«În preajma unei păduri străvechi se privea în iaz moara lui Călifar. Se privea, de când se ţinea minte în bătrânii satului din cealaltă margine a pădurii, şi Călifar era „moş Călifar” din vremi uitate. Moşnegii din Alauteşti îşi aminteau de înfăţişarea-i sură, de ochii lui ce iscodeau tăios din stuful sprâncenilor şi de moara lui cu straşina de-un stânjen. Flăcăii, ce îndrăzniseră să înfrunte până în celălalt capăt pădurea grămădită între Alauteşti şi moară, văzuseră cu ochii flăcăilor de acum optzeci de ani. Dincolo de moară începea Căpriştea: un pământ pietros, scorburos şi plin de mărăcini, în care numai Necuratul trăgea brazdă ou coarnele.
În Alauteşti, în nopţile de vreme rea, torcătoarele spuneau, înviind focul, că moş Călifar îşi vânduse sufletul Satanei pentru nu ştiu câte veacuri şi viaţă că întinsese în iazul morii, sufletelor creştineşti, un laţ vrăjit îşi că morarul procopsea, cu bogăţiile cu care Diavolul ispiti pe Domnul Hristos, pe oricine le poftea şi venea ca să le ceară. Dar laţul diavolesc astfel se înnoda pe sufletul celui ce râvnise procopseala necurată, că acesta îşi sărea din minţi. Bunătăţile cu care îl hărăzea Vicleanul erau atât de multe, şi bucuria cu care îl gâdila era aşa de ascuţită, că nenorocitul îndrăzneţ, perpelindu-se ca un câine încăierat de viespi şi râzând smintit în fericirea lui drăcească, venea de-a rostogolul către iaz şi poticnea în el. Iazul şi moara lui Călifar erau o născocire a întunericului. Acest iaz, în care moara se privea de veacuri, nu era un iaz ca orişicare, pentru că pe faţa lui nu se izvodea, niciodată, nici o undă. Deapururi, faţa lui sta linsă, limpede, îngheţată, ca un stei de sare străvezie, într-un ram de trestii şi de sălcii. Zăgazul, ce se înălţa în coasta morii, era spuneau creştinii înfioraţi întărit pe dedesubt cu oasele acelora pe care îi ispitiseră comorile Satanei şi veniseră la Călifar ca să-i procopsească. Moara sta, sub învelişul ei cu straşina de un stânjen, ca un cap cu gânduri rele, sub o pălărie trasă peste ochi. Nimeni nu văzuse moara în umblet. Morarul măcina numai pentru stăpânul său Nichipercea şi cine ştie pe ce vreme. Se spunea însă că, atunci când Călifar ridica stăvilarul şi slobozea pe scoc cimpoiul apei, apa fluiera cum fluieră un şarpe încolţit de flăcări iar, de sub făcău, se scurgea în spumegai de sînge. Şi câte nu se mai spuneau! Câţi îndrăzneţi, din sat şi de pe aiurea, furaţi de minţi, prostiţi de Naiba şi sorbiţi de iazul fermecat, nu erau de pomenire şezătorilor din Alăuteşti! Şi frica nevoiaşilor se înghesuia pe lângă vatra pâlpâitoare iar curajul voinicilor stătea drept, cu mâna în pieptar: nouros, gânditor şi pare că gata de-o încercare. Printre cei voinici era şi Stoicea. Stejar în port, oţel în braţ, isteţ cât vrea însă copil din flori, biet Stoicea, nici tu tată, nici tu mamă, nici tu stare părintească. Îl găsise răposatul popa Radu, în tinda bisericii, la o lună după moartea preotesei şi-l luase în casa-i pustiită. Dar Stoicea nu se făcuse nici de şase ani şi popa Radu îşi urmase soţia în pământ. De atunci sărmanul Stoicea crescuse pe la pragurile tuturor copil din flori şi de pripas. Şi azi era voinicul Stoicea. Dar cine te vrea de ginere, când ai crescut din mila satului şi când păzeşti vitele celor cu fete de măritat? De aceea Stoicea vedea bine ca nu se putea căpătui în sat la el şi de multă vreme gândurile lui pribegeau prin negura pădurii spre moara lui Călifar.
„Adică-te, ce ar fi să fac o încercare? Ce am şi ce-o să pierd! Părinţi nu, rude nu, drag nu sunt nimănui în lumea întreagă, sunt eu de capul meu. De altă parte, slab de înger nu mă ştiu, stafii şi pricolici n-am văzut niciodată, de atâta vreme de când pasc eu cireada satului, pe la Saele, pe la Cimitirul Vechi, prin Câmpul Pârcălabului şi pe unde vrei. Ce vorbă! să te sminteşti când ai vedea înainte-ţi prăpăd de comori şi de odoare. Numai să le simt în mână, că ştiu eu cum să mă port şi cu Călifar şi cu stăpânu-său. M-am hotărât: mâine de dimineaţă slobod cireada în luncă şi-o iau razna, prin pădure, spre moara lui Călifar.”
Şi Stoicea aşa a făcut. A doua zi, când soarele se învârtea şi se suia, rotoghilă arsă în foc, pe dealul Alăuteştilor, Stoicea băgă cireada în luncă, aruncă pingeaua pe umăr, ciomagul pe pingea, şi pieri într-un fluier, pe sub goruni. Prin pădure nu erau poteci. Stoica mergea de-a-ntregul. Pe unde agurizarii înfrăţeau prea strâns şi-l încurcau, Stoicea scotea cuţitul. Punctul către care se îndrepta era miazănoapte. Din câte auzise, dacă ţineai drept spre miazănoapte într-o jumătate de zi ajungeai la moară. După multă şi anevoioasă cale, Stoicea ieşi într-un luminiş în mijlocul căruia un stejar lăsa braţe noduroase şi bătrâne peste un norod de dediţei. Ostenit şi pare că uns la inimă de aleanul florilor, Stoicea îşi muie mijlocul, şi întinse pingeaua şi se culcă, cu soarele la sfârcul opincilor: „Când mi-o veni până la ochi o să mă deştepte”. Stoicea dormi un pui de somn cât se târăşte umbra de un stat de om, şi când razele îl înţepară în pleoape se deşteptă. Se sculă înviorat şi se afundă iar în întunericul pădurii şi printre făcliile pe care soarele le turna, întoarse cu flăcările în jos. Când trecuse bine deamiază, lui Stoicea îi năzări, printre copacii ce dădeau devale, o sclipitură ca de brici. Era iazul morii lui Călifar. Merse ce mai merse şi moara i se făcu înainte. Moara ca orice moară dar iazul pare că sta sub ea prea luciu şi prea sloi. Pe pod, morarul fereca piatra: Barbă sivă, sprâncene de muşchi uscat, nasul cioc de cucuvaie.
— Mai bun lucru, moş Călifare!
— Mulţumim dumitale, nepoate. Ce vânt te-a suflat pe sub atâta negureală de pădure şi te-a dat de-a dura până la moară la mine?
— Moş Călifare, am auzit că eşti un vraci cum nu s-a dovedit, ca unul care procopseşti pe oricine vine să te roage ca să-l procopseşti. Iată pentru una ca asta am venit şi eu.
— Bine, fătule, să te procopsesc. Îngăduie-mă să sfârşesc de frecat astă piatră mai am să-i dau câteva ciocane. Dar cum te cheamă? Şi trebuie să-ţi fie foame. Te poftesc să mănânci cu mine, că nici eu n-am mâncat. Am ciorbă şi o mămăligă aproape întreagă. Iată că am sfîrşit. Până una, alta, fă de te spală, căci ai scuturat pe tine toţi păienjănarii din pădure. Vezi, pe scara aceea.

Stoicea dădu spre iaz, sprijinindu-se în ciomag şi intră în scara putredă, ispitind-o cu luare-aminte din vârful ciomagului şi dintr-al opincii. „Moş Călifar un unchiaş, îl scutur de zilele ce i-au mai rămas, dintr-o palmă! Iazul care nu face unde, dar astea ce-s? Vorbe de babe! Să mă spăl şi să las copilăriile.” După ce se spălă pe mâini, îşi făcu pumnii găvane, îi cufundă în iazul rece şi scoţându-i plini de apă şi de murmur îi azvârli în obraji.
A, ce vis întârziat! Stoicea sare de pe pingea şi înţelege cum că l-au deşteptat picăturile reci ale unei ploi vijelioase, izvodite pe neaşteptate din seninul minţitor al zilei. „M-am păcălit cu socoteala mea: soarele, în loc ca să-mi ajungă până la ochi şi să mă trezească, a tras peste mine ţolul ist greoi şi leorcăit. Ce te faci acum? Sub stejar nu stau că e rău de trăsnet. Încotro s-o iau: înainte, spre moara lui Călifar, ori înapoi spre sat. Pe ce vreme o fi? Bre, ce vijelie! Auzi cum se frâng moşnegii pădurii. Să mă întorc spre sat şi să tai ziua de azi pe răboiul celor pierdute.”
Dar Stoicea nu-şi mai găsi urmele în pădure şi se rătăci.»
(Moara lui Călifar)

Gala Galaction, pe numele său adevărat Grigore Pişculescu, s-a născut la 16 aprilie 1879, la Dideşti, judeţul Teleorman. Este fiul Chiriachiei (născută Ostreanu) şi al lui Nicolae Pişculescu, administrator al moşiei Dideşti. Tatăl, mama şi vizitiul familiei erau renumiţi prin darul povestirii; multe dintre naraţiunile scriitorului îşi au sursa în istorisirile lor. După cursul elementar urmat în satul natal şi la Roşiorii de Vede (1886-1890), învaţă la Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti, unde îi are colegi pe Ion Theodorescu (Tudor Arghezi) şi N.D. Cocea . Avid de lectură, citeşte enorm, mai ales din literaturile română şi franceză, fiind cucerit de precursorii simboliştilor şi de proza artistă şi mistică. Scoate, împreună cu alţi colegi de liceu, revista poligrafiată „Zig-Zag”. Frecventează cenaclul lui Alexandru Macedonski.

Debutează în 1896, cu schiţa “Pe terasă”, publicată în „Adevărul ilustrat”, colaborând şi la „Liga ortodoxă”, iar cu versuri la „Aurora” din Roşiori de Vede. În 1898 devine student al Facultăţii de Filosofie şi Litere, dar în anul următor trece la Facultatea de Teologie. Începute în capitală, studiile teologice vor fi continuate la Cernăuţi şi încununate cu un doctorat în anul 1909. În aceşti ani Galaction publică intermitent proză scurtă în „Revista modernă”, „Literatură şi artă română”, „Revista idealistă”, „Viitorul”, scoate, împreună cu Tudor Arghezi şi V. Demetrius, revista „Linia dreaptă” (15 aprilie 1904), în care semnează pentru prima dată cu pseudonimul Gala Galaction. Numit inspector bisericesc (defensor ecleziastic), scriitorul cunoaşte, în satele străbătute, lumea pe care o va transpune mai târziu în nuvelele şi povestirile sale.

Semnează frecvent proză în „Viaţa socială”, „Vieaţa nouă”, „Viaţa românească”, „Flacăra”, scrie şi în alte periodice.
În 1914 îi apare cea dintâi culegere de nuvele, “Bisericuţa din Răzoare”. Obţine Premiul pentru literatură „Ion Heliade-Rădulescu” al Academiei Române.

«Iisus înaintea lui Pilat. Judecata şi osânda. Cununa de spini. Răstignirea şi înmormântarea.

1. Iar dis-de-dimineaţă, arhiereii ţinură sfat cu bătrânii, cu Cărturarii şi cu tot sinedriul şi, după ce Îl legară pe Iisus, îl duseră predară lui Pilat.
2. Deci, l-a întrebat Pilat: Tu eşti împăratul Iudeilor ? Răspuns-a lui lisus: Tu zici.
3. Iar mai marii preoţilor îl învinuiau cu înverşunare.
4. Atunci Pilat l-a întrebat din nou: Nu răspunzi nimic? Iată câte spun împotriva ta.
5. Ca Iisus nimic n’a mai răspuns, încât Pilat era în mirare.
6. Iar la sărbătoarea Paştilor Pilat le lăsa slobod un închis pe care îl cereau.
7. Şi era unul, cu numele Baraba, închis împreună cu nişte răsculaţi, care în răscoală săvârşiseră un omor.
8. Deci norodul venind sus la Pilat a început să ceară să le facă precum obişnuia pentru ei.
9. Atunci Pilat le-a răspuns, zicand: Voiţi să vă eliberez pe împăratul Iudeilor ?
10. Fiindcă ştia că arhiereii îl dăduseră în mâna lui din ură.
11. Dar mai marii preoţilor aţâţară mulţimea ca să le lase slobod mai bine pe Baraba.
12. Ci Pilat luând cuvântul încă o dată le-a zis: Dar ce voiţi să fac cu acesta care ziceţi că este împăratul Iudeilor ?
13. Ei strigară din nou: Răstigneste-l.
14. Pilat zise către ei: Dar ce rău a făcut ? Însă ei mai cu prisos strigară: Răstigneşte-1.
15. Ci Pilat voind să facă norodului pe voie le dărui pe Baraba, iar pe Iisus, biciuindu-l, îl dădu ca să se răstignească.
16. Atunci ostaşii l-au dus inlăuntrul curţii, adică în pretoriu, şi au chemat
laolaltă toată cohorta.
17. Şi l-au îmbrăcat în purpură împletind o cunună de spini i-au pus-o
pe cap.
18. Şi au început să se închine lui zicând: Bucură-te, împăratul Iudeilor !
19 Şi-l băteau peste cap cu o trestie şi scuipau asupra lui şi punându-se în
genunchi i se închinau.
20. După ce au râs astfel de el, 1-au dezbrăcat de purpură, şi 1-au îmbrăcat
cu hainele lui. Apoi l-au dus afară ca să-1 răstignească.
21. Şi au silit pe un trecător, care venea din ţarină, pe Simon Chirineul,
tatăl lui Alexandru şi al lui Rufu, să ducă crucea lui.
22. Şi I-au dus la locul zis Golgota, care se tălmăceşte locul căpăţânii.
23. Şi i-au dat lui să bea vin amestecat cu smirnă, dar el n-a luat.
24. Şi l-au răstignit şi au împărţit între ei veşmintele lui, aruncând sorţii
pe ele, care ce să ia.
25. Iar când l-au răstignit, era ceasul al treilea.
26. Şi scrisoarea vinei lui era scrisă deasupra: Împăratul Iudeilor.
27. Iar cu el împreună rastignit-au doi tâlhari, unul de-a-dreapta şi unul de-a stânga lui.
28. Astfel s-a împlinit scriptura care zice: Cu cei fără de lege s-a socotit.
29. Iar cei ce treceau pe acolo îl huleau, clătinau capetele lor şi ziceau: Uhu! Tu care dărâmi templul şi în trei zile îl clădeşti,
30. Mântuieşte-te pe tine însuţi şi pogoară de pe cruce !
31. Aşijderea căpeteniile preoţilor şi cărturarii îl batjocoreau unii către alţii şi
ziceau: Pe alţii a mântuit, dar pe sine nu poate să se mântuiască!
32. El, Mesia, împăratul lui Israil, să se dea acum jos de pe cruce ca să vedem şi să credem ! Cei dimpreună răstigniţi cu el îl ocărau deasemenea.
33. Iar când a fost ceasul al şaselea (12 din zi), întuneric s-a făcut peste tot
pământul, până la ceasul al nouălea (3 după-amiază).
34. Şi la al nouălea ceas a strigat lisus, cu glas mare, zicând: Eloi, Eloi, lama
sabahtani ? care însemnează: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit ?
35. Iar unii din cei ce stăteau acolo
auzind ziceau: Iată, îl strigă pe Ilie.
36. Atunci, alergând unul a umplut un burete de oţet, l-a pus într-o trestie şi
i-a dat să bea, zicând: Lăsaţi să vedem dacă vine Ilie ca să-l coboare.
37. Ci Iisus scoţând un strigăt mare şi-a dat duhul.
38. Atunci catapeteasma templului se rupse în două, de sus până jos.
39. Iar sutaşul care stătea în dreptul lui, văzând că astfel şi-a dat sufletul, a grăit: Cu adevărat omul acesta era Fiul lui Dunmezeu!
40. Şi erau de faţă femei care priveau de departe, între ele Maria Magdalena şi Maria mama lui Iacob cel mic şi a lui Iosie, şi Salomia,
41. Care, pe când Iisus era în Galileia, mergeau după el şi Îi slujeau, cum şi
altele multe, venite împreună cu el la Ierusalim.
42. Iar acum făcându-se seară, fiindcă era ziua pregătirii, adică ajunul Sâmbetei,
43. A venit Iosif cel de fel din Arimateia, sfetnic cu mare vază, care aştepta
şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi cutezând a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui
lisus.
44. Ci Pilat mirându-se ca Iisus a şi murit a chemat pe sutaş şi l-a întrebat
dacă a murit de mult.
45. Şi aflând de la sutaş, a dăruit lui Iosif trupul mort.
46. Atunci Iosif cumpărând giulgiu de in şi luându-1 pe Iisus de pe cruce, l-a
înfăşurat în giulgiu şi l-a pus într’un mormânt care era săpat în stâncă. Apoi
a prăvălit o piatră la uşa gropniţii.
47. Iar Maria Magdalina şi Maria mama lui Iosie priveau unde l-au pus.»
( Biblia adică Dumnezeiasca Scriptură, traducere Gala Galaction)

În 1915-1916 îl secondează pe Arghezi la conducerea săptămânalului „Cronica”. În timpul primului război mondial publică la „Scena”, „Renaşterea”, „Cronicarul”, „Lumina”, „Biblioteca copiilor şi a tinerimii”, iar în anii imediat următori devine unul dintre cei mai activi colaboratori la presa socialistă („Chemarea”, „Socialismul”, „Lumea nouă”), la cea de orientare democratică („Cuvântul liber”, „Viaţa românească”, „Adevărul literar şi artistic”, „Dimineaţa” etc.), precum şi la publicaţii ca „Mântuirea”, „Lumea evree”, „Luptătorul”. Între 1920 şi 1940 semnătura îi apare în „Flacăra”, „Facla”, „Lumea”, „Universul literar”, „ Adam”, „România”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Ecoul” etc. În 1929 scoate revista „Hanul samariteanului” (două numere).

Biografia sa e punctată de hirotonirea ca preot, în 1922, şi de numirea ca profesor mai întâi la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Chişinău, în 1926.

Îi apar mai multe cărţi: culegerile de scrieri cu caracter publicistic şi memorialistic O lume nouă (1919), Răboji pe bradul verde (1920), Toamne de odinioară (1924), Scrisori către Simforoza. În Pământul Făgăduinţei (1930), romanele Roxana (1930), Papucii lui Mahmud (1932), Doctorul Taifun (1933), La răspântie de veacuri (I-II, 1935), piesa de teatru Riţa Crăiţa (1942) etc. Un moment de însemnătate majoră pentru cultura românească este apariţia, în 1938, a traducerii integrale a Bibliei, realizată în colaborare cu Vasile Radu. După august 1944, e prezent în „Jurnalul de dimineaţă”, „Drapelul”, „Ultima oră”, „Victoria”, „Adevărul”, „Contemporanul”, „Albina”.

Devine unul dintre militanţii cei mai înflăcăraţi pentru „democraţie populară”, pentru socialism. În 1947 e ales membru al Academiei Române şi vicepreşedinte al Societăţii Scriitorilor Români. În 1948 devine deputat în Marea Adunare Naţională, iar în 1954 primeşte Ordinul Muncii clasa I.

Fire contemplativă şi acut sensibilă, chiar „bolnăvicioasă” potrivit unei autocaracterizări, atras în copilărie, „ca fetele”, de „culori şi lucruri gingaşe”, „rătăcit în visuri, în poezia câmpiei şi a codrului şi în labirintul cărţilor”, Galaction a găsit în adolescenţă cel mai propice climat pentru valorificarea artistică a predispoziţiilor sale în cenaclul macedonskian de la „Literatorul”. Aici promovarea spiritului novator, a unor valori literare încă neomologate la noi, superficial cunoscute, respinse, cultivarea insolitului, a tot ce contraria simţul comun, a bizarului şi fantasticului nu puteau decât să-i stimuleze înclinaţia spre visare şi introspecţie, interesul pentru problematica morală şi religioasă, să-i accentueze gustul pentru straniu, pentru fabulos, să-i sporească atracţia către arta rafinată şi către frumos în genere. O sensibilitate ca a lui, generoasă prin definiţie, includea şi deschiderea spre lumea dezmoşteniţilor, receptivitatea faţă de suferinţele semenilor. Preocuparea pentru condiţia socială a celor mulţi, a sărmanilor şi năpăstuiţilor îl orientează spre socialism. Asemenea prietenilor săi Tudor Arghezi, N.D. Cocea, V. Demetrius, frecventează, ca licean, clubul socialist.

De-a lungul vieţii, părintele Gala Galaction va efectua numeroase călătorii şi pelerinaje, ajungând astfel în locuri precum Ţara Sfântă, Ungaria, Italia, Grecia şi Egipt. În cele din urmă, o congestie cerebrală îl va imobiliza la pat, vreme de câţiva ani. Părintele Gala Galaction va trece la cele veşnice în ziua de 8 martie 1961, în localitatea Bucureşti.

«Cu cât da să se îndepărteze, cu atât se pierdea mai mult, prin nişte curpeni încâlciţi, prin nişte viroage în care putrezeau copaci trăsniţi şi printre nişte gropniţe din care ieşeau, cum ies coastele din stârv, rădăcini nălbite şi întoarse. De altă parte, furtuna nu crăpa de loc în ploaie sănătoasă, ci se oţerea în spinarea gorunilor, crâşnea, frângea şi dădea chiote. Numai nişte picături mari şi rare fluierau prin frunze, ca gloanţele. Stoicea mergea grăbit, îngrijurat oleacă şi încotro îl mâna vijelia. De la o vreme băgă de seamă că, împreună cu el şi tot devale, mergea de zor, furişându-se pe după stufuri, droaie de jigănii cu patru picioare : cerbi, căprioare, vulpi, ba chiar şi lupi. Toate aceste lighioane fugeau ghemuindu-se şi scâncind, ca sub spaima unui bici de foc. Ereţii fugeau şi ei; hărţuiţi de vijelie, se dădeau în scrânciobul aripilor câteva clipite şi cădeau — săgeţi. Dar iată că lighioanele încep să chelălăie şi să urle cumplit. Lupii se reped devale nebuneşte, luând vulpile în picioare şi amestecându-se cu pământul ; iar cerbii sar în lături, desfundând cu coarnele stufişul. Furtuna se face şi mai amarnică, şi se roteşte, şi fâlfâie, şi craune (pe deasupra pădurii ce s-a rărit fără de veste) ca o scorpie duşmană. Dar atunci povârnişul, de pe care vijelia mătura pe Stoicea în rezmeriţa jigăniilor pădurii, se frânse dintr-o dată în pieptul unui deal alb şi drept că zidul. Spuma lighioanelor se tăie în două, în trei, şi pieri în suciturile văii, iar Stoicea dădu fuga la adăpost într-o ocniţă ivită sub deal… „Unde naiba să fiu eu aici ? De când sunt nu mi-a călcat piciorul prin locurile istea ! Trebuie s-o fi luat, în zăpăceala mea spre soare-scapătă şi m-am apropiat de hotarul munţilor. Bine că am găsit încai un adăpost.”
Nu sfârşise gândul, şi furtuna îi aduse la ureche un nechezat de cal, un ropot de copite şi un ţipăt de femeie. Cât ce sări din ocniţă, şi un roib i se poticni înainte, iar din şaua lui se sprijin în braţe-i o copilă spăimântata :
— Săi, bădiţă, că m-a luat în goană o ursoaică glontuită . Într-adevăr, namila venea prăpăstioasă, întărâtată şi de rană de larma crescândă a unui corn şi a unor câini de vânătoare. Stoicea făcu vânt copilei în scorbură de var (pe când calul se ridica şi pierea în stufişuri), aşteptă dihania până se apropie bine şi-o trăsni de-i risipi creierii.
— Să trăieşti, bădiţă ! şi să ştii că sunt fata boierului Rovin ; n-o să-ţi fie voinicia pe degeaba. Mă cheamă Tecla. Am ieşit cu tata, cu fraţii mei şi cu vătafii noştri mai mult într-o plimbare decât la vânătoare. Ne-a împrăştiat furtuna tocmai când dădusem peste ursoaică ; şi, cum s-a nimerit, că eu m-am răzleţit încoace cu ursoaica în spinare. Dar iată că vin ai noştri.
Călăreţii se vedeau sărind de prin tufari şi încârduindu-se pe lungul văii ; iar dinii, sosiţi mai înainte, chelălăiau împrejurul dihaniei moarte, se gudurau împrejurul domniţei şi se întorceau cu ştafete de bucurie. Boierul Rovin, boiernaşii Rovineşti şi oamenii lor săriră din şele, înconjurară pe domniţă şi pe Stoicea, strânseră de mâna pe voinic şi nu se mirară prost de risipă creierilor namilei.
-” Cine şi de unde eşti, voinice ? Mi-ai scăpat fata de la moarte şi-ţi voi plăti boiereşte. Dar n-ai vrea să te bagi la noi ? Cu un aşa voinic s-ar ţine mândra curtea mea.
Şi Stoicea primeşte dintr-o vorbă ! Şi—şi pune opinca în scara unui armăsar boieresc şi-şi alivăneşte bâta, cu un capăt pe umăr şi cu celălalt în zgrebenii spumegoşi de coamă ; şi se pierde cu ceata vânătorilor prin poienile moşiei Rovineştilor ; şi ajunge pe înnoptate la curtea boierească… Şi ajunge, el Stoicea, văcarul din Alăuteşti, sluga cea mai de aproape, omul de toată încrederea şi vechilul peste toţi vechilii moşiilor boierului Rovin, numai în câţiva ani. Dar norocul îi fuse mai prieten decât ar fi îndrăznit ca să viseze, căci domniţa Tecla se îndrăgi de Stoicea pe viaţă şi pe moarte ; şi boier Rovin, neavând ce face, îi dădu pe Srtoikea ; îl făcu ginere şi-l aşeză bun stăpân în cea mai mare din moşiile rovineştene. — Şi iată-l pe Stoicea : boierit de vodă, cinstit de o lume întreagă, iubit de nevastă, norocos în copii, norocos în roadele pământului, norocos în toate celea, ca în poveste ! Căci copiii lui Stoicea creşteau bărbaţi şi mândri ; căci văcăria lui păştea în suhaturi pe care de-abia le înconjurai în trei zile de umblet ; căci oile lui albeau izlazul până în zare, ca omătul. Şi zilele lui Stoicea treceau voioase, pline, limpezi, dar repezi că unda pârâului de munte şi ca visul. Câteodată, prea arare, parcă îşi ducea aminte de ceea ce fusese : „Eu sunt Stoicea, copilul lepădat, care crescui pe la uşile străine ? Eu sunt cel care mă hotărâi într-o zi să mă duc la morarul Călifar ca să mă procopsească ?… Norocul mi-a ieşit înainte la drumul jumătate ; şi în loc de moară lui Călifar am nimerit în braţele domniţei Tecla … . »
(Moara lui Călifar)

Imaginea lui Gala Galaction, ca om şi ca personalitate creatoare, s-a înfăţişat contemporanilor săi şi s-a fixat în conştiinţa posterităţii sub multiple nuanţe, divergente şi contradictorii unele faţă de altele, însă străbătute toate de o anume însuşire particulară, care, paradoxal, le armonizează într-o individualitate unică, de o distinctă originalitate, într-un întreg cu profil aparte, specific, ce nu poate fi conceput şi înţeles decât în ansamblul elementelor lui componente. Se poate spune că scriitorul a prezentat şi prezintă continuu un interes deosebit, un farmec propriu, datorită tocmai modulaţiilor surprinzător de antagonice ale personalităţii sale umane şi artistice, îmbinate însă inextricabil într-o structură intimă ce cu greu îşi poate afla corespondent în evoluţia literaturii române.

Putem spune că Gala Galaction a fost şi om ca toţi oamenii, căruia nimic din ceea ce e omenesc nu i-a fost străin, şi slujitor al dogmelor creştine; a fost şi sincer apropiat de durerile, frământările şi luptele maselor muncitoare, pe care le-a înţeles şi le-a apărat cu fapta şi cu cuvântul său înflăcărat, dar şi predicator de pe amvon, desprins de cele lumeşti, propovăduind deşertăciunea vieţii pământeşti şi speranţa că dreptatea şi fericirea nu pot fi dobândite decât în ceruri; a fost şi scriitor cu rădăcinile sufletului şi ale gândirii sale înfipte adânc în viaţa poporului, înzestrat cu o viziune, realistă, nelipsită de accente critice, protestatare, dar şi comentator, în planul creaţiei literare, al unor teze şi precepte biblice.

În opera sa, Gala Galaction este însă unul şi acelaşi, cu toată structura ei flagrant contradictorie. Fără îndoială, se poate separa activitatea preotului de cea a scriitorului, din punctul de vedere al preocupărilor personale. Când a scris exclusiv ca preot, a tratat chestiuni pur teologice, religioase, contingente cu literatura numai prin aceea că erau aşternute pe hârtie cu pana unui desăvârşit artist al cuvântului, care nu-şi putea disocia şi anula modul propriu, caracteristic de a se exprima. Particularitatea esenţială a operei lui Gala Galaction este însă interferenţa osmotică, unitară şi originală dintre concepţia laică, dintre viziunea realistă asupra oamenilor şi a vieţii, şi tezele şi preceptele biblice, religioase, pe care încerca să le justifice, să le adapteze şi să le aplice în zugrăvirea realităţilor umane şi sociale.

Gala Galaction a fost el însuşi conştient de dualitatea personalităţii sale şi tentat să o explice. Aşa face, de pildă, în mărturia Trandafirii, în care afirmă că această scriere „rezumă, lămureşte şi simbolizează, surprinzător, toată simţirea şi toată literatura mea”. Într-adevăr, naraţiunea sugerează clar drumul sinuos al vieţii şi, implicit, al operei lui Gala Galaction, oscilarea permanentă între laicitate şi religiozitate. Prozatorul evocă un episod din copilărie, ale cărui consecinţe sunt semnificative şi simbolice pentru modul în care s-au ciocnit şi s-au asociat, în structura intimă a omului şi a creatorului, dragostea de frumos, tinereţea, pasiunea vieţii, cu tentaţia ascetică.

Până în clasa întâia de liceu, mărturiseşte Gala Galaction, nu văzuse trandafiri. I-a fost dat să-i privească şi să se îmbete de parfumul lor, pentru prima dată, la un examen de limba latină, când s-a aşezat lângă el, în bancă, o colegă necunoscută, plină de graţie, care purta în mână un buchet de asemenea încântătoare flori. Trandafirii reprezintă imaginea frumosului pământesc, sensul sublim al vieţii umane obişnuite, laice. Când gingaşa şcolăriţă îi dăruie buchetul, ca omagiu pentru exemplarele lui răspunsuri în faţa examinatorului, se simte încercat de beatitudine, dar şi de sentimentul nelămurit al unui lucru neîngăduit: „Aprins la faţă şi descumpănit, am luat buchetul de trandafiri şi am ieşit din clasă. Stranii senzaţii încercau sufletul meu! Simţeam în mine ceva plăcut şi cald, dar totuşi bolnăvicios şi vinovat.”

Senzaţia bucuriei şi a plăcerii, care-l îndemna să păstreze trandafirii, amintindu-i de aceea care i-a dăruit, e străpunsă însă de sfredelul îndoielii, al întrebării devorante dacă se cade sau nu se cade să soarbă din plin din farmecul tinereţii şi al vieţii, multe din coordonatele lăuntrice ale formării sale spirituale şi morale de până atunci trăgându-l înapoi, chemându-l la renunţare, la înăbuşirea ispitelor lumeşti. „Acest dar, primit la 12 ani – spune Gala Galaction – deschidea în conştiinţa mea, cu insinuarea fină şi aproape imaterială a miresmelor de trandafiri cărarea deosebirii dintre bine şi rău, dintre dorit şi nepermis, dintre veghe sănătoasă şi reverie culpabilă, dintre bărbătesc şi feminin.” Finalul episodului este semnificativ: depune buchetul de trandafiri pe piedestalul unei troiţe, ca ofrandă adusă lui Isus.

«Învierea Domnului. Trei arătări. Porunca botezului. Înălţarea la cer.

1. După ce a trecut ziua Sâmbetei, Maria Magdalena, Maria mama lui Iacob şi Salomia au cumpărat mirezme, ca să vie să ungă trupul lui Iisus.
2. Şi dis-de dimineaţă în prima zi a săptămânii, pe când răsărea soarele, au
venit la mormânt.
3. Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa gropniţii?
4. Dar ridicându-şi ochii au văzut piatra că fusese răsturnată; şi era mare
foarte.
5. Şi intrând în gropniţă văzură un tânăr şezând în partea dreaptă îmbrăcat
intr’o haină lungă albă şi se spăimântară.
6. El însă le grăi: Nu vă spăimântaţi. Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, cel răstignit ; a înviat; nu este aici. Iată locul unde l-au fost pus.
7. Ci duceţi-vă de spuneţi ucenicilor lui şi lui Petru că merge în Galileia, mai
înainte de voi; acolo ÎI veţi vedea după cum v’a zis.
8. Dar ele ieşind din gropniţă au fugit de acolo, câ le cuprinsese cutremur şi
uimire şi nimic n’au spus, căci se temeau.
9. Iar dacă a înviat dimineaţa, în ziua cea dintâi a săptămânii, Iisus s’a arătat
întâi Mariei Magdalina, din care scosese şapte demoni.
10. Maria Magdalina mergând a vestit pe cei ce fuseseră cu el şi care acum se tânguiau şi plângeau.
11. Însă ei auzind că este viu şi că a fost văzut de ea n’au crezut.
12. După aceea s’a arătat, în altă înfăţişare, la doi dintr’înşii care mergeau
pe drum, ducându-se la câmp.
13. Aceştia au venit şi ei şi au spus celorlalţi, dar nici pe ei nu i-au crezut.
14. La urmă, de tot, pe când cei unsprezece şedeau la masă, li s’a arătat
şi i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, că n’au crezut pe cei
ce-l văzuseră înviat.
15. Şi a rostit către ei: Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia
la toată făptura.
16. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui ; iar cel ce nu va crede se va osândi.
17. Iar celor ce vor crede le vor urma aceste semne: în numele meu, demoni
vor izgoni, în limbi nouă vor grăi,
18. Şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va
vătăma; peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi.
19. Deci Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, s’a înălţat la cer şi a şezut
de-a-dreapta lui Dumnezeu.
20. Iar ei pornind au propovăduit pretutindeni, şi Domnul lucra cu ei şi întărea cuvântul, prin minunile care urmau. Amin.»
( Biblia adică Dumnezeiasca Scriptură, traducere Gala Galaction)

Cronologia lui Gala Galaction

16 aprilie 1879 – S-a născut, în Dideşti-Teleorman, Grigore Pişculescu, cunoscut în literatură sub numele de Gala Galaction.
1886-1888 – Gala Galaction urmează primele două clase primare în satul natal.
1888 – Continuă şcoala primară, în clasa a III-a, la Roşiorii de Vede.
1890 – Absolvă patru clase primare, la Roşiorii de Vede. Toamna, devine elev al liceului Sf. Sava din Bucureşti, locuind la internat.
1892 – Îşi sfârşeşte viaţa N. Pişculescu, tatăl scriitorului.
1894 – Trimite revistei „Vieaţa”, de sub conducerea lui Alexandru Vlahuţă, câteva pagini de proză, iscălite Dadu, dar nu i se publică. I se răspunde încurajator, la rubrica de „Corespondenţă” din nr. 17, 20 martie 1894.
1895 – Mama lui Gala Galaction părăseşte Dideştii, cu restul familiei, şi se stabileşte în Bucureşti, pe strada Semicerc nr. 3.
Viitorul scriitor părăseşte internatul liceului „Sf. Sava”, locuind mai departe cu familia, în această perioadă ia contact cu mişcarea socialistă, devenind un admirator entuziast al lui C. Dobrogeanu-Gherea, participând la întrunirile muncitoreşti din sala „Sotir”.
1895-1896 – Întemeiază o frumoasă şi trainică prietenie, durabilă peste decenii, cu Tudor Arghezi (care iscălea atunci Ion Theo), N.D. Cocea şi V. Demetrius.
1896 – Gala Galaction rămâne intenţionat repetent, ca să fie coleg cu bunul său prieten Tudor Arghezi, care era mai mic cu un an, deci şi cu o clasă.
Editează, la poligraf, împreună cu alţi colegi de liceu, revista „Zig-zag”, recenzată elogios în ziarul „Adevărul” din 8 mai 1896. Sub semnătura Grigore Pişculescu, publică aici un articol despre Alexandru Macedonski, care-i atrage stima poetului. Articolul e reprodus apoi în Liga ortodoxă din 10 noiembrie 1896.
Gala Galaction publică prima sa scriere, un articol-necrolog despre Traian Demetrescu, în „Liga ortodoxă” din 18 august 1896”, cu semnătura prescurtată Grigore Pisc. Adevăratul debut literar: schiţa Pe terasă, în „Adevărul ilustrat” din 7 octombrie 1896, semnată cu numele adevărat Grigore Pişculescu.
În colaborare cu un coleg, M. Paşcanu, scrie poezia Tablou uitat, care apare în „Liga ortodoxă” din 27 octombrie 1896.
1897 – Publică poeziile Aurora mistică, în ziarul „Aurora” din Roşiorii de Vede, nr. 113, din 3 august, 1897, şi Pe lyră, în „Revista modernă” nr. 2-4, 1 septembrie 1897 ambele semnate Grigore Pişculescu.
1898 – În februarie, soseşte la Bucureşti Sar (Josephin) Peladan, scriitor francez mistic, de o falsă celebritate, care îl fascinează pe Gala Galaction.
Prefaţează romanul Poet-Poetă al lui N.D. Cocea, apărut sub pseudonimul Nelly.
Absolvă liceul Sf. Sava.
Vara, mergând la Mănăstirea Agapia, împreună cu N.D. Cocea, cunoaşte aici pe vara acestuia, Zoe Marcoci, care era soră. Între ei se înfiripă o idilă, care are drept consecinţă atragerea viitorului scriitor spre viaţa ecleziastică. Zoe Marcoci va părăsi, în cele din urmă, mănăstirea, şi va deveni soţia scriitorului.
Se înscrie în anul I la Facultatea de litere şi filozofie din Bucureşti.
1899 – În urma unui concurs de împrejurări, printre care se înscrie în primul rând înrâurirea mistică a lui Sar Peladan şi a sorei Zoe Marcoci, Gala Galaction trece printr-o acută criză sufletească.
Părăseşte Facultatea de litere şi filozofie şi se înscrie la Facultatea de teologie. Publică în revista „Literatură şi artă română”, nr. 1, din 25 noiembrie 1899, un articol despre Iulia Haşdeu, în care se manifestă pregnant, pentru prima dată, orientarea scriitorului spre problemele religioase.
1899-1903 – Studii universitare la Facultatea de teologie.
1902 – Publică în „Literatură şi artă română”, nr. 3, din 25 martie 1902, sub numele Grigore Pişculescu, cea dintâi scriere reprezentativă, nuvela Moara lui Călifar.
1903 – Se căsătoreşte cu Zoe Marcoci, care părăseşte mănăstirea.
Îşi ia licenţa în teologie.
Pleacă la Cernăuţi, pentru pregătirea doctoratului în teologie.
1904 – Tudor Arghezi şi V. Demetrius scot împreună revista „Linia dreaptă”, al cărei prim număr apare la 15 aprilie 1904. Aici, Gala Galaction semnează pentru prima dată cu acest pseudonim, chiar în cel dintâi număr, în care înserează nuvela Îl osândesc juraţii?, retipărită ulterior cu titlul schimbat Gheorghe Cătălina.
1906 - Publică nuvela Adamova, în „Revista idealistă”, nr. 9, din septembrie 1906.
1907 – În „Revista idealistă” nr. 2, din februarie 1907, îi apare nuvela Copca Rădvanului, iar în ziarul „Viitorul” nr. 24, din 18 noiembrie 1907, schiţa Soleima.
1908 – Nu publică decât articolul Un testament, în „Revista idealistă” nr. 11-12, din noiembrie-decembrie 1908.
1909 – Gala Galaction obţine doctoratul în teologie. Este numit defensor ecleziastic, un fel de procuror bisericesc, pentru Episcopia Olteniei şi a Curţii de Argeş.
1910 – Gala Galaction reîntâlneşte socialismul, potrivit propriei mărturisiri, prin intermediul bunului său prieten N.D. Cocea. Devine un colaborator permanent, de frunte, al „Vieţii sociale”, alături de Tudor Arghezi. În această revistă publică cele mai valoroase nuvele, ca: De la noi, la Cladova, În pădurea Cotoşmanei, Gloria Constantini, Lângă apa Vodislavei şi altele.
1911 – Devine colaborator, pentru o întinsă perioadă de timp, al revistelor „Viaţa românească”, „Flacăra”, „Rampa”.
1912 – Colaborează la revistele „Teatrul”, „Facla”, Almanahul „Adevărul” şi „Dimineaţa”.
1913 - Publică diferite articole în ziarul „Înfrăţirea”.
1914 – Apare cel dintâi volum de nuvele, Bisericuţa din Răzoare, în Editura „Vieţii româneşti”, la Iaşi.
Tipăreşte o succintă biografie a lui Eminescu.
1915 – Începând de la 12 februarie 1915 editează, împreună cu Tudor Arghezi, revista „Cronica”, a cărei apariţie durează până la 7 februarie 1916.
Primeşte premiul Academiei Române pentru volumul Bisericuţa din Răzoare, în urma raportului prezentat de Barbu Delavrancea.
1916 - Tipăreşte încă două volume de nuvele, Clopotele din mănăstirea Neamţu şi La ţărmul mării.
1918 – Conduce revista „Spicul” şi colaborează la „Renaşterea”, „Cronicarul”, „Biblioteca copiilor şi a tinerimii” şi „Scena”.
În revista „Cartea vremii”, începând din noiembrie 1918, publică primele cinci capitole din romanul Margo, pe care însă nu-l mai continuă.
1919 – Colaborează la „Socialismul”, „Chemarea”, „Avântul”, „Luceafărul”, „Mântuirea”, „Cuvântul liber” etc. Tipăreşte volumul de articole O lume nouă, prin care sprijină lupta proletariatului român.
1920 - Apare volumul Răboj pe bradul verde, în Editura „Vieţii româneşti”, la Iaşi.
Îşi începe colaborarea la „Luptătorul” şi „Adevărul literar şi artistic”.
Începe să traducă Biblia.
20 septembrie 1922 – Este uns diacon.
21 septembrie 1922 – Este hirotonit. Devine preot la vârsta de 43 de ani.
Începe să colaboreze la „Dimineaţa”.
1924 – Tipăreşte volumul de schiţe Toamne de odinioară. Colaborează la „Lumea”.
1926 – Toamna, devine profesor la Facultatea de teologie, la catedrele Exegeza Noului Testament şi Limba ebraică.
Întreprinde o călătorie la Ierusalim.
1927 – Colaborează la „Sinteza” şi „Cugetul liber”. Tipăreşte traducerea Noului Testament.
1929 – Tipăreşte volumul de nuvele Caligraful Terţiu.
1930 – Apare volumul Scrisori către Simforoza, care conţine impresiile din călătoria întreprinsă, în 1926, la Ierusalim. Vede lumina tiparului cel dintâi roman al lui Gala Galaction, Roxana.
1932 – Publică cel de-al doilea roman, Papucii lui Mahmud.
1933 – Tipăreşte Doctorul Taifun.
1935 – E prezent cu cel de-al patrulea roman, La răspântie de veacuri, în două volume.
1936 – La un concurs internaţional organizat în Italia, pe tema Pitorescul Italiei, primeşte Premiul III.
1938 – Apare traducerea Bibliei, realizată împreună cu preotul Vasile Radu.
1942 – Tipăreşte fantezia dramatică în trei acte Riţa Crăiţa.
1944 – Publică o broşură despre Alexandru Vlahuţă.
1944-1946 – Începe colaborarea la „Scânteia”, „România liberă”, „Torţa”, „Jurnalul de dimineaţă”, „Ultima oră”, „Adevărul”, „Lumea” etc.
1947 – Colaborează la „Revista literară”, „Contemporanul”, „Albina” etc.
Este ales academician.
1948 – Este ales deputat în Marea Adunare Naţională.
1954 – I se conferă „Ordinul Muncii” clasa I.
8 martie 1961 – Gala Galaction îşi sfârşeşte viaţa, după o grea şi îndelungată boală. Este înmormântat la mănăstirea Cernica.

În acelaşi an mor Cezar Petrescu şi Mihail Sadoveanu.

Opera literară

Minunea din drumul Damascului, Bucureşti, 1903;
Apologia unei legi şi mai presus de ea a unui principiu, Bucureşti, 1909;
Lângă apa Vodislavei, Bucureşti, 1911;
Bisericuţa din Răzoare, Iaşi, 1914;
M. Eminescu, Bucureşti, 1914; ediţia II (Viaţa lui Eminescu), Bucureşti, 1924; ediţia III (Mihai Eminescu), ediţie îngrijită şi prefaţă de Gh. Cunescu, Iaşi, 1987;
Clopotele din Mănăstirea Neamţu, Bucureşti, 1916;
La ţărmul mării, Bucureşti, 1916;
O lume nouă, Bucureşti, 1919;
Sionismul la prieteni, prefaţă de A.L. Zissu, Bucureşti, 1919;
Răboji pe bradul verde, Iaşi, 1920;
Mustafa Efendi ajunge Macarie Monahul, Iaşi, 1920;
Toamne de odinioară, Bucureşti, 1924;
De la noi, la Cladova, Bucureşti, 1924;
Două întâmplări minunate, Bucureşti, 1924;
Piatra din capul unghiului. Scrisori teologice, Bucureşti, 1926;
Cartea creştinului ortodox, Bucureşti, 1926;
Meditare la Rugăciunea Domnească, adică la „Tatăl nostru”, Arad, 1927;
Răbdare şi nădejde, Chişinău, 1928;
Caligraful Terţiu, Bucureşti, 1929;
Roxana, Bucureşti, 1930;
Scrisori către Simforoza. În Pământul Făgăduinţei, Bucureşti, 1930;
Papucii lui Mahmud, Bucureşti, 1932;
Doctorul Taifun, Bucureşti, 1933;
Nuvele şi schiţe, Bucureşti, 1934;
La răspântie de veacuri, I-II, Bucureşti, 1935;
Elemente (în colaborare cu Vasile Radu), Bucureşti, 1935;
În grădinile Sf. Antonie, Bucureşti, 1942;
Riţa Crăiţa, Bucureşti, 1942;
Vlahuţă, Bucureşti, 1944;
Din legăturile bisericeşti româno-ruse altădată şi azi, Bucureşti, 1946;
Mangalia, Bucureşti, 1947;
Opere, I, Bucureşti, 1949;
Nuvele, prefaţă de C. Theodorescu, Bucureşti, 1954;
Oameni şi gânduri din veacul meu, prefaţă de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1955;
Opere alese, I-II, prefaţă de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1956-1958;
Ziua Domnului, Bucureşti, 1958;
Opere alese, I-IV, ediţie îngrijită de Teodor Vârgolici, introducere de D. Micu, Bucureşti, 1959-1965;
Lângă apa Vodislavei, prefaţă de D. Micu, Bucureşti, 1961;
La Vulturi!, prefaţă de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1962;
Chipuri şi popasuri, ediţie îngrijită şi prefaţă de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1969;
O lume nouă, ediţie îngrijită şi prefaţă de Gh. Cunescu, Bucureşti, 1970;
Moara lui Călifar, postfaţă de S. Damian, Bucureşti, 1973;
Jurnal, I-III, ediţie îngrijită de Maria Galaction Ţuculescu şi Teodor Vârgolici, prefaţă de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1973-1980; ediţia I-V, ediţie îngrijită de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1996-2003;
Prin ţară, ediţie îngrijită şi prefaţă de Gh. Cunescu, Bucureşti, 1975;
Opinii literare, ediţie îngrijită şi prefaţă de Gh. Cunescu, Bucureşti, 1979;
Roxana. Papucii lui Mahmud. Doctorul Taifun, postfaţă de Adrian Anghelescu, Bucureşti, 1983;
Zile basarabene, ediţie îngrijită şi introducere de Gh. Cunescu, Chişinău, 1993;
Opere, I-VII, ediţie îngrijită şi prefaţă de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1994-2002.

Traduceri

Anatole France, Paiaţa Maicii Domnului, Iaşi, 1920;
Noul Testament, Bucureşti, 1927;
Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi a Noului Testament, Bucureşti, 1938 (în colaborare cu Vasile Radu);
Shakespeare, Neguţătorul din Veneţia, în Shakespeare, Opere, II, Bucureşti, 1955.

Premii şi distincţii literare

Premiul Academiei Române, 1915;
Premiul Societăţii Scriitorilor Români, 1933;
Medalia „Meritul Cultural” clasa a II-a, 1934;
Premiul Naţional Literar, 1935;
Premiul Naţional pentru proză, 1942;
Medalia „Meritul Cultural” în grad de comandor, 1947;
Ordinul Muncii, clasa I-a, 1954.

Afiliere la organizaţii profesionale

Membru al Societăţii Scriitorilor Români;
Membru activ al Academiei Române din 1947, apoi membru titular onorific din 1955.

Bibliografie

Biblia adică Dumnezeiasca Scriptură, Gala Galaction, Buc, 1939
Istoria Literaturii Române, George Călinescu, Buc, 2001
Moara lui Călifar, Gala Galaction
Gala Galaction – crispedia.ro ; crestinortodox.ro

***

*Lucreţia (Luki) Galaction, prozatoare, fiica lui Gala Galaction

Lucreţia Galaction s-a născut la 30 aprilie 1906 în Bucureşti. Este una dintre fiicele lui Gala Galaction, care, căsătorită Passarelli, s-a stabilit în Italia. Într-o cronică plastică, publicată în „Curentul” din 21 martie 1932, N. Tonitza afirma că Galaction a moştenit „duhul născocirii şi al perfecţionării” de la tatăl ei, „elegantul şi profundul prozator al neamului nostru”. Expoziţia personală de pictură deschisă la Ateneul Român, în decembrie 1969, s-a bucurat de un binemeritat succes.

Galaction s-a afirmat ca prozatoare după ce s-a stabilit în Italia, publicându-şi acolo scrierile redactate în limba maternă şi destinate diasporei româneşti. Primul volum de nuvele, “Sevastia Dumbravă” (1949), cuprinde patru ample naraţiuni cu subiecte şi personaje ce evocă spaţiul Deltei dunărene. Romanul “Sultana” (1954) urmăreşte destinul zbuciumat al unei tinere de condiţie modestă, aruncată într-un mediu viciat, multe pagini conturând cu luciditate o seamă de caracteristici ale societăţii româneşti dintre cele două războaie mondiale. Un alt roman, scris în limba italiană, “Tempo degli angeli” (1957), este axat pe învăţăturile biblice şi vrea să transmită un mesaj etic. Scrierile ulterioare sunt publicate în România.

Prin varietatea temelor, a modalităţilor de expresie şi a procedeelor compoziţionale, schiţele şi nuvelele din volumul “Calafuria” (1971) ilustrează disponibilităţile artistice ale autoarei, într-un stil cu multiple valori expresive. Galaction îmbină procedee tradiţionale şi moderne, armonizându-le într-un aliaj epic de autentică substanţă. Povestirea ce dă titlul volumului se remarcă prin alternarea sugestivă a planului real cu cel fantastic. Notele de irealitate sunt discret introduse în naraţiune, precum în episoadele ce narează dragostea tânărului pescar Benedict pentru o sirenă. Planul real îl constituie secvenţele care înfăţişează dragostea dramatică şi deznădăjduită a Elfridei pentru Benedict.

În nuvela “Patima”, tensiunea se păstrează, dar elementul fantastic e absent. Conflictul face să se confrunte trei puternice personaje din ciudata Deltă a Dunării. Trăind cu Ghioala, femeie cu un trecut aventuros, proprietară a unei mori, pescarul Vladimir nutreşte o patimă ascunsă pentru fiica acesteia, Păstruga. Abrutizată de alcool, femeia înşelată se răzbună cumplit. “Aurul şarpelui” (1979), roman de dragoste, exploatează, într-o ambianţă orientală fastuoasă, elemente de miraculos şi magie. De o cu totul altă factură este “Fapt divers între paralele” (1981), roman poliţist, a cărui acţiune se desfăşoară la începutul secolului al XX-lea, la Galaţi şi Tunis.

Opera

Sevastia Dumbravă, Roma, 1949;
Sultana, Roma, 1954;
Tempo degli angeli, Roma, 1957;
Calafuria, prefaţă de Eugen Jebeleanu, postfaţă de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1971;
Aurul şarpelui, Bucureşti, 1979;
Fapt divers între paralele, Bucureşti, 1981.

Sursă :

crispedia.ro

Autor : Maria Dumitrache