Paris, 1898; idem Bucureşti, 1956;
Barcarola pentru pian (1897);
La fileuse (Ţesătoarea) (1897), pentru pian în Re major;
Variaţiuni pentru 2 piane, opus 5 (1898), Paris, 1899, Bucureşti, 1956;
Suită pentru pian la 4 mâini (1898), în Sol major (cuprinde: 1. Preludiu, 2. Vals trist, 3. Intermezzo, 4. Scurtă barcarolă, 5. Marş);
Impromptu pentru pian (1898 ?), în La bemol major, în „Literatură şi artă română”, Iaşi, 4, 1899-1900;
Impromptu pentru pian (1900), în Do major;
Enjoleuse (Amăgitoare) (1902), vals pentru pian, Paris;
Suită pentru pian nr. 2, în Re major, opus 10 (1903), Paris, 1904; idem Bucureşti, 1956;
Pieces impromptues, opus 18 (1916), suită nr. 3 pentru pian în 7 părţi, în „Muzica”, supliment nr. 8, Bucureşti, 1958;
Piesă pentru pian, omagiu lui Gabriel Faure (1922), în „Revue Musicale”, Paris, octombrie 1922;
Sonata pentru pian în fa diez minor, opus 24, nr. 1 (1924), Paris, 1926; idem Bucureşti, 1957;
Sonata pentru pian în Re major, opus 24, nr. 3 (1935), Paris, 1939; idem Bucureşti, 1965.
Muzică corală
Wald gesang (Cântecul pădurii) (1898), pentru cor mixt, versuri de Carmen Sylva, Paris; idem Bucureşti, 1968, în Piese corale din creaţia clasică românească, Bucureşti, 1982;
Plugar (1899), pentru cor mixt pe 4/6 voci; idem pentru trei voci egale, versuri de N. Rădulescu-Niger, în „Albina”, Bucureşti, 26 octombrie 1903;
Lui Iosif Vulcan (1904), odă pentru cor în unison, cu acompaniament de pian/orgă, versuri de I.U. Soricu, în „Steaua”, Cluj Napoca, nr. 5, 1959; idem (în facsimil) în „La Roumanie d’aujourd’hui” nr. 3, Bucureşti, 1963;
Linişte (1946), pentru cor la trei voci egale, versuri de Al. T. Stamatiad, în „Scânteia tineretului” nr. 44, Bucureşti, 20 iunie 1957 (facsimil).
Muzică vocală
Revedere (1897), pentru voce (soprană) şi pian, versuri de Mihai Eminescu;
Chant indou (1898), pentru voce şi pian, versuri de Geraldine Rolland;
Der Blaser (1898), pentru voce şi pian, versuri de Carmen Sylva, în „Literatură şi artă română” nr. 2, Iaşi, 1898; idem în 14 Cântece pe versuri de Carmen Sylva, Bucureşti, 1968;
Le Desert, opus 4, nr. 1 (1898), pentru voce şi pian, versuri de Jules Lemaître, Paris, 1898; idem în Trei melodii…, Bucureşti, 1956;
Le Galop, opus 4, nr. 2 (1898), pentru voce şi pian, versuri de Sully Prudhomme, Paris, 1899; idem în Trei melodii…, Bucureşti, 1956;
Soupir, opus 4, nr. 3 (1898), Paris, 1899; idem în Trei melodii…, Bucureşti, 1956;
Zaghaft (1898), pentru voce (bariton) şi pian, versuri de Carmen Sylva, în „Biblioteca musicală română” nr. 43, Bucureşti, 1899; idem Paris; idem în 14 Cântece…, Bucureşti, 1968;
Armes Magdlein (1898), pentru voce (soprană) şi pian, versuri de Carmen Sylva, în „Biblioteca musicală română” nr. 29, Bucureşti, 1899; idem Paris; idem în 14 Cântece…, Bucureşti, 1968;
Junge Schmerzen (1898), duo în formă de canon pentru mezzosoprană, bas şi pian, versuri de Carmen Sylva, Paris; idem în 14 Cântece…, Bucureşti, 1968;
Der Schmellerlingskuss (1898), pentru voce (bariton) şi pian, versuri de Carmen Sylva, în „Biblioteca musicală română” nr. 33, Bucureşti, 1899; idem Paris; idem în 14 Cântece…, Bucureşti, 1968;
Rene (1898), pentru voce şi pian, versuri de Carmen Sylva, Paris; idem în 14 Cântece…, Bucureşti, 1968;
Schlaflos (1898), pentru voce şi pian, versuri de Carmen Sylva, Paris; idem în 14 Cântece…, Bucureşti, 1968;
Frauenberuf (1898), pentru voce şi pian, versuri de Carmen Sylva, Paris; idem în 14 Cântece…, Bucureşti, 1968;
Pense perdue (1898), pentru voce şi pian, versuri de Sully Prudhomme;
Wustenbild (1898), pentru voce şi pian, versuri de A. Roderich;
Die Legende von der Glocke (1898), pentru bariton, vioară, violoncel, pian şi orgă/armoniu, versuri de Carmen Sylva;
Sphinx (1898), canon la 6 voci, versuri de Carmen Sylva;
Si j’etais Dieu (1898), pentru voce şi pian, versuri de Carmen Sylva, Paris, 1899; idem Paris;
Mittaglauten (1899), pentru voce şi pian, versuri de Carmen Sylva, în „Biblioteca musicală română”, nr. 41, Bucureşti, 1899 (Angelus);
Maurerlied (1899), pentru voce şi pian, versuri de Carmen Sylva, Paris; idem în 14 Cântece…, Bucureşti, 1968;
Konigshusarenlied (1899), pentru voce şi pian, versuri de Carmen Sylva, Paris; idem în 14 Cântece…, Bucureşti, 1968;
Dedicace (1899), pentru recitator şi pian, versuri de George Enescu;
La Quarantaine (1899), pentru voce şi pian, versuri de George Enescu;
Souhait (1899), pentru voce şi pian, versuri de George Enescu, în „Muzica”, supliment nr. 5, Bucureşti, 1956;
Eu mă duc, codrul rămâne (1900), pentru voce şi pian, versuri populare prelucrate de Mihai Eminescu;
De ziua ta (1900), pentru voce şi pian, versuri de George Enescu;
Prinz Waldvogelsgesang (1901), pentru voce, pian şi violoncel, versuri de Carmen Sylva, în 14 Cântece…, Bucureşti, 1968;
Ein Sonnenblick (1901), pentru voce şi pian, versuri de Carmen Sylva, în 14 Cântece…, Bucureşti, 1968;
De la flute au cor (1902), pentru voce şi pian, versuri de Fernand Gregh, în 4 Melodii pe poeme de Fernand Ghregh, Bucureşti, 1967;
Regen (1903), pentru voce şi pian, versuri de Carmen Sylva;
Die Kirschen (1904), pentru soprană, bariton, violoncel şi pian, versuri de Carmen Sylva, în 14 Cântece…, Bucureşti, 1968;
Doina (1905), pentru voce, violă şi violoncel, în „Muzica”, supliment nr. 7, Bucureşti, 1956; idem Bucureşti, 1965;
Le silence (1905), pentru voce şi pian, versuri de Albert Samain, în „Muzica”, supliment nr. 7, Bucureşti, 1958;
Entsagen (1907), pentru voce şi pian, versuri de Carmen Sylva, în 14 Cântece…, Bucureşti, 1968;
Şapte cântece pe versuri de Clement Marot, opus 15 (1908), pentru voce şi pian, Paris, 1909; idem Bucureşti, 1957; idem pentru voce şi orchestră de Theodor Grigoriu, Paris, 1964, cuprinde:
- 1. Languir mefais, opus 15, nr. 2;
- 2. Estrenne a Anne, opus 15, nr. 1;
- 3. Estrenne a la rose, opus 15, nr. 4;
- 4. Present de couleur blanche, opus 15, nr. 5;
- 5. Aux demoyseUes paresseuses, opus 15, nr. 3;
- 6. Changeons propos, opus 15, nr. 6;
- 7. Du conflict en douleur, opus 15, nr. 7;
Morgengebet (1908), pentru voce şi pian, versuri de Carmen Sylva, în 14 Cântece…, Bucureşti, 1968;
Pluie, opus 19, nr. 2 (1915), pentru voce şi pian, versuri de Fernand Gregh, în 4 Melodii pe versuri de Fernand Gregh, Bucureşti, 1967;
Le silence musicien, opus 19, nr. 3 (1915), pentru voce şi pian, versuri de Fernand Gregh, în „L’Independance Roumaine”, supliment nr. 12, Bucureşti, 25 decembrie 1915; idem în 4 Melodii pe versuri de Fernand Gregh, Bucureşti, 1967;
L’ombre est bleu, opus 19, nr. 4 (1916, revizuit în 1936), pentru voce şi pian, versuri de Fernand Gregh, în 4 Melodii pe versuri de Fernand Gregh, Bucureşti, 1967.
Orchestraţii, transcripţii şi cadenţe
Johann Sebastian Bach, Invenţiunea în Si bemol major, transcripţie pentru orchestră;
Isaac Albeniz, Rapsodia spaniolă, orchestraţie de pe partitura de pian;
Wolfgang Amadeus Mozart, Concertul nr. 4 în Re major pentru vioară şi orchestră, cadenţe, în „Muzica” nr. 3, Bucureşti, 1969;
Wolfgang Amadeus Mozart, Concertul nr. 7 în Re major pentru vioară şi orchestră, cadenţe, în „Muzica” nr. 3, Bucureşti, 1969, 1969;
Franz Schubert, Trio nr. 2 în Si bemol major. Andante con motto, transcripţie pentru orchestră de coarde;
Johannes Brahms, Concertul pentru vioară şi orchestră în Re major, cadenţe, Bucureşti, 1965;
Niccolo Paganini, Capriciul nr. 6 în sol minor pentru vioară, partitură de pian (acompaniament);
Niccolo Paganini, Capriciul nr. 16 în sol minor pentru vioară, partitură de pian (acompaniament);
Niccolo Paganini, Capriciul nr. 24 în la minor pentru vioară, partitură de pian (acompaniament);
Joseph Haydn, Concertul pentru vioară şi orchestră în Sol major, în „Muzica” nr. 3, Bucureşti, 1969.
Creaţie literară, publicistică şi memorialistică
Despre Iacob Negruzzi şi despre intrarea muzicii la Academia Română. Discurs de recepţie, Bucureşti, 1933; idem în Discursuri de recepţie la Academia Română. Ediţie îngrijită de Antoaneta Tănăsescu, Bucureşti, 1980;
Les souvenirs de Georges Enesco de Bernard Gavoty, Paris, 1955, în ruseşte de Eugen Meilich (Memorii), Moscova, 1966, în româneşte de Romeo Drăghici şi Nicolae Bilciurescu, Bucureşti, 1982, în franceză (Contrepoint dans le miroir), prefaţă de Iosif Drăgan, Roma, 1982 (ediţia I), 1988 (ediţia II);
George Enescu. Scrisori, ediţie critică, prefaţă şi note de Viorel Cosma, Bucureşti, 1974 (vol. I), 1981 (vol. II);
George Enescu. Interviuri din presa românească, vol. I (1898-1936), ediţie prefaţată, îngrijită şi adnotată de Laura Manolache, Bucureşti, 1988.
Filmografie
Livenii lui Enescu (1958), regia Ion Bostan;
Mărturii despre Enescu (1960), regia Ion Bostan;
Al treilea Festival Musical Internaţional „George Enescu” (1964), regia Pantelie Ţuţuleasa şi Paul Orza;
Viorile lui Enescu (1965), regia Ion Bostan;
George Enescu (1965), diafilm de Gheorghe Stan;
George Enescu (1967), diafilm de Viorel Cosma;
Festivalul Muzical Internaţional „George Enescu” (1965), regia Paul Orza;
Enescu (1972), film documentar artistic româno-franco-belgian, regia Paul Orza;
Vox Maris (1969), regia Lupu Gutmann (TV);
Festivalul Internaţional „George Enescu” (1979), regia Paul Orza;
Oedip (1981), film artistic, regia Olimpia Arghir;
Dimensiuni enesciene (1981), regia Paul Orza;
Festivalul Internaţional „George Enescu” (1982), regia Paul Orza;
Cineva a ucis Sfinxul (1996), film documentar despre montarea lui Andrei Şerban a tragediei lirice Oedip, regie şi producători Adrian şi Raluca Mihai.
Moare la 4 mai 1955, Paris
Sursa:
crispedia.ro
wikipedia
georgeenescu.ro
hystoria.ro
Autor: Maria Dumitrache