George Călinescu, critic şi istoric literar, romancier, poet, eseist, reporter, dramaturg, profesor, ziarist, orator politic, conferenţiar, savant, patriot militant

13 decembrie 2018, ora 10:00, in categoria Atelier literar

“Când salcâmii staţiei începură să alunece pe dinaintea trenului, lovind uşor cu frunzişul streaşina vagonului, Jim trase uşa compartimentului şi merse să se aşeze la locul său de lângă fereastră. Mirosul de piei încinse şi de unsori îl făcu să privească cu mai multă repulsie plusurile groase ale fotoliilor de culoarea tutunului uscat. Pe spetezele şi pe braţele lor, eroziunile se prefăcuseră în ulceraţii negre, lipicioase, adevărata lepră a stofelor bătrâne. Jim acoperi cu batista plaga rezemătorii sale, apoi se lăsă pe spate, într-o poziţie calmă, rece şi meditativă.
Destul de lucid pentru ca să-şi dea seama de mişcările sale sufleteşti şi să înăbuşe la vreme impulsiunile de vanitate vulgară , el nu putu să nu recunoască invazia unui sentiment de atracţie personală, caracteristic în clipele în care se bănuia observat. În aceste împrejurări el simţea nevoia să-şi compună o mască severă şi abstractă şi să se ilustreze printr-o contemplaţie de neuitat, rănind lumea cu atitudinea sa morală. Încerca dar să se smulgă contingentelor, examinând tavanul alburiu al compartimentului, recenzând fără familiaritate pe tovarăşii de călătorie, rezemându-se când într-o mână, când într-alta, dar aceste sforţări de a-şi găsi o ţinută firească îi vădiră şi mai mult stângăcia. În cele din urmă, se ridică şi trase cristalul gros al ferestrei. Aerul uscat, nisipos îi plesni în obraji, iar compartimentul se umplu cu aburi de cocs şi de fân incendiat. Perdelele fâlfăiră ca nişte flamuri, părul domnişoarei din faţă se umflă spulberat şi gazeta vecinului de bancă exploda în mâini. Jim scoase capul afară şi privi. (…)” (Cartea nunţii)

 

S-a născut la 19 iunie 1899, în Bucureşti. George Călinescu continuă în cultura noastră seria personalităţilor de tip universal. Critic şi istoric literar de mare prestigiu , ele este, în acelaşi timp, mare romancier, poet, eseist, reporter şi dramaturg, profesor şi ziarist, orator politic şi conferenţiar, savant şi patriot militar – într-un cuvânt, un spirit polivalent.

Câteva mărturisiri autobiografice a publicat în ziarul Naţiunea (25 dec.1947), sub titlul Rememorări.

“Nici n-ai ieşit pe uşa cea de perete dată,
Şi-ncep să număr ziua când vei veni din nou,
Mă înveleşti cu părul şi mă săruţi o dată,
Şi pieri din faţa mea cântând ca un ecou.

Iubirea mea-i făcută din grijă şi-aşteptare,
Să merg cu tine-alături îmi este interzis.
Stai într-un turn de aur sclipind în depărtare,
Şi ca s-ajungi la mine tu zbori peste-un abis.

La ora fermecată te-aştept cu îndoială,
De-ntârzii simt o spaimă, de vii, melancolie,
Mi-e teamă de-aceea zi în veci catastrofală
Când nu te va mişca a mea thaumaturgie.

Din mine trupul tău nu se va face rodnic,
Puţin te strâng în braţe, mai mult te văd în vis,
Nu-ţi voi fi mire sacru, ci pururi un logodnic,
Să merg cu tine-alături îmi este interzis.”
(Interdicţie)

În monumentala “Istorie a literaturii române de la origini până în prezent“, Călinescu notează despre sine insuşi la capitolul respectiv: “După ce la Roma a făcut cercetări arhivistice asupra propagandei catolice în Ţările Române şi după o fază de italienizare, în care a tradus – Un om sfârşit de G. Papini (1923) şi a redactat o vreme revista Roma , Călinescu debută în literatură prin câteva poezii improvizate în Universul literar şi Sburătorul care fură semnalate, dar reprezentau un material prea sărac pentru caracterizare”.

Mama sa, Maria Vişan, s-a născut la 17 mai 1874 în comuna Dobroteasa din judeţul Olt. Tatăl ei, Marin, avea 40 de ani, mama, Dumitra, 26. Rămasă orfană, Maria Vişan trăieşte împreună cu fratele ei, „căsătorit, care – gelos şi violent – îşi bătea soţia şi sora. De aceea, Maria şi cumnata ei şi-au luat lumea în cap, fugind împreună de acasă. Au trecut Oltul pe o plută şi au plecat cu trenul spre Bucureşti. Ceferistul Constantin Călinescu, văzînd-o stingheră, în Gara de Nord pe Maria Vişan, a luat-o acasă ca femeie de serviciu“. Mariţa, cum i se zicea în casa lui Constantin Călinescu, „era inteligentă, îi plăcea să spună poezii, era cam rea de gură. A murit la15 noiembrie 1958, fiind înmormîntată la cimitirul Herăstrău“. Tatăl lui G.Călinescu, „după informaţii de familie, a fost Tache Căpitănescu (Capitanovici), funcţionar la CFR, fratele soţiei lui Constantin Călinescu“. O fotografie din arhiva G.Călinescu îl arată „voinic, cu barbă şi cu o privire energică“. S-a sinucis.
G.Călinescu – adică G.Vişan – se naşte la 19 iunie 1899 la spitalul Filantropia,ca fiu natural al Mariei Vişan, întrucît „familia nu i-a îngăduit“ lui Tache Căpitănescu „nici să se căsătorească cu «Mariţa», nici să-şi recunoască copilul“. Abia la 17 martie 1907, Constantin şi Maria Călinescu l-au adoptat pe fiul Mariei Vişan, care a devenit astfel Gheorghe Călinescu (Sentinţa Tribunalului Iaşi, Sect. II, nr. 49, din 17 martie 1907).
Adoptarea se datorează, probabil, şi „şubrezirii sănătăţii lui Constantin Călinescu, care a murit în acelaşi an. Soţia sa, Maria, a murit la 2 februarie 1947. În familia Căpitănescu mai era un copil cam de aceeaşi vîrstă cu fiul Mariei Vişan: Niculae T. Argeşeanu, nepot de soră al Mariei Călinescu“.

În 1969, „trăia încă, la Cîmpulung-Muscel. Nu de puţine ori, G.Călinescu va fi fost pus în inferioritate materială şi morală, situaţie care desigur a lăsat urme“. Ca elev, s-a dovedit „un temperament inegal, capabil; şi de eforturi concentrate, dar şi de momente de lipsă de interes“.
Primele două clase primare la Iaşi, la Colegiul Carol I, celelalte două la Bucureşti, la Şcoala Cuibul cu barză, apoi gimnaziul Dimitrie Cantemir la Bucureşti, şi îşi încheie studiile medii la Liceul Gheorghe Lazăr şi pe cele universitare în Capitală, la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti.

Îşi ia licenţa în Litere în 1923. Teza de licenţă purta titlul Umanismul lui Carducci. Devine profesor de limba italiană pe la diverse licee bucureştene şi timişorene, apoi pleacă la Roma, pentru doi ani cu o bursă oferită de Academia din România, instituţie de propagandă culturală românescă, fondată de profesorul şi istoricul Vasile Pârvan.

“Din frunzele ce-n geam
Azi s-au lovit într-una,
Căzând sub pom morman,
Ţi-am pus în carte una,

Bătând în roşiatic,
Ca un ţesut domnesc,
Cu fire de jăratic
Ce încă mai sclipesc.

E moale ca atlazul,
Şi ca o gură mută
Ce străbătând obrazul
Pe pleoape te sărută.

Precum într-un ghioc
Asculţi al mării hohot,
În foaia mea de foc
Cad frunzele cu şoşot.

Auzi foşnirea lină,
Suspinul lor uşor,
Atunci când prin grădină
Le-mpinge un picior.

Sau când le-alungă vântul
Pe drumuri şi-n oraşe,
Cântând pe tot pământul
Preludii uriaşe.

O, Til, ţi-am pus în carte
O frunză de atlaz,
Prin care de departe
Te mângâi pe obraz.”
(Frunza)

După debutul semnalat, activitatea sa de creaţie şi de cercetare este din ce în ce mai bogată. Se remarcă , îndeosebi, colaborarea la revista “Adevărul literar şi artistic”, unde ţine cronica literara şi o rubrică intitulată - Cronica mizantropului, semnată cu pseudonimul Aristarc.

Scoate reviste proprii, ca: Sinteze (1927), Capricorn (1930), Jurnalul Literar (1939 şi 1947). Opera care-i aduce faima de iscusit biograf şi istoric literar este Viaţa lui Mihai Eminescu, apărută în 1932. Cartea surprinde şi suscită păreri diferite , dar cea mai autorizată este părerea lui Garabet Ibrăileanu, specialist în cercetarea operei mareului nostru poet:

“Am cetit cartea d-lui Călinescu, spune Ibrăileanu, îndată ce a apărut şi încă numă pot despărţi de ea. O ţin pe lângă mine, recitesc unele pagini ori capitole întregi, pentru faptele relatate, pentru modul în care autorul le povesteşte, pentru imaginea ce şi-a facut-o dl. Călinescu despre poet, pentru frumusetea limbii şi a stilului – şi-mi spun mereu : există, dar nu în înţelesul pe care, cu exces de modestie, autorul îl dă acestui cuvânt în postafaţa sa. Mirarea mea- căci aceasta e starea de suflet pe care mă incerc s-o exprim aici- este că biografia poetului, aşa cum o merită el şi care mi se părea irealizabilă în condiţiile actuale ale istoriei noastre literare, o am aici, pe masă, dinaintea mea. Cartea lui Călinescu îţi îmbogăţeşte, cunoştinţele despre Eminescu, îţi dă o imagine complectă a lui – şi plăcerea de a incerca să o retuşezi – te încântă ca o operă de artă, fiindcă, în limitele genului ei, este o opera de creaţie , şi în sfârşit are calitatea eminentă de a te face să gândeşti. Este , dupa umila mea părere, monumentul cel mai impunător ce s-a ridicat până astăzi lui Eminescu”. Aceste elogioase aprecieri au determinat chemarea lui Călinescu la conducerea “Vieţii româneşti”, când Ibraileanu a fost nevoit, din cauza bolii, s-o parăsească.

În 1933 , Călinescu scrie romanul Cartea nunţii – după mărturisirea autorului, acest roman liric este scris ” luând ca model Daphnis şi Chloe de Longos”.
După recrearea activa dobândită lucrând Cartea nunţii, Călinescu întregeşte Viaţa lui Mihai Eminescu scriind, în cinci volume, Opera lui Mihai Eminescu (1934-1936), o cercetare de analiză critică, în care se releva profunzimi şi frumuseţi neasemuite ale operei marelui nostru poet. Nu mult după aceasta, Călinescu publică Viaţa lui Ion Creangă (1938), operă de înaltă arta biografică, în care marele povestitor de la Humulesti dobândeşte trăsături de erou epic. În acelaşi an , apare şi romanul Enigma Otiliei, în două volume, care îl consacra pe autor că romancier. Cu un an înainte de apariţia acestor două lucrări, Călinescu este numit conferenţiar de estetică şi critică literară la Universitatea din Iaşi, după ce trece examenul de doctorat cu o teză de analiza literară a nuvelei eminesciene aflate în manuscris – Avatarii faraonului Tla.
Lecţiile universitare din acest timp ale lui Călinescu stabilesc punctul său de vedere asupra cercetării fenomenului literar ca valoare estetică şi dezvoltare istorică. Principii de estetică(1939) şi monumentală Istorie a literaturii romane de la origini până în prezent (1941) sunt exemplificări practice ale acestei optici a criticului şi istoricului literar.
În operă sa dramatică Sun sau Calea netulburată – Mit mongol – (1943) , pledează pentru virtute că “o conştiinţă a necesităţii ordinei în Univers”. Conduce ziarele – Tribuna poporului, Naţiunea, pune bazele revistei săptămânale de cultură Lumea, colaborează consecvent la Contemporanul, unde ţine Cronica optimistului, este deputat în Marea Adunare Naţională, director al Institutului de istorie literară şi folclor, coordonează activitatea celor cinci mari colective de redactare a tratatului de Istoria literaturii române (proiectat în cinci volume), este membru al Academiei Republicii Socialiste România, îndrumează activitatea catedrei de Istoria literaturii române a Universităţii din Bucureşti şi realizează o vastă operă de creaţie literară că poet, prozator, dramaturg, eseist. Notăm din bogată sa bibliografie , următoarele lucrări: Istoria literaturii române, compendiu(1945), Am fost în China Nouă(1955), Impresii asupra literaturii spaniole (1946), Trei nuvele (Iubita lui Bălcescu, Catina Damnatul, Noi vrem pământ, 1949), romanul Bietul Ioanide(1953), un volum cu însemnări de călătorie din U.R.S.S.: Kiev, Moscova, Leningrad (1949), monografia Nicolae Filimon (1959), romanul Scrinul negru(1960), monografia Gr. M. Alecsandrescu (1962), volumul de versuri Lauda lucrurilor (1963), volumul de publicistica Cronicile optimistului(1964), monografia Vasile Alecsandri (1965), Estetica basmului (1965), volumul de Teatru (1965), Eliade Rădulescu şi şcoala să (1965), volumul Ulysse(1967).

“Smerit pe boltă am privit
O stea ce-aseară s-a ivit
Printre atâtea feluri
Ce sclipesc pe ceruri.
Ce poate să însemne ea,
Nefiind eu noul Messia,
Nici Alexandru Machedon,
Nici cap de oşti cu groaznic zvon,
Nici sfânt din cei ce merg la rai,
Ori peste mari noroade crai,
Neavând eu falnic nume
Pe această lume?
Când colo, totuşi, când aici,
În zboruri ca un licurici,
Ea scoate flăcărele
Deasupra casei mele,
Şi câte-o rază-aşa-i de lungă,
Că parcă vrea să mă ajungă.
O suliţă care-ar urma
Să-mi străbată inima.
Nicicând asemenea stea
Pe cer nu a putut să stea
Decât cu vreo menire
Cu totul peste fire.
La piept pun braţele mănunchi,
La maica Lună îngenunchi
Cu teama de-a fi uns
Spre-un ţel de nepătruns.”
(Steaua)

Activitatea sa prodigioasă, de vast orizont cultural-artistic, de tratare exhaustivă a problemelor, de o putere de sinteză extraordinară, de o imaginaţie creatoare mereu incandescentă, a făcut din Călinescu ceea ce Geo Bogza a caracterizat “plăsmuire de geniu a acestor pământuri şi a acestui popor , una din cele mai fertile şi inspirate minţi de cărturar de la Dimitrie Cantemir până în zilele noastre” .
Critică românească este dominată de opinia lui Călinescu . În cele mai subtile, dar şi în cele mai complexe probleme de critică literară se recurge la păreri emise de el, Călinescu a fost un raţionalist şi un gânditor democrat. Însuşirea ideologiei marxist-leniniste i-a adâncit punctele de vedere, i-a ascuţit perspicacitatea critică şi a dat fundament dialect aprecierilor. Vasta sa operă de critică şi istoriei literară i-a fixat un loc dominant, un pisc temerar, de pe care poţi privi într-un orizont luminat panorama literaturii noastre.
În critică şi istoria literară, Călinescu este un om de ştiinţă, un savant, care se bazează pe o documentare exhaustivă , dar nu se mărgineşte la documentul sec , împietrit , ci îi dă viaţă, îl însufleţeşte, îl pune în mişcare, îl dinamizează. De aceea, personalităţile creatoare, scriitori cercetaţi , curentele şi epocile în care aceştia au trăit şi creat devin , sub pana lui cu virtuozităţi epice, pline de viaţă .
G. Călinescu este unul dintre marii creatori ai romanului românesc modern, cu dominantă trăsătura clasică, cu incisivitate realistă, dar şi cu efluvii romantice. Stilul său e adecvat acestei complexe, dar armonioase structuri , în care arta narativă dominantă este scindată, că într-o compoziţie muzicală, de o artă descriptivă şi portretistica excelente. Marea erudiţie a lui Călinescu, folosită în toate domeniile creaţiei sale, i-a ascuţit perspicacitatea analizei caracterelor omeneşti. În dezvoltarea literaturii, criticii şi istoriei literare româneşti există o epocă George Călinescu.

“Condus de Otilia şi urmat de bătrân, Felix intra într-o odaie foarte înaltă, încărcată de un fum des şi înţepător de tutun, ca o covertă de vapor pe Marea Nordului. În mijlocul ei , la o masă rotundă prevăzută cu o mare lampa de petrol cu glob de sticlă mata, se aflau, în faţa unui joc de table, trei persoane care la deschiderea uşii ridicară capul în felurite grade de curiozitate. Erau două femei şi un bărbat. Bătrânul merse şi ocupa scunul rămas gol lângă ceilalţi, în vreme ce Otilia conduse pe Felix de-a dreptul la masă, prezentându-l :
-E Felix, zise ea oprindu-se în faţa bărbatului care tocmai aruncase zarurile.
Acesta ridică numaidecât capul şi întinse repede mâna. Era un om ca de vreo cincizeci de ani, oarecum voluminos, totuşi evitând impresia de exces, cărnos la faţă şi rumen ca un negustor, însă elegant prin fineţea pielii şi tăietura englezească a mustăţii cărunte. Părul rar dar bine ales într-o cărare care mergea din mijlocul frunţii până la ceafă, lanţul greu de aur cu breloc la vestă, hainele de stoga fină, parfumul discret în care intră şi o nuanţă de tabac, toate acestea reparau cu desăvârşire, în apropiere, neajunsurile vârstei şi ale corpolentei .
-Pascalopol, se recomanda cu o ceremonie care trăda creşterea lui aleasă, reţinând ceva mai mult mâna tânărului într-a sa, spre a-l examina. Îl privi fără excesivă cordialitate, chiar cu oarecare umbră de ironie îndepărtată, cu o politeţe grabnică şi respectuoasă :
-Va să zică dumneata eşti Felix de care ne-a vorbit atâta domnişoara Otilia!
-Este băiatul doctorului Sima de la Iaşi , completă în şoaptă bătrânul, frecqndu-şi mâinile, cu un râs prostesc .
-Da, da,da! adaugă Pascalopol, părând a căuta în memorie şi, cu un zâmbet graţios, care îi descoperi o dantură bine reparată, abandona uşor mâna tânărului.
Otilia opri pe Felix în faţa femeii mai mature. Era o doamnă cam de aceeaşi vârstă cu Pascalopol, cu părul negru pieptănat bine într-o coafură japoneză. (..)” (Enigma Otiliei)

“Ce este această lume,
Otilio, să-mi spui!
Neantul face glume
Fiind un demon haihui.
Ce este această lume?

Te-ntreb unde e anul
Când prin salon jucai
Sau răscoleai brusc pianul
Ca pe un stol de cai?
Te-ntreb unde e anul!

Am în acest album
Un fir de-aur curat,
Din părul tău – un fum
De mult evaporat –
Am în acest album.

Consult toţi filozofii,
Pe Platon şi Socrate,
Să ştiu dacă pantofii
Sunt semn c-ai existat.
Consult toţi filozofii.

În scrin am o batistă
C-un monogram rotund.
La teza agnosticistă
Cu ea-ncerc să răspund.
În scrin am o batistă.

Când totul se usucă,
Şi ochii amăgesc,
Că n-ai fost o nălucă
Nu pot să dovedesc.
Când totul se usucă…”
(Consult toţi filozofii)

În noiembrie 1964, este internat cu diagnosticul ciroză hepatică la Sanatoriul Otopeni. S-a stins din viaţă la 12 martie 1965, dar opera lui străluceşte veşnic pe firmamentul culturii noastre .

Călinescu a probat – şi nu doar clamat – valoarea unor scriitori mai mult citaţi decît citiţi. El e convins de adîncimea oceanică a multor texte, cărora li se admira pios doar suprafaţa lucitoare. În acest înteles, Călinescu a redat literatura română ei-înseşi, şi critica – literaturii.
Fiind primordial artă, literatura e un depozit de sensuri sociale, estetice, etice, psihologice; esteticul, a arătat practic Călinescu , e o valoare de înglobare. Frumos pur şi simplu nu există.
Geniala bivalenţă a lui Călinescu în aceasta constă. Avocat fervent al esteticului, el înţelege că prioritatea acestuia nu e o tiranie. Esteticul e doar forţa portantă care antrenează un lung şir de criterii, deci de valori. Dar dacă lipseşte, toate se prăbuşesc.
Astfel, Călinescu a relevat că literatura noastră e mult mai bogată axiologic decît se credea şi că aceste valori sunt, cele mai reprezentative, de nivel european. Nu atît Lovinescu, prin doctrina sincronismului, cît Călinescu, prin valorizare, a impus europenitatea noastră, spulberînd complexe. Ceea ce pare unora „ticul“ său mental, fiind de fapt un demers procedural metodic, este aşezarea fiecărui scriitor într-o serie continentală. Tocmai de aceea, teza sa era că pentru cuprinderea şi preţuirea literaturii române trebuie să vii din cea universală.
Înţelegerea artei ca o critică a universului şi a criticii ca artă autotelică, independenţă spirituală şi o constantă ingenuitate, de unde prospeţimea şi bunul-simţ al reflecţiei, independenţă morală, pentru că critica este judecată, dar judecata de apoi a literaturii, adică într-un plan necontingent, fraternizarea cu valorile clasice şi încrederea lucidă în ele, refuzul ocazionalului şi sforţarea de a crea capital şi definitiv – iată, credem, sensul călinescianismului.

Opera
Alcuni missionari catolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII (1925)
Principii de estetică (1939)
Impresii asupra literaturii spaniole (1946)
Sensul clasicismului (1946)
Studii şi conferinţe (1956)
Scriitori străini (1967)
Ulysse (1967)
Cartea nunţii (1933)
Enigma Otiliei (1938) (iniţial Părinţii Otiliei)
Trei nuvele (1949)
Bietul Ioanide (1953)
Scrinul negru (1965)
Viaţa lui Mihai Eminescu (1932)
Opera lui Mihai Eminescu (1934)
Viaţa lui Ion Creangă (1938)
Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941)
Istoria literaturii române. Compendiu (1945)
Universul poeziei (1947)
Nicolae Filimon (1959)
Gr. M. Alecsandrescu (1962)
Ion Creangă (Viaţa şi opera) (1964)
Vasile Alecsandri (1965)
Cronicile optimistului (1964)
Ulysse (1967)
Kiev, Moscova, Leningrad, 1949
Am fost în China nouă, 1953

Teatru
Şun, mit mongol sau Calea netulburată (1940)
Ludovic al XIX-lea (1964)
Teatru (1965)

Poezie
Poesii (1937)
Lauda lucrurilor (1963)
Lauda zapezii

FELDEINŢA CĂLINESCIANĂ

George Călinescu laudă pompos realizarile comuniste – Documentar

“Nu mă mustra prea tare,
Ce-acum am să rostesc
Sunt vorbe milenare:
Rozina, te iubesc.

Ştiu, astfel de cuvinte,
Tocite de vechime,
Le-alungă un om cuminte,
Dar mie-mi par sublime.

Simţindu-mă erou,
Eu mor şi înviez,
Uimit de-al lor ecou,
Un nou Orfeu mă crez.

Plutesc ca-ntr-o poveste
Cu-ndrăgostitul soare,
Formula asta este
Mereu fermecătoare.”
(Nu mă mustra)

«G. Călinescu a început cu poezii, fără a-şi fi revelat încă toată producţia în această direcţie, fiind mai cunoscut ca biograf şi romancier. “Una din calităţile cele mai remarcabile de artist ale d-lui Călinescu este adaptarea stilului la fond, cu alte cuvinte viziunea totală şi clară a lucrului. D. Călinescu, rămânând în sfera limbii strict literare, scrie potolit-moldoveneşte când evocă imaginile copilăriei, peisagiile rurale, oamenii simpli din preajma lui Eminescu. (Limba aici e un mijloc de creaţie a vieţii.) E neologistic, rapid, când judecă, analizează, când priveşte lucrurile prin prisma cercetătorului. Această adaptare, această supunere a formei la fond, această polimorfie a stilului îl pune alături de Caragiale şi de Sadoveanu şi dă operei sale un caracter de înaltă artă. Dealtfel, d. Călinescu stă alături de scriitorii cei mai artişti ai noştri prin toate caracterele scrisului său. Puţini oameni cunosc care să ştie exprima, direct ori “figurat”, cu atâta exactitate scurtă şi cu atâta priză asupra inteligenţii şi imaginaţiei cetitorului. Şi să reuşească să exprime în limba tuturora observaţii fine justificate prin consideraţii teoretice subtile” (G. Ibrăileanu). Romanul Enigma Otiliei “este construit cu un meşteşug sigur, pe mai multe planuri, şi cu o detaşare epică întru totul stăpână pe materialul uman atât de divers şi de închegat în fizionomia lui. D. Călinescu se afirmă ca un excepţional creator epic, lunga sa povestire degajând clar conturat şi cu subtile nuanţe, în acelaşi timp, o serie de tipuri psihologice de o reală viabilitate, în ficţiune…; impresia de realism, de experinţă treptată, aşa cum
o imprimă viaţa, cu sinuozităţile, cu surprizele, cu umbrele şi luminile ei, este covârşitoare. O scenă ca aceea în care, după un prim atac de congestie cerebrală, clanul rubedeniilor îi ocupă milităreşte casa, cărându-i mobilele, furându-i din tablouri, în aşteptarea morţii, cu linişte şi satisfacţie, este de un relief şi de o exactitate psihologică de maestru… Cât de puerilă şi de romantică, de exterioară este avariţia lui Hagi Tudose, al lui Delavrancea, faţă de spectacolul sobru, uman, de un tragic sinistru, din romanul d-lui Călinescu! Şi cât de amplificată este lupta aceasta epică, în jurul moştenirii, prin participarea lui Stănică, tip jovial de escroc sentimental, de intermediar interlop şi de intrigant pe mai multe fronturi, avocat fără procese şi om de afaceri suspecte, arivist aprig, fără scrupule. Colportor de veşti imaginare, născocite din interes şi din ambiţia de a fi informat, măsluitor de situaţii şi profitor de pe urma tuturora, Stănică se aşează în galeria profitorilor caragialieni şi e plămădit din pasta lui Pirgu din Craii de Curtea-Veche… Cel mai interesant cuplu în care pasiunea erotică se desfăşoară în ample evoluţii este acela format de Otilia şi Pascalopol… Tip de rafinat, de blazat voluptos, cu rezerve de candoare sufletească, moşierul îndrăgostit de Otilia este un personagiu nou în romanul nostru… Enigma Otiliei se clasează printre operele de întâia mână ale epicei noastre urbane” (Pompiliu Constantinescu). “G. Călinescu a scris… romane, dându-şi la iveală, cu Enigma Otiliei, un mare talent epic” (Ş. Cioculescu). Şun sau Calea neturburată, mit mongol (în fond piesă de teatru): “Una din calităţile ei e că nu seamănă cu nimic scris şi tipărit la noi şi că se deosebeşte de biblioteca toată ca o majolică… E un model de stil” (T. Arghezi).» – Istoria literaturii române, G Călinescu

Moare la 12 martie 1965

Surse:
ziare.com
pruteanu.ro
crispedia.ro
Istoria literaturii române, G Călinescu, ed Litera, 1997

Autor: Maria Dumitrache

 
Te invitam sa dai un like paginii de Facebook Jurnalul de Drajna: