George Dumitrescu, poet român

3 aprilie 2016, ora 23:45, in categoria Atelier literar

«Visez o fermă – cine ştie unde –
Ca un ostrov pierdut în lan de ape.
Închid, molatec, lenevoase pleoape
Şi-o văd albind din grâne, ca din unde.

În visul meu, năzare-atât de-aproape,
Că nici o taină nu mi-o mai ascunde:
Doi nuci în nalţă coamele rotunde
Şi-un câine-n lanţ s-asmute, ca să scape.

În spatele conacului, respiră
Pădurea din bătrâni, cu svon de liră,
Ce-şi freamătă coroana-n ziua caldă.

Tot somnolând cu vremea dimpreună,
Un iaz îşi chiamă raţele la scaldă,
În timp ce păpurişul verde sună.»
(Vis de fermier)

George Dumitrescu s- născut la 22 aprilie 1901 în Cocioc, judeţul Ilfov. Fiu al lui Toma Dumitrescu, funcţionar la CFR, Dumitrescu a urmat liceul la Ploieşti, fiind remarcat de profesorul I.A. Bassarabescu (în special datorită compunerii textului pentru imnul şcolii respective), care îl va introduce, după ce va deveni student al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti (absolvită în 1924), în cercul revistei „Convorbiri literare”, al cărei secretar de redacţie va fi o vreme. Se impune şi atenţiei lui Mihail Dragomirescu şi este numit (în 1925) asistent la Catedra de literatură română şi estetică literară, dar nu va face carieră universitară, ci va fi profesor de liceu în capitală, iar în 1938, va obţine şi titlul de doctor în litere al Universităţii bucureştene (cu teza Poezia lui Cerna).

A debutat cu versuri în „Revista copiilor” (1914), colaborând mai apoi la numeroase periodice, între care „Gazeta cărţilor”, „România viitoare”, „Mişcarea literară”, „Ritmul vremii” (revistă pe care a condus-o între anii 1925 şi 1929), „Falanga” (la care a fost redactor al seriei a doua, între 1926 şi 1929), „Gândirea”, „Vremea”, „Universul” şi „Liceul” (din al cărei comitet de redacţie a făcut parte între 1935 şi 1941).

«Părinte nevăzut, putere lină,
Nu ţine de la noi privirea-ntoarsă.
Grădini în verzi torente se revarsă,
Dar omul fruntea-n gânduri şi-o înclină.

Cu inima de patimi grele arsă,
Nu simte respirarea Ta divină,
Nu vede pânza blondă de lumină
Din borangicul primăverii toarsă.

Ne vindecă, Părinte, Tu Izvorul
Tămăduirii, sbuciumul şi dorul
Şi ne renaşte, limpezi, către Tine.

Urciorul mângâierii Tu-l apleacă,
Să picure, balsamul răni s-aline –
Lumina intre, negura să treacă.»
(Isvorul tămăduirii)

Pe lângă versuri, a publicat şi articole, unele dintre ele adunate în volumul Opinii literare (1927), care nu certifică o reală înzestrare pentru comentariul de acest gen. Prima plachetă – Poezii (1920) – a fost urmată de altele, astfel încât, în 1928, Dumitrescu este admis ca membru al Societăţii Scriitorilor Români.

În primele culegeri – Primăveri scuturate (1924), Cântece pentru madona mică (1926; Premiul Academiei Române), Privelişti (1928) – predomină încercările de autodefinire şi autosituare a eului liric în lume, având ca principală marcă a identităţii durerea, o durere fără cauze concrete, explicite, care e un fel de a doua natură şi duce la o alienare specifică. Consemnarea unor aspecte exterioare devine un simplu cadru fizic pentru localizarea unui suflet iremediabil bolnav, reve­lând prin contrast suferinţa personală, care îl opune existenţei generale.

«E ceasul blând al serii ce cade prin goruni,
Când, recules din preajmă, în tine te aduni.

Ţi-e sufletul de rouă şi bun, – de parcă doare
Atâta frumuseţe tăcând ne-ndurătoare.

Troiene de lumină trandafirie- stinsă
Se năruiesc din ceruri pe inima învinsă.

Şi pasul meu, de calcă în lut şi cărăruie,
E-mpleticit cu visul şi steaua care suie.

Vezi plopul beat ce urcă pe limpezimi şi bea
Toată cununa serii de-aurărie grea?

Cu mine duc un suflet de înger ciung, ce pare
Că, zgribulit, încearcă din cioturi să mă zboare.»
(Ceas de seară)

«Oglindă veche, zare aburită,
Când mă cufund în ochiul tău de ghiaţă,
Nălucile trecutului iau viaţă,
Cum pâlpâe, din spuza adormită,

Jăratecul sub cleşte. Ca din ceaţă,
Tresare iar, în magica-ţi orbită,
O lume moartă, numai bănuită
De fantazia minţii îndrăzneaţă.

Ca-ntr-un hipnotic lac, în afunzime,
Înoată gândul şi privirea, bete,
Prin apele culcate în vechime.

Învie iar, din somnul lor, discrete,
Ca-n jocul vag al unei pantomime,
Bătrâne vremi, surâsuri şi regrete…»
(Oglinda)

După o pauză de peste 20 de ani, în care i-au apărut totuşi câteva plachete cu versuri pentru copii – personale şi traduceri -, nu lipsite de prospeţime şi vioiciune prozodică şi imagistică, ineditele din volumul antologic Poeme (1965) se depărtează, în general, de tonalitatea sumbră şi lamentuoasă în care Dumitrescu se exprimase anterior. Doar în câteva mai persistă imaginea celui cu „inimă rănită”, „suflet ulcerat”, minte „bântuită şi bolnavă” şi care poartă pe „fruntea arsă” „tristeţea ca un nimb crepuscular”. În rest, o serie de încercări de a fixa crâmpeie şi momente din natură, în diferite ipostaze, preponderent descriptive, dar şi cu inserţii meditative.

Acestea capătă o pondere mai mare în următoarele volume - Cireş amar (1967), Călător fără vâlvă (1969) -, în care sunt consemnate de multe ori simple gânduri, dispoziţii, cugetări fără vreo relevanţă deosebită – aspiraţia spre o existenţă echilibrată, calmă, armonioasă, senină, netul­burată de excese de luciditate sau afectivitate, extazieri în faţa naturii, a forţei vitale pure, eterne, dar şi umbrite meditaţii despre îmbătrânire şi moarte, cu rostiri înţelepte şi eticiste despre imuabilitatea condiţiei umane şi imposibilitatea comu­nicării esenţiale între indivizi, despre neîncrederea în divinitate şi în viaţa de dincolo („conştiinţa e singurul zeu”, care se află – sau nu – în fiecare pământean).

«Hai, să plecăm la ferma din poveste –
În lutul gras, să prindem rădăcină
Cu zarzării şi firul de sulfină,
Sub mângâerea zărilor agreste.

Să-ţi ciugule din palmă, au să vină
Găini moţate, cu roşcate creste,
Iar porumbeii – ca o albă veste –
Te vor primi cu sboruri de lumină.

Când seara bate-n prispa cu zorele,
Te_aşi ridica de umeri, ca de toarte,
S-alegi cea mai frumoasă dintre stele.

Iar la răstimp, pe mirişti, pitpalacul
Ar tresări, svâcnind în somn, departe,
În timp ce tămâiază liliacul.»
( Evadare)

O altă temă recurentă este prezentă din placheta Elegii până la ultima poezie din Călător... – condiţia şi soarta poetului şi a poeziei. Modul în care se autopercepe oscilează de la imaginea unei „jertfe absurde”, inutile, la aceea a unui „blestem” care chinuie şi alienează, privându-l pe poet de o existenţă normală, de bu­curiile vieţii simple, dar care îl poate transforma într-un fel de Crist ce se sacrifică pentru oameni, oferindu-se ca „sfântă azimă”, după „momentul de reculegere sacră” al scrisului, când ar avea loc transsubstanţierea propriei fiinţe în vers.

«În garduri vii, ghirlande bucălate
De liliac spumos – ciorchine grele –
Îndoaie creaga, ciucure din ele
Şi se revarsă-n valuri legănate.

Înneacă locul, trec peste zăbrele
Şi potopesc grădini învecinate:
Talazuri albe şi străluminate,
Talazuri viorii cu foc din stele.

– Drag liliac, cu flamuri şi cu steaguri
Întâmpini pe Sân-Gheorghe-n osanale,
Descins din nou pe-a ţării verzi meleaguri.

Ostaş al Crucii, strălucind în zale,
El mi-e patronul zorilor natale
Şi-i datoresc ai vieţii rumeni faguri.»
(Liliacul)

«Pluteam în somn ca-n luntre, duşi de ape
Şi picurau în noi pierdute svonuri
De pli molcuţe-n noapte, surde tonuri,
Burlane ţârâind, murmur de clape.

Gângave voci creşteau, confuze sonuri
Şi ascultam, filtrând prin grele pleoape,
Cum ploaia cade, ţarina s-adape,
În clipocit de unde, vagi isonuri.

Dar când, în zori, April bătu-n fereastră
Şi am ieşit cu frunţile-n lumină,
Ne salută din prag, cu floare-albastră

Şi albă, liliacul din grădină,
Care-nflorise spre uimirea noastră
Şi tremura de rouă-n ziua lină.»
( Ploi calde)

În paralel, are multe îndoieli cu privire la perenitatea poeziei sale, văzută când ca o palidă expresie a unor intense trăiri, când ca un „joc de icoane şi zvonuri rare”, ba, şi mai mult, ca o „pasăre vie” care străbate „cerul veciei”, ca un mesager pentru viitor sau ca o „stea în bezne”, poartă spre libertate şi nemărginire. Metafora „vâlvătăii” cu care îşi desemnează harul poetic sugerează caracterul paradoxal al stării de creaţie – ardere şi luminare, agonie şi extaz.

Critica de întâmpinare a relevat caracterul elegiac, melancolic al acestei poezii izvorâte din durere, dintr-o tristeţe organică, nedeterminată, sinceritatea şi autenticitatea emoţiei, sensibilitatea, delicateţea trăirilor, precum şi simplitatea clasică a formei, plasticitatea, virtuozitatea prozodică. I s-au reproşat însă exprimarea prea directă, chiar naivă, prea psihologică şi mai puţin estetică, lipsa originalităţii viziunii şi a limbajului poetic, o anume artifi­cialitate şi un uşor convenţionalism în construirea imaginilor, unele asamblări de elemente incongruente. Peste ani, rămâne ardoarea cu care s-a dedicat poeziei. Chiar dacă era înzestrat cu posibilităţi modeste, lipsit de o forţă de creaţie şi expresie notabilă, Dumitrescu reprezintă un caz de sinceritate, de ataşament firesc la poezie.

«Asemenea corniţelor de iadă,
Se îmbulzesc pe ram întâii muguri.
Cu lacrimi mari, ca boabele de struguri,
Butucul viţei plânge în ogradă.

Miros de frunze arse, fum de ruguri
Şi vrăbiile gureşe-n livadă.
Pământul abureşte din zăpadă,
Cutreerat în carnea lui de pluguri.

O dulce ameţeală te colindă
Şi geana bate: fluture-n lumină.
Mustind de sevă, pomii din grădină

Au prins golaşe ramuri să-şi întindă
Şi-aşteaptă dimineaţa aprilină
În albe policandre să-i aprindă.»
(Muguri)

***

Tot de natură intimistă este ceea ce e mai valabil în poezia lui G. Dumitrescu, dedicată cu statornicie petrarchiană unei unice femei moarte, pe care poetul o evocă în mediul casnic, până şi în bibliotecă:

“Biblioteca mă-nconjoară, stearpă
De-nvăţătură — pentru ce mă doare.
Păianjenii descântă, ca pe-o harpă,
Pe fire lungi, tăcerea fără soare
Şi plictiseala, umedă, coclită,
Apasă peste viaţa-mbătrânită.
Azi, trenul pare monoton:
Ne temem de întârzieri,
Cetim gazetele de ieri,
— Ne facem somnul în vagon!
O! Vremea când pe scări, vegheam
Cu gândul dus în patru părţi!
…Azi ştim atâtea de prin cărţi
— Şi tot mai rar privim pe geam!…” – (George Călinescu, Istoria Literaturii Române)

 

 

Opera
Poezii (1915-1919), prefaţă de I.A. Bassarabescu, Ploieşti, 1920;
Primăveri scuturate, Bucureşti, 1924;
Cântece pentru madona mică, Craiova, 1926;
Opinii literare, Bucureşti, 1927;
Privelişti, Bucureşti, 1928;
Cenuşă sfântă, Bucureşti, 1930;
Pietate, Bucureşti, 1930;
Elegii, Bucureşti, 1933;
Zăpezi şi purpură, Bucureşti, 1936;
Poezia lui Cerna, Bucureşti, 1939;
Amiază, Bucureşti, 1942;
Zvon şi joacă de copii, Bucureşti, 1955;
Ce mai faceţi, florilor?, Bucureşti, 1957;
Glasuri limpezi, Bucureşti, 1961;
Frăgezimi, Bucureşti, 1964;
Poeme, prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, 1965;
Cireş amar, Bucureşti, 1967;
Călător fără vâlvă, Bucureşti, 1969.

Traduceri
O. Vîsoţkaia, Haide-n horă, Bucureşti, 1956;
Ghicitori populare ruseşti, Bucureşti, 1956;
I. Akim, Papă Lapte, Bucureşti, 1959;
V. Ardamaţki, Aici 11-17…, Bucureşti, 1960 (în colaborare)

«Cu paşi de lup, aud cum trece
Pe la fereastră noaptea rece.
Timpul a stat sau timpul curge
Prin vălmăşagul nopţii murge.

Inima ta – sub lăcate –
Ce melodie mai bate?

Misterioase vâsle-ncete
Sub stele trec în sure cete
Şi svonul lor, pierdut departe,
Se scutură cu plâns şi moarte.

Inima ta – sub lăcate –
Ce melodie mai bate?

Ascult tăcut cum frunza sună
Şi tremură de frig şi lună
Şi tremură, în cioburi spartă,
Şi luna-n plopul de la poartă.

Inima ta – sub lăcate –
Ce melodie mai bate?»
(Fior de toamnă)

«O sete lacomă, neistovită,
S-asmute, roşie, să-ţi bea fiinţa.
Tu mi-eşti izbânda şi mi-eşti suferinţa
Şi, goală,-mi pari la fel de neghicită.

Bucher al trupului sculptat în nopţi
Când ţi-a căzut la glezne orice fundă,
Îmi dogoresc privirea sânii copţi
Şi coapsa fumurie şi fecundă.

Cu ochii te implor şi te adulm,
Ca o jivină pasul căprioarei.
Îmi culc sărutu-n cuibul subsuoarei
Şi tremur tot şi freamăt ca un ulm.

De la spreâncenele adânci şi păduroase
Şi până-n albia catifelată,
Care te-adună ca-ntr-un jghiab, cutremurată
De lungi fiori şi flăcări dureroase,

Tu mi-eşti moşia sacră, peste care
Cu plugul ar pământul tău cel brun.
Ca să rodească grâul cel mai bun
Şi holdele de maci arzând în soare.

Tu mi-eşti moşia caldă şi avidă,
Asupra ei mă scutur – nor de ploaie –
Sub care mijlocul ţi se îndoaie,
Ca şi mai bine-n sânu-i să mă-nchidă.

Şi-mi eşti torida stepă, peste care
Îmi vântur herghelia nechezând,
Ca să mă simt stăpân, în scară stând,
Prin zări halucinate de dogoare.

Dar, încâlcit în pletele-ţi de seară,
Se sbat în mine crengi de azalee:
Robit, ascult cum sue şi coboară
Divinitatea-n trupu-ţi de femee.»
(Imn păgân)

Moare la 30 octombrie 1972, Bucureşti

Surse:
cerculpoetilor.net
poezie.ro
crispedia.ro
Istoria Literaturii Române, G Călinescu, ed Litera, 1997

 

Autor: Maria Dumitrache

 
Te invitam sa dai un like paginii de Facebook Jurnalul de Drajna: